Visele sînt ca fulgii de zăpadă

snowflakeNu știu alții cum sînt, dar eu visez în fiecare noapte. Visez mult și bine. De cele mai multe ori mult. De cele mai multe ori bine. Sînt nopți în care visez toată noaptea. Știu asta pentru că mă trezesc de multe ori pe noapte (da, mă trezesc mult și visez mult) și de fiecare dată mă întorc la firul întrerupt al viselor. Uneori, rar, se întîmplă să reînnod firul întrerupt al unui vis. De cele mai multe ori, însă, mă afund în țesătura nelumească a unui vis proaspăt. Uneori zbor toată noaptea. Știai că există mai multe feluri de a zbura în vis? Trei, mai exact: ca Superman, ca Hulk și ca o pasăre. Tu cum zbori? Mi-ar plăcea să-mi povestești. Unele vise sînt premonitorii (știu că e greu de crezut, nici nu mă aștept să crezi, dar nu puteam să fac un inventar al viselor fără să le menționez pe acestea, care formează nobilimea regatului oniric; și dacă ți-aș povesti un vis premonitoriu, tot nu m-ai crede, pentru că nu e ușor să crezi niște cuvinte scrise undeva pe internet; poate m-ai crede dacă ne-am cunoaște și după ce ne cunoaștem bine, ți-aș povesti), altele sînt doar călătorii fantastice în tărîmuri ale realității inaccesibile în starea de veghe. Unele sînt alb-negru, altele sînt color. Unele tragice, altele pline de extaz. Am avut un vis extrem de amuzant, pe care l-am și povestit aici, altele  sînt atît de triste încît m-am trezit cu perna udă de lacrimi.

De multe ori mi-am propus să-mi scriu visele, ca să nu le uit. Însă fi imposibil să le scriu pe toate.  Visez atît de mult încît, dacă aș fi serios în legătură cu asta, n-aș putea să mai fac altceva decît să scriu la vise toată ziua. Dar nu-i nimic. Existența în întregul ei este constant inundată de torente de frumusețe care rămîn neobservate. De exemplu  fulgii de zăpadă. Milioanele de  miliarde de fulgi de zăpadă care cad din cer, fiecare dintre ei o combinație unică de miliarde de miliarde de molecule de apă (de unde și pontețialul cvasi-infinit pentru combinații mereu noi), nu înseamnă pentru noi altceva decît atît zăpadă, adică o pătură albă care acoperă tot și care se murdărește încet, pînă devine totuna cu noroiul și dispare. Ieri, răsfoind un newsfeed, am dat peste un articol despre un fotograf care și-a dedicat viața fulgilor de zăpadă. Fotografiile fulgilor de zăpadă îți topesc inima iar cuvintele fotografului ți-o sfîșie:

„Mi s-a părut că e păcat ca asemenea frumusețe să fie nebăgată în seamă de ceilalți” spunea el. Fiecare cristal era o capodoperă a designului și fiecare design era unic. Cînd un  fulg de zăpadă s-a topit, designul respectiv e pierdut pentru totdeauna. Atît de multa frumusețe dispărută, fără să lase o urmă!” 

Mai ales ultimele cuvinte îți străpung inima ca milioane de ace ascuțite: fără să lase o urmă. Atîta frumusețe, atîta frumusețe reală, plină, deplină, care, după ce a trecut prin lume neobservată, dispare fără urmă. E aici ceva care vorbește despre un izvor infinit al frumuseții. Un izvor infinit de frumos și infinit de generos, pentru că uite, risipește pe noi atîta frumusețe pe care nu o bagă nimeni în seamă. Desigur, fulgii de zăpadă nu predică nimănui. Asta pentru că o altă trăsătură esențială a frumuseții infinite este că este discretă și elegantă. Deci nu strigă la nimeni. Așteaptă în tăcere infinit de răbdătoare să fie băgată în seamă. La fel și frumusețea din vise. La fel toată frumusețea din lume. Abia după ce te-ai orientat înspre ea cu toată ființa ta, poate îți va șopti ceva, la ureche.

 

Anunțuri

Alexandru Cel Mare

Azi  noapte am avut un vis grozav. Ca tot ce este cu adevărat grozav, nici visul ăsta nu se poate povesti. Cînd s-a terminat m-am trezit și am început să-l adun repede de prin cotloanele minții, căci se rispise deja ca biluțe de argint viu pe care le înghite pămîntul. Cînd m-am trezit am coborît să-l ascult pe Alex care deja studia la pian. Cu o cafea și o carte de muzică în mînă mă uitam la el recunoscător că mă tolerează în spațiul sfînt unde el aducea sacrificul zilnic zeiței muzică și mă gîndeam la visul care încă nu se scursese de tot din minte și în care mi se părea că încă pîlpîie o lumină din altă lume. Într-un moment de respiro, l-am întrebat pe Alex ceva despre triada dominantă și el s-a apucat, generos cum este, să-mi explice, punîndu-se astfel rău cu zeița muzică ce aștepta ca o femeie geloasă reluarea sacrificiului. Cred că acela a fost momentul în care visul meu s-a strecurat în straie omenești și pămînteși și a devenit povestibil. Se făcea că întreaga existență era o simfonie magnifică în formă de sferă și că la un moment dat întreaga existență s-a acordat pe frecvența mea, adică, sunetul exitenței mele a devenit pentru o fracțiune de secundă fundamentala, pentru care existența întreagă era acompaniament. Dacă sună a vis de grandoman, nota de grandomanie ar trebui să dispară dacă o să continui povestea și o să spun că în secunda în care trăiam momentul meu de împlinire supremă în armonia universală a existenței, eram conștient cu o claritate infinită, aceea capabilă să scruteze ființa pînă la limintele ei infinite, specifică visului, că simfonia sferică universală exista de dragul fiecarei frecvențe individuale, oricît de slabă și săracă, și că fiecare dintre ele, adică fiecare dintre noi, era pe rînd și simultan în același timp (sic, știu că sună ciudat) fundamentala simfoniei universale a ființei, buricul ființei, scopul ultim al existenței, de dragul căreia și pentru care există tot ce există.

Alex nu este încă Alexandru Cel Mare, dar recent a avut un concert la Auditorio Nacional de Madrid și sînt convins că cel puțin pentru cîteva secunde, sub potopul de aplaude, s-a simțit ca el.

 

 

În cer și pe pămînt

Uneori  am sentimentul că lumea o ca o foaie albă de hîrtie. Nescrisă, adică deschisă oricăror posibilități. Toate scenariile care ne par absurde atunci cînd le vedem în cîte un film, pe care Hollywood-ul le-a făcut indigerabile doar pentru că a abuzat de ele, sînt de fapt posibilități ale lumii reale în care trăim. O, lume glorioasă, foaie albă de hîrtie, goală și gata să fie umplută cu tot felul de povești fantastice și fierbinți! Că poveștile pot fi tragedii e foarte probabil. La urma urmelor tragediile sînt cele mai frumoase povești. Dar pot fi și basme cu zîne și cu fire de aur rupte și reimpletite după mult timp și în alte locuri, cu întorsături neverosimile, visuri împlinite exact așa cum au fost visate sau chiar mai bine și așa mai departe.

Credința că putem fi personajele unor povești fantastice ne-a fost sufocată cu multe straturi de cîrpe. Abuzul hollywoodian, cinismul unor vremuri cu inima frîntă și raritatea inerentă oricărei povești excepționale. Căci dacă n-ar fi excepțională, nu s-ar mai povesti. Dar, nota bene!, posibilitatea e ceva și probabilitatea e cu totul altceva. Dacă ceva nu e probabil, nu înseamnă că e și imposibil. E adevărat că probabilitatea unei posibilități poate să fie atît de mică încît for all practical purposes, cum zic englejii, posibilitatea respectivă să fie de fapt imposibilă.  Dar poveștile fantastice, acelea care ne trimit armate de pitici dansatori în sus și în jos pe șira spinării atunci cînd le auzim, și ne fac să zîmbim aprobator înspre transcedență, recunoscînd că trăim într-un univers mult mai misterios decît ne imaginasem (There are more things in heaven and earth, Horatio…), sînt nu doar posibile, dar și probabile într-o măsură suficientă pentru a merita să sperăm că într-o zi ne vom trezi și noi, personaje deloc excepțioanale, într-una.

Dedicat Puiului zburător prin lume.

I’m an alien in…Alaska

Undeva în hîrtiile mele de imigrant scria cam aşa ceva: the alien has to do  cutare şi cutare. The alien eram eu, desigur. M-am întrebat atunci cum de nu s-a găsit  în bogata limbă engleză, căci engleza chiar e cea mai bogată limbă din lume, adică are cele mai multe cuvinte, un cuvînt mai bun decît alien pentru imigranţi. Sau, mă gîndesc acum, poate au folosit alien tocmai pentru că eu nu sînt chiar un imigrant, ci doar un profesionist cu viză de lucru pe un termen determinat. Adică, nu sînt un străin în proces de americanizare, ci un străin care a venit aici cu o treabă și care trebuie să rămînă străin.

Deci deşi m-am mutat în America, nu înseamnă că sînt american. Ca să fiu american, ar trebui să am cel puţin green card. Dar nici dacă aş avea green card nu aş fi american. Să devii american e un proces lung şi anevoios. Aş putea să devin american peste noapte(a nunţii) dacă mă însor cu o americancă. Asta din punct de vedere birocratic. Dar ce înseamnă să devii american în sens nebirocratic, adică de fapt, nu de drept ? Desigur, e un process care nu se poate întîmpla peste noapte, indiferent cu cine te-ai însura. Şi pentru că nu e vorba de un process validat birocratic, validarea e de cu totul altă natură şi trebuie căutată în altă parte decît la stat.  Poate la ceilalţi americani, care te recunosc drept american, poate la tine însuţi, care într-un final ajungi să te simţi, stînd faţă în faţă cu tine însuţi în oglinda celor mai superioare foruri interioare, şi să te simţi american.

Să fie limpede: eu nici  măcar nu visez să fiu american. Visul meu e să locuiesc în Stockholm sau în Copenhaga, şi să merg la fiecare cîteva luni în România. Dar pentru că cele mai multe visuri sînt făcute  ca să fie spulberate, habar n-am încotro o să mă bată de fapt vîntul. Pentru că vîntul e principalul meu motor existenţial, şi nu mi-e ruşine să recunosc asta. Ştie el mai bine. Deci chiar dacă acum nici nu-mi doresc şi nici nu mi pare probabil că o să devin vreodată american, n-am de unde să ştiu ce vînturi o să mă bată. Poate niciunul. Dar pînă una alta şi în orice caz nu strică să mă întreb ce e un american şi cum se devine unul. Măcar de curiozitate.

Între nuntă și furtună

Noaptea trecută am visat torturi de nuntă și vreo două mirese (sau niciuna), iar noaptea asta am visat că eram într-un grup de oameni unde toată lumea se pregătea pentru o furtună puternică și pentru inundații. Oare ce înseamnă că în ultimul timp visez atîtea catastrofe (furtuni, nunți) ? Dacă visul de noaptea trecută nu pare să fi fost favorizat de nimic din realitate, cel din noaptea asta fost fără doar și poate inspirat din catastrofa care a lovit New York-ul și pe care eu am trăit-o destul de intens, chiar dacă n-am fost acolo. Doar gîndul la o metropolă de peste douăzeci de milioane de locuitori lovită de haos făcea să mi se ridice părul pe…mîini. Cel mai frecvent se pare că părul de pe mîini ni se ridică în momente în care trăim un anumit tip de emoții foarte intense.

Să fie vreo legătură între (aproape) nunta de noaptea treuctă și furtuna din noaptea asta? De fapt, în ambele vise era vorba de pregătiri: în primul era vorba de pregătirea pentru nuntă, în al doilea de pregătirea pentru furtună. Nu mă pricep și nici nu-mi place  ideea intepretării viselor. Dacă visele sînt ecouri ale psihismului abisal pe care noi astăzi îl numim inconștient, atunci de unde ideea că am avea vreo cheie pentru descifrarea lor? Un lucru e sigur: se pare că inconștientul meu se pregătește pentru o schimbare de proporții majore (de care conștientul știe, căci altfel n-aș fi putut să trag concluzia asta). Lăsînd la o parte gluma că și nunta ar fi tot un fel de catastrofă (oare chiar e glumă?), rămîne totuși faptul că nunta e  un proces de reconfigurare existențială de proporții cosmice. Deci schimbarea presimțită de inconștientul meu are atît o componentă naturală (furtuna), cît și una existențială (nunta). Sper doar că rezultanta ei va fi mai aproape de fericirea (fie ea și de scurtă durată) a nunții decît de dezastrul furtunii.

Un tort de patruzeci de kilograme și două mirese

Știe cineva dacă un tort de 40 de kilograme e mic sau e mare pentru o nuntă? Problema e că nu știu nici numărul de invitați. Probabil unii o să se grăbească să arunce undița în balta psihanalitică a interpretării viselor, unde întotdeauna un pește de aur așteaptă cîrligul cu gura deschisă, și o să-mi spună că mai important decît greutatea tortului este faptul că vreau să mă însor etc, dacă visez torturi de nuntă.

Dar uite că uitasem să spun tocmai esențialul, anume că despre un vis este vorba. Am visat în azi-noapte că se pregătea o nuntă despre care aveam sentimentul vag că ar fi a mea. Doar că nu aveam deloc emoții. Dar mai important decît asta e că nu aveam nici soție. Erau pe acolo două femei care flirtau cu mine, într-adevăr. Sau eu flirtam cu ele. Oricum, flirtam pe rînd cu amîndouă, în timp ce nu mai știu cine îmi alegea tortul de nuntă. Nehotărît pînă în ultima clipă, tipic mie. Dar nu vreau să intru în băltoaca psihanalitică unde toți peștișorii sînt de aur. Habar nu am ce înseamnă visul ăsta, cel mai probabil nimic. Și recunosc că ce mă frămînta cînd m-am trezit din el și ce mă frămînta în continuare e doar dacă un tort de 40 de kilograme e prea mic sau prea mare pentru o nuntă.

Haos pur

Azi noapte am avut cel mai intens coşmar din ultima vreme. Visele mele sînt în general multe, extrem de vii şi de intense. Din păcate, la fel sînt şi coşmarurile. Primul lucru despre vise şi coşmaruri e acela că ele nu pot fi povestite. În primul rînd pentru că niciodată nu ţi le aminteşti aşa cum au fost şi deci fiecare povestire e o reinventare. În al doilea şi cel mai important rînd pentru că în vise nu contează atît de mult ce vezi cît ceea ce simţi. Un coşmar povestit e un coşmar îmblînzit, golit de toată seva întunecată care te face să tremuri de frică. Recunosc, cînd am coşmaruri în pare rău că nu sînt însurat ca să nu mai dorm singur. Sau măcar de aş avea un căţel. Orice fiinţă vie ar însemna salvare în momentele acelea de groază în care mă trezesc dintr-un coşmar sau, infinit mai rău, îl trăiesc semi-lucid.

Groaza de la miezul nopţii de care vorbeşte David, cred, într-un psalm, e teribilă. Doar cine a simţit-o poate să înţeleagă. Borges scrie undeva că i se pare probabil că unele coşmaruri şi episoade de groază din timpul nopţii să aibă origini supranaturale. Doamne fereşte!

Aşa, dar să încerc să povestesc ce am visat azi-noapte, deşi încercarea mea e comică acum, după ce tocmai am arătat că e sortită de la bun început eşecului. Visul, e o creaţie incredibil de complexă în care, după cum zicea cineva, noi sîntem actorii şi scena şi piesa şi spectatorul în acelaşi timp.

Totul a început cu un cutremur. Un cutremur atît de mare încît nu doar că se dărîmau casele, dar pămîntul se crăpa şi înghiţea cam tot ce era la suprafaţă. Apoi m-am trezit. Am adormit din nou şi visul a continuat de unde rămăsese. Acum nu doar că era cutremur şi pămîntul înghiţea tot, dar pe cer au apărut planete noi, soarele era aproape, ca şi cum ar fi plutit la doar cîţiva kilometri înălţime în atmosfera pămîntului. M-am trezit din nou, am mers la baie, am băut apă, cu inima bătîndu-mi tare şi stăpînit de o groază care nu poate fi pusă în cuvinte. Am adormit şi visul a continuat. De data asta lucrurile erau şi mai ciudate. Cutremurul făcuse ravagii, stelele şi plantele continuau să plutească în derivă pe cer, ca  şi cum ar fi fost baloane. Doar că acum gravitaţia nu mai acţiona în jos, ci cumva pieziş. Adică toate lucrurile erau trase într-o parte, şi simplul fapt de a sta drept solicita un efort supraomenesc.  Toate astea în timp ce planeta alerga de nebună printr-un fel de tunel în care pluteau stele îngheţate atît de aproape încît puteai să le atingi cu mîna şi toul în jur era în ruine.

E uşor de înţeles de ce eram îngrozit. În universul din visul meu cele mai elementare principii ale realităţii erau răsturnate, anihilate. Haos pur.

 

Cu Picard prin Univers

Azi noapte am fost într-o călătorie undeva foarte departe, înt-o galaxie de la marginea universului (sic, căci nu există aşa ceva). Nu, nu n-am fost răpit de extratereştri. Dacă aş fi fost, mă îndoiesc că astăzi aş mai fi avut chef să scriu pe blog. Nici n-am înnebunit, deşi cu greu s-ar putea spune că sînt sănătos la cap în întregime. Mi s-a întîmplat ceva ce mi se întîmplă în fiecare noapte, doar că de data asta a fost mai interesant decît în general. Am visat că eram pe USS Enterprise, dar care fusese modificată cu o nouă tehnologie, astfel că nimeni nu ştia puterea motoarelor. După ce Picard a dat celebra lui comandă de a se porni motoarele (parcă era „engage”), viteza a fost atît de mare încît ne-am pomenit dintr-o dată undeva foarte departe. Chestia asta e sigur inspirată dintr-o povestire a lui E.E. Doc Smith citită acum ceva timp. Iată de pe unde îşi mai iau visele materia. Dar ce s-a întîmplat mai departe nu mai e inspirat de nicio povestire, ci rezultatul subconştientului meu care poate să fie extrem de creativ uneori.

Am aterizat pe o planetă care semăna extrem de mult cu Pămîntul. Doar că ceva era extrem de ciudat acolo. Munţii, copacii şi toate produsele „naturale” aveau forme foarte regulate, arhitectonice, chiar. Munţii arătau ca nişte piramide, copacii  aveau de asemenea nişte forme foarte regulate şi oarecum artificiale. Ar fi imposibil să redau în cîteva cuvinte impresia făcută (şi pe aici nu prea se citeşte ce depăşeşte cîteva cuvinte) de lumea aia, care era extrem de extraterestră dar totodată incredibil de familiară. Era ca şi cum acolo natura era tehnologizată, antropomorfizată. Omul şi-a dorit întotdeauna să stăpînească natura. În visul meu, acest vis al umanităţii era atît de perfect îndeplinit încît era dezgustător, într-un fel. Era şi uimitor, în alt fel, pentru ca am trăiam un sentiment vecin cu sublimul. Pe scurt, era paradoxal, ca mai tot ce se întîmplă prin vise şi ca mai toată realitatea în general şi aspiraţiile şi visurile omului în special. Căci în visul meu, visul omului de a stăpîni natura îşi găseşte o ilustraţie excelentă şi o simbolistică extrem de sugestivă. Adică, da, ne dorim să stăpînim natura, dar ne dorim în acelaşi timp să existe o natură pe care să o putem stăpîni. Adică, o natură care să îşi păstreze alteritatea, specificul ei natural, diferit de tot ceea ce e omenesc. Cu alte cuvinte, vrem s-o supunem, dar vrem s-o păstrăm aşa cum e, virgină.  Cum zic englezii, we want to have our cake and eat it too, sau cum zice bunica mea, am vrea doi peşti în oală şi cu cozile afară (o expresie pe care mărturisesc că nu am înţeles-o niciodată prea bine, dar, după cum o folosea bunica mea, se potriveşte aici)

Vis în vis

Miercurea asta am fost pentru a patra oară la cinematograf să văd Inception. Spun cu mîna pe inimă că și la a patra vizionare Inception a fost o experiență proaspătă și fascinantă. Cred că mare parte din fascinația pe care o produce e dată de complexitatea lui,  o complexitate care nu te lasă să-l cuprinzi pe tot și dintr-o dată cu privirea gîndului. Cele mai multe filme pot fi reduse cu ușurință la o imagine sau o idee, pot fi povestite ușor. Nu și Inception.Nici după a patra vizionare nu am reușit să îl reduc cu totul la o imagine mentală pe care o să o am la degetul mic, ca să zic așa. Însă tot văzîndul, l-am demitizat un pic. Probabil că asta fanțcem cu orice mare iubire: trăind aproape de persoana iubită pentru suficient de mult timp, ajung să-i vezi defectele și să uiți ce te fascinase la început. Singura problemă mare pe care o văd la Inception e ideea de vis lucid. E posibil așa ceva? Ideea de vis lucid nu e nouă, au imaginat-o filosofi, psihologi, scriitori iar în cinematografie un film care a abordat-o înaintea lui Inception, a fost Vanilla Sky. Dar originalitea strigătoare la cer a lui Inception stă în ce a făcut Nolan cu ideea de vis lucid și de vis în vis. Inception e despre vise și tehnologie, dar e și despre visuri și identitate, despre subiect și conținutul lui fragil și volatil. Am avut un dialog cu cineva care scria pe liternet.ro, și care spunea, aproximativ, că Nolan ne aruncă praf în ochi cu o poveste complicată, dar nu ne dă nicio idee substanțială, provocatoare. Nu știu ce film a văzut scriitorul de pe liternet.ro, dar aproape nu îmi vine să cred că a văzut Inception.

Acum vreo zece zile am avut un vis intersant. Ar fi trebuit să scriu despre el atunci, cînd era proaspăt. Acum o să încerc să îl adun de prin cotloanele memoriei. Mergeam pe o plajă, cred, ținîndu-mă de mînă cu o femeie frumoasă. Chestia asta nu mi s-a întîmplat recent, așa că nu e de mirare că în timp ce visam mă miram că sînt atît de norocos. Nu mai îmi amintesc detaliile fizionomiei ei, dar știu că era atît de frumoasă încît mă simțeam îndrăgostit. Totuși, cu toată îndrăgosteala mea, știam că ea nu e reală, știam că visez.  Mă uitam la ea cu regret și îmi spuneam „păcat că visez, ești așa de frumoasă…de ce nu ești și reală?” M-am trezit atunc, însă nu de tot, ci visînd în continuare știam că tocmai mă trezisem dintr-un vis. Cine a văzut Inception, știe despre ce vorbesc: fusese un vis în vis. Acum, după ce mă trezisem din visul în vis, continuam să visez dar fără să știu că visez. Îmi făceam totuși probleme, pentru că la un moment dat am scos titirezul (cum să-i zic altfel?) care în Inception avea funcție de totem, și i-am dat drumul să se învîrtească, pentru a verifica dacă visez sau nu. Mă uitam la el învîrtindu-se și cu puterea minții l-am făcut să cadă. Căzuse, deci nu visam. Reușisem să fac visul să pară realitate, dar bineînțeles că visam. Asta e, pentru că tot a venit vorba, ce cred eu că se întîmplă și în Inception. După ce l-am văzut a patra oară, sînt mai convins ca niciodată că avem de-a face cu patru straturi de vis și că niciun moment nu avem de-a face cu realitatea. Dar părerile sînt împărțite și unii găsesc contraargumente pentru felul ăsta de a vedea filmul.

M-am trezit fascinat de visul în vis pe care îl avusesem și nostalgic de frumoasa de care mă îndrăgostisem. Păcat că nici măcar în vis nu am avut certitudinea că iubesc. Și acolo s-a strecurat îndoiala că e prea frumos să fie adevărat, de unde și convingerea că nu poate fi adevărat și că trebuie să visez. Și chiar visam.