Peach Tower și Aleea Livezilor: nu există (decît) coincidențe

Recent, mi-a venit o idee genială pentru a face din blogul ăsta ceva mai mult decît este, adică a-l aduce în sfera literaturii. Dar despre asta mai multe peste cinci sau zece ani, dacă o să mai fim în viață și o să mai avem internet și vreun interes pentru scris.

Pînă un alta, în seara asta am fost la Dredd 3D, care e un film intens, întunecat și violent. Simplu, unidimensional, cum zicea cineva despre personajul principal, dar care pătrunde adînc, ca un cuțit bine ascuțit. Faptul că aproape fără excepție viitorul este imaginat ca un loc extrem de întunecat, nu înseamnă nimic altceva decît că umanitatea și-a pierdut speranța. Sau că după ce s-a terminat istoria, după cum ni se spune, dincolo nu e decît deșert. Și în Dredd cu asta avem de-a face, cu umanitatea zvîrcolindu-se într-un deșert urban. Aproape toată acțiunea filmului se desfășoară într-un bloc-turn cu multe zeci de mii de oameni în el. Blocul ăsta e un loc unde domnește violența și mîna lungă a legii nu prea ajunge. Mizerie, droguri, violență. Am fost dus inevitabil cu gîndul la Aleea Livezilor, Ferentari, una dintre cele mai murdare și periculoase străzi din București unde de asemenea domnesc drogurile și violența. Desigur, la scară mult mai redusă decît în mega-blocul din Dredd care, culmea ironiei, se numea Peach Tower. Bineînețeles că am făcut imediat legătura cu Aleea Livezilor: Turnul Piersică și Aleea Livezilor: nume care trimit la imagini frumoase, pure, sănătoase, care miros frumos,  dar care în virtutea nu știu cărui spirit jucăuș al ironiei au devenit nume pentru niște locuri atît de întunecate încît iadul însuși pălește prin comparație. Ai fi tentat să crezi că e mai mult decît coincidență, adică asociere cu totul aleatorie între nume și locuri. Doar că nu e, e simplă coincidență. La fel ca o grămadă de alte lucruri care ni se întîmplă aproape zilnic și pe care sîntem tentați să le investim cu nu știu ce semnificație superioară, cînd ele nu înseamnă nimic mai mult decît înseamnă legătura dintre Peach Tower și Aleea Lievezilor. Așa stă treaba, domnu’ Stoian, și e bine că e așa. Într-o lume în care n-ar exista coincidențe, efectiv am muri sufocați de atîta sens, pînă la urmă.

Despre oameni și zei

Aseară am văzut Des Hommes et des Dieux, filmul care a cîștigat anul acesta Grand Prix-ul festivalului de la Cannes. Filmul a fost proiectat în cadrul evenimentului Filmele de la Cannes la București, la cinema Studio.

Am scris de mai multe ori că îmi place foarte mult să merg la cinema și de ce. Dar am scris de multe ori și despre dezavantajele faptului de a merge la cinema. De fapt e un singur mare dezavantaj: într-o sală de cinema sînt tot felul de oameni, cei mai mulți fără cei șapte ani de acasă sau din altă parte, fără un minim de cultură cinematografică, dar mai ales fără un minim de neuroni activi și de bun simț.

Aseară, la cinema Studio, lucrurile au stat altfel. Nu cred că a fost cineva în sală care a venit la film așa cum se duc oamenii în general la film: se uită pe lista de filme care rulează și de acolo aleg cel mai șmecher titlu sau cea mai haioasă poză, iar cînd filmul nu se dovedește a fi așa de șmecher, încep să facă gălăgie în sală.

Filmul este în esență despre moarte. Este și despre Creștinism și despre Islam, despre solidaritate, credință, terorism, dragostea de oameni, sacrificiu și despre multe alte lucruri. Dar înainte de orice este despre moarte, cel puțin așa s-a văzut prin ochelarii mei. Nu, nu e un film 3d. Filmul recreează o întîmplare din anul 1996, dacă îmi aduc bine aminte, în care călugării unei mănăstiri catolice dintr-un sat musulman sînt răpiți și executați de către extremiști musulmani.

Ziceam că filmul este înainte de orice despre moarte, și mai exact despre frica de moarte. Da, călugării catolici sînt niște suflete curajoase care refuză protecția armatei, refuză să își părăsească mănăstirea, semnîndu-și practic cu mîna lor condamnarea la moarte. Dar asta nu înseamnă că nu le este frică de moarte.

De ce le-ar fi frică de moarte unor oameni care sînt convinși că moartea nu este nimic altceva decît eliberarea sufletului din cușca lui de carne? Să fie frica de iad? Nu, nu e frica de iad, e frica de moarte, pentru că moartea e reală. Nu e o portiță către altceva, un  simplu pasaj.  Creștinismul este în esență despre victoria asupra morții, pentru că moartea este dușmanul ultim. În toate religiile însă, inclusiv cea mai mare parte a creștinismului,  moartea a fost golită de conținut, prin doctrina platonică și deloc creștină a nemuriri naturale a sufletului. Dacă sufletul e nemuritor, moartea nu e există și e o simplă neînțelegere. Însă frica de moarte, frica mea, a ta, a călugărilor din filmul care a cîștigat Grand Prix-ul de la Cannes anul ăsta, e o dovadă extrem de elocventă pentru realitatea morții.

Privesc, ascult, plutesc

Mai mă întreb din cînd în cînd de ce merită să mergi la cinema. Cînd mă întreabă alţii, ştiu întotdeauna ce să răspund, dar cînd mă întreb eu însumi, trebuie să stau un pic pe gînduri. Am mai scris despre ce înseamnă cinematograful pentru mine, dar acum n-o să revin la asta. Aseară am văzut Sherlock Holmes-ul lui Guy Ritchie, care e foarte bun! Ai putea crede că filmul ăsta poate fi văzut foarte bine şi acasă, pentru că nu e 3D. Dar cinematograful nu se rezumă la 3D, nici la efecte sonore care nu pot fi reproduse acasă. Cinematograful e în primul rînd o experienţă împreună cu ceilalţi. E drept, uneori tocmai experienţa asta te face să te scîrbeşti de cinematograf, cu toţi mitocanii din jur. Însă experienţa împărtăşirii unui film cu sute de oameni nu va putea fi niciodată reprodusă acasă, decît dacă cineva are o casă destul de mare să invite toţi prietenii şi toţi vecinii. Aseară, undeva în a doua treime a filmului, imaginea s-a întrerupt vreo cinci minute, timp care sala a rămas în întuneric. La început au fost aplauze, ceea ce m-a surprins, pentru că mă aşteptam la huiduieli. Dar aplauzele n-au atras atenţia celor de la proiecţie, aşa că agitaţia a crescut, căci sonorul mergea înainte fără imagine iar noi pierdeam filmul. La un moment dat, cineva scoate o lanternă şi o proiectează pe ecran. Toată lumea începe să rîdă. Probabil asta l-a încurajat pe un tip care se afla pe lîngă cel cu lanterna să se joace cu mîinile prin faţa lanternei, făcînd bufniţe şi alte arătări. De data asta toată lumea a rîs cum probabil nu s-a rîs la niciun film în sala aia. Ceea ce la început a fost un incident care te făcea să vrei să-ţi ceri banii înapoi, s-a transformat, aşa cum numai în mulţime se putea transforma, într-un divertisment care nu intra în preţul biletului şi pentru care nu s-ar putea vinde niciodată bilete, pentru că e spontan.

Acasă, torentele îmi terminaseră de descărcat, pe lîngă zecile de filme cu care mă aprovizionez pentru plecarea de şase luni care îmi stă în faţă (căci deşi o să am internet acolo unde merg, cine ştie dacă o să am broadband?), şi coloana sonoră de la un joc video apărut acum vreo doi ani, Mirror’s Edge. Nu l-am jucat, l-a jucat frate-miu (am observat că jocurile pe care le termin eu nu le termină el şi invers- are şi chestia asta o explicaţie dar nu intru în ea acum), dar coloana sonoră mi-a rămas în suflet. Melodia centrală, I’m still alive, interpretată de Lisa Miskovsky, te face să pluteşti, şi se potriveşte foarte bine cu jocul, în care un soi de plutire e destul de importantă. E genul de melodie care te face să o asculţi iar şi iar şi care parcă are în ea ceva nepămîntean, moment în care realizezi că un român n-ar putea niciodată să scrie o astfel de melodie, poate pentru că noi sîntem prea pămînteni, ca toţi latinii de altfel. Ne lipseşte simţul înaltului, ca nordicilor şi ruşilor şi de aceea ne bălăcim în mediocru. Gîndindu-mă la asta, dau un search pe Google cu numele Lisei, ca să aflu ce naţionalitate are şi dacă e la fel de frumoasă pe cît de frumoasă îi e vocea. Am tresărit un pic cînd am văzut că e suedeză, mai ales că eu plec în Suedia peste cîteva zile. E frumoasă, vocea nu m-a înşelat. Muzica, chipul ei blond şi gîndul că plec înspre locurile care au produs muzica şi chipul ăsta, mă făceau să vreau să plutesc. Ceea ce o să şi fac, pentru că plec într-acolo cu avionul.