O navă spațială

 

fata cu fragi

Toată vara am stat la soare. La un moment dat eram negru, foarte negru. Toată vara am murit de cald. La un moment dat mi se părea că am murit și am ajuns în iad, atît de cald era. Dar doar din acest punct de vedere, pentru că altfel vara mea a fost destul de ruptă din rai. Deci nu mă plîng. Deloc. Vreau doar să spun că la un moment dat căldura mi se părea un blestem. Acum deja s-a răcorit puțin și deja caut soarele și căldura ca și cum aș fi trăit la Polul ord în ultima vreme. Așa că ieri am stat cîteva ore la soare, pe care l-am sorbit ca și cum nu l-aș mai fi văzut de cîțiva ani. Așa e omul, uită repede. Sau cel puțin așa sînt eu, uit repede. Uitasem și să mai scriu. Uitasem că nimic nu mă face să mă simt mai plin de sens decît scrisul. Am făcut lucruri mai importante, lucruri care îmi asigură existența, și am uitat că, orice ar fi, singura existență care merită asigurată e doar una care e îmbibată în sens. În fine, ieri am citit Fata cu fragi și am scris și mi-am amintit ce bine e să te scalzi în sens, iar faptul că în același timp mă scăldam și în lumina aurie și călduță, potrivită, a soarelui de toamnă, a făcut îmbăierea mea și mai minunată.

Uitasem să mai scriu și aici. Dar în momentele astea îmi aduc aminte. Chiar dacă am lucruri mai importante de făcut, lucruri care îmi asigură continuarea existenței lumești, adică în lume, mi-am adus aminte că scrisul e cel care îmi asigură continuarea existenței sufletești, adică în mine, cea mai importantă dintre toate felurile de existență.

Am scris și am citit și m-am încălzit și mi-am promis să nu mai uit. Dar lumea are un fel de a ne inunda cu nimicurile ei (căci lumea e un ocean de nimicuri care, amestecate și legate între ele, par importante) și a ne face să uităm unde curge adevărata viață.

De două luni sînt consilier de probațiune, la fel cum eram acum zece ani cînd am început prima data, și deși nu văd asta ca pe un regres, ci doar ca pe o învîrtitură în marea tiribombă a vieții, știu că viața mea nu e asta. Fac în continuare emisiuni scurte, Reflecții de cîte 15 minute, în fiecare zi, la o televiziune pe internet (asta nu e oare contradictio in adjecto? nu, nu e, nu mai există așa ceva în ziua de azi), A7 TV, unde pentru prima dată în viața mea, sînt plătit să vorbesc, să spun ce-mi trece prin cap, și asta e minunat, dar nici asta nu e viața mea.

Viața mea curge cu adevărat doar odată cu cerneala invizibilă a tastelor laptopului meu, atunci cînd le apăs pentru a da deschide porți către interior, către suflet, căci doar acolo e adevărata viață, care moare nebăgată în seamă cînd uit să scriu, cînd uit să mă uit la ea așa cum te uiți la un pîrîu sau un rîu sau o mare, adică pierdut, cu atenție, fascinat, pierdut, curios, mirat pînă la cer, plin de speranță că voi înțelege și voi putea da formă, plin de anxietate că de fapt nu voi înțelege nimic și îmi voi trăi viața fără rost, sufocat de sîrme ce desenează forme goale.

Așa mi se pare, așa mi s-a părut mereu, dar cine știe, poate viața sufletului nu se pretează la cuvinte, poate pur și simplu n-am cuvinte pentru ea și poate nici n-o să am vreodată. Poate o să am altceva, nu cuvinte, cine știe. Sau poate n-o să am nimic. Pînă la urmă tot ce contează e să am bună credință, reverență pentru viață și iubire pentru tot ce există. Pentru că sfîrșitul lumii a și venit deja, așa mi se pare cînd citesc știrile, și nu există, asta știu sigur, nicio altă navă spațială care să ne salveze de moartea și distrugerea de aici de jos, decît iubirea.

 

Anunțuri

Hai să facem copii

Ce-mi place cel mai mult la lumea asta e că e atît de complicată încît nu am nicio speranță să o înțeleg vreodată.  Partea bună e nu că nu o înțeleg eu, ci că nu poate nimeni să o înțeleagă, în principiu și în eternitate. Lumea și existența și universul și tot ce e imaginabil dincolo de el (pentru mine mai important și mai complicat și minunat decît lumea e Creatorul ei, care e dincolo de ea, dar astăzi trebuie să ne abținem să vorbim prea mult despre Creator dacă nu vrem să plictisim sau să ne facem de rîs) sînt atît de pline de frumusețe și de miracol și de putere încît e strigător la cer cum putem să trăim așa cum trăim mai tot timpul și cei mai mulți dintre noi, ca și cum existența ar fi, așa, o chestie de care ne puteam lipsi foarte bine dar uite că s-a întîmplat să existăm și acum n-avem ce face. Nu sînt orb, știu că lumea e plină și de suferință și nedreptate și răutate inimaginabilă, și că cei mai mulți dintre frații noștri, pentru că toți oamenii ne sînt frați, trăiesc în mizerie și se luptă în fiecare secundă ca să supraviețuiască  (să nu moară de foame, să nu fie uciși și alte feluri de supraviețuire), dar asta nu înseamnă că minunea existenței este anulată de aspectele ei întunecate. E lumină, trebuie doar să ne deschidem ochii și inima pentru ea.

Dar despre altceva voiam să scriu. Mi-am adus aminte zilele astea de primul meu post aici pe WordPress, acum nu mai știu cîți ani, cînd scriam că bloggingul e pentru creație ce e masturbarea pentru actul sexual. Și acum, după atîția ani, găsesc că am zis bine. Masturbarea e rezultatul unui impuls sexual care se sfîrșește prin împlinirea lui în orgasm, dar fără finalitatea actului sexual, care e procreația (în principiu, adică, asta e rațiunea de a fi a actului sexual, ceea ce nu înseamnă că fiecare act sexual trebuie să aibă ca finalitate procreația- din fericire!) În cazul meu, lucrurile stăteau cam așa. Am în fiecare zi impulsul să scriu, pe care îl compar cu impulsul sexual. Dacă scriu repede pe blog ceva, dau satisfacție impulsului, dar nu creez nimic, pentru că un post pe un blog e substanță cu potențial creator împrăștiată pe pereți. Ani de zile am scris pe blog fără să dau naștere la nimic despre care să pot spune că sînt mîndru ca de copilul meu, dar îmi satisfaceam pofta de scris. De cîteva luni scriu scriu o carte și nu mai am deloc pofta să scriu pe blog. Pentru că impulsul pentru scris, pe care l-am comparat cu pofta sexuală, se satisface acolo. Ceea ce bine. Încă nu știu dacă o să creez un copil de care o să fiu mîndru, dar măcar o să fie un copil.

P.S.

A fost o perioadă destul de lungă, în timp ce eram în Alaska, în care n-am scris pe blog deși nu scriam nicio carte. A fost o perioadă foarte tumultoasă în care, altă explicație nu am, impulsul către scris era înghețat. Era Alaska, pînă la urmă.

 

Vreau să mă călugăresc

Au trecut luni de zile, și zile de ore, și ore de secunde, de cînd n-am mai scris pe blog. Am și uitat cum se face. De fapt uitasem nu cum se face, ci mai degrabă că se face. Că face, că merită, adică. Și, stînd strîmb și judecînd drept (de stat strîmb, chiar stau strîmb acum, dar nu am nicio garanție că judec drept), nici nu merită.

Am scris multe articole aici care nu aveau alt rost decît să încerce să mă convingă pe mine însumi că merită să continui să scriu. Sînt din ce în ce mai puțin convingător, în privința asta. Nu că mi-aș fi pierdut credința în scris. Din contră, sînt mai credincios ca niciodată. De fapt, vreau să mă călugăresc. Dor că nu pot, deocamdată. Pînă una alta, mai merg din cînd în cînd la biserică, pentru a-mi liniști conștiința. Cam asta e blogul, mersul la biserică o dată pe săptămînă, sau mai rar, pentru a-ți liniști conștiința că ți-ai făcut datoria față de Dumnezeu. Cînd de fapt, datoria față de Dumnezeu are prea puțin de-a face cu mersul la biserică o dată pe săptămînă. Sau de mai multe ori. Rațiunea de a fi a protestantismului a fost nu de a distruge mănăstirile, ci de a face o mănăstire din întreaga lume. Fără jumătăți de măsură. Totul sau nimic.

 

Bucle

În viaţa de zi cu zi a fiecăruia, a oricărui care, pentru că asta înseamnă fiecare, şi în fiecare zi, oricît de banală, se întîmplă nenumărate lucruri semnificative. Doar că ele  trec neobservate, dispărînd învăluite în bucle temporale. Conştiinţa nu le consideră demne de atenţia ei şi în consecinţă dispar. Doar că eu am făcut de mai multe ori experimentul de a-mi pune conştiinţa la treabă, adică de a stărui asupra unor zile banale şi a încerca să caut aurul din ele, ca să zic aşa. Simpla povestire unor întîmplări aparent nesemificative este de fapt o adevărat arheologie a cunoaşterii. Nu în sensul în care folosea Foucault expresia asta, ci intr-un sens existenţial. A îndrepta toate buclele temporale doldora de evenimente aparent nesemnificative din care conştiinţa, odată pusă la treabă, poate recupera sens. Asta este, cred, arta pe care Proust a dus-o la desăvrşire, şi ăsta este motivul pentru care unii îl consideră pe Proust cel mai mare scriitor al secolului XX.

Fără vreo legătură cu cele spuse mai sus, şi cu riscul de a imprima o uşoară tendinţă schizofrenică acestui post, o să povestesc un incident amuzat. Multe cărţi serioase sînt pline de tot felul de greşeli. Greşeli de tipar, greşeli de editor, greşeli de autor, şi alte feluri de greşeli. Nu ştiu exact ce fel de greşeală a fost cea pe care o s-o pomenesc eu aici, dar în orice caz e una dintre cele mai amuzante greşeli peste care am dat eu într-o carte. Într-un magazin cu vechituri, am dat peste o carte scrisă la care m-a atrat titlul: “Cum au salvat irlanndezii civilizaţia”. E vorba de o carte serioasă şi de un autor serios, dar iată ce  mi-a fost dat să citesc primele pagini. Las la o parte o referinţă la Cioran care, fireşte, mi-a plăcut foarte mult, şi trec la ce am găsit două pagini mai departe:romania imp

Pentru cine nu înţelege engleză, o să spun pe scurt că autorul foloseşte Romania vrînd de fapt să se refere la Imperiul Roman. Dacă greşeala aparţine tiparului sau autorului, n-am de unde să ştiu, dar ştiu că orice român ar trebui să fie mîndru de ea. Mă rog, nu poţi să fii mîndru de o greşeală. Dar pentru un moment de conştinetă  auto-iluzionare, putem pune greşeala între paranteze şi ne putem bucura de buclucaşă buclă în timp, de o istorie alternativă şi fictivă în care Romania a fost cel mai mare imperiu care a existat vreodată. E ironic că greşeala asta e făcut la cîteva pagini după ce e pomenit Cioran, despre care ştim cît de obsedat era de micimea istorică a României. Sînt sigur că nimeni n-ar fi gustat mai mult greşeala asta decît el.

Sisteme și indivizi

Cînd îmi scriam teza de doctorat, aș fi scris despre orice loc de pe lumea asta, mai puțin despre țara mea. A fost nevoie să mă duc în Suedia și acolo o profesoară din Anglia să mă îndrepte, cu o artă pedagogică specific englezească, bag de seamă, către țara mea, să mă ajute să înțeleg că nu pot să înțeleg ce se întîmplă în lume pînă nu înțeleg ce se întîmplă sub nasul meu. Mai ales cînd e vorba de sociologie.

Acum că am plecat iar din țară, am înțeles și mai multe despre țara mea. Am tunat și fulgerat de multe ori, aici și în alte părți, împotriva României. Am încercat să fie limpede că pentru mine România e ceva și românii sînt cu totul altceva, dar nu am reușit de fiecare dată. Sau poate că distincția asta pur și simplu nu se poate face atît de hotărît pe cît îmi imaginam eu. Nu știu. Un prieten îmi spunea recent că de fiecare dată cînd lovesc în România, lovesc în români. Dacă e așa, îmi cer scuze de la români. De la România nu-mi cer. Cine ar putea să mi le accepte sau nu?

Și pînă la urmă despre asta e vorba, anume că românul e concret, în carne și oase, iar România e o abstracțiune. Una dintre temele veșnic fierbinți ale sociologiei este dată tocmai de relația misterioasă dintre concret și abstracțiune, dintre individ și societate, dintre cetățean și țara lui, pînă la urmă. Iar o întrebare fundamentală a sociologiei este tomai cum de este posibil să existe o societate, care este lipiciul social care ne ține împreună și face ca totul să nu se prăbușească într-un haos în care fiecare ar lua-o la sănătoasa și s-ar alege praful de tot. De fapt, e o întrebare încă și mai fundamentală decît asta, anume cum de a fost posibil să apară o societate de la bun început. Dar să încerci să explici de unde a apărut lipiciul e mult mai greu decît să explici cum funcționează.

Luînd contact cu societatea de aici de peste ocean, despre care se spune că e cea mai modernă din lume (deși nu e chiar așa), am înțeles ceva ce cred că ar putea fi dezvoltat într-un principiu sociologic. Poate principiul ăsta nu e valabil peste tot și poate nu e deloc un principiu. Dar dacă mă gîndesc doar la România și la SUA, mi se pare că ar fi totuși un sîmbure de adevăr în el.

Cu cît o societate e mai modernă, adică cu cît structurile sociale sînt mai perfecționate, mai complexe și funcționează mai eficient, cu atît individul mediu din societatea respectivă este mai puțin performant. Și invers, cu cît o societate are structuri sociale mai simpliste și mai nefuncționale, cu atît individul va fi mai performant. Cu cît mai complexă, mai perfecționată și mai pusă la punct este viața socială, cu atît mai puțin spațiu în care individul să se manifeste ca individ. Și invers, cu cît mai multe găuri și lacune în organizarea și funcționarea sistemului social, cu atît mai multă libertate pentru individ. Sau dacă nu libertate, sau nu doar libertate, în orice caz cu atît mai multe exigențe la adresa individului, mai multe așteptări, mai multă nevoie de mișcare.

Mă refer aici  la SUA și România, ca exemple. Cu alte cuvinte, cu cît viața e mai ușoară, cu atît individul va deveni mai leneș, va aștepta să i se livreze totul cu lingurița. Cam ca în Wall-E. Pe cînd într-un sistem social mai primitiv, cu probleme funcționale, individul va fi forțat să facă eforturi serioase pentru a supraviețui. Ca un înotător în apă rece, care știe că dacă nu se mișcă va muri de frig.

Așa se explică de ce țări cu probleme ca România reușesc să producă indivizi excepționali (nu mă număr printre ăștia, eu doar scriu despre ei). Și de fiecare dată cînd lovesc în România, departe de a lovi în români, le înalț ode, căci ei sînt cei care reușesc să stea vii și puternici în ape reci și tulburi.

Desigur, acum că sînt departe de România (nu știu dacă o să fie pentru mult timp sau puțin), n-o să mai lovesc deloc în ea, pentru că nu mă mai lovesc de ea și pentru că, în orice caz, am început deja s-o văd prin lentilele roz prin care orice pribeag prin străinătățuri ajunge mai devreme sau mai tîrziu să-și privească țara.

În deplasare

A nu avea poftă de scris înseamnă, pentru mine, a nu avea poftă de viață. Scrisul a fost pentru mine, întotdeauna, izbucnirea aproape involuntară a unui surplus de energie, ca lava dintr-un vulcan. Zilele astea energia mea e consumată în întregime de efortul de a mă adapta la o realitate cu totul nouă, și cred că asta e de fapt explicația pentru lipsa poftei mele de scris, nu lipsa poftei de viață.

Se zice că e mai ușor să faci o astfel de schimbare, adică să pleci pe partea cealaltă a lumii cu tot ce presupune asta, dacă ești singur. Adică fără copii, nevastă sau prietenă. Poate într-un fel este. De exemplu, probabil e mai ușor să obții viza, să găsești un loc unde să stai și alte astftel de tehnicalități. Dar în alte feluri, e mai greu să fii singur. Energia pe care o extragi din legătura cu o ființă dragă e ce era spanacul pentru Popeye marinarul. Eu sînt norocos pentru că nu sînt de fapt singur. Am un prieten bun care a fost aici înaintea mea și care a spart gheața din Alaska. Pentru că a venit vorba de gheață, Anchorage e de fapt un oras cu vreme foarte capricioasă. Fiind lîngă ocean, chiar dacă e destul de aproape de Polul Nord, primește  din cînd în cînd valuri de căldură cu totul neobișnuite. De exemplu săptămîna trecută, cînd am ajuns eu aici, erau vreo patru grade peste zero și a plouat o zi întreagă. Acum a nins din nou și e frig, dar nu exagerat de frig.

Mi-e foarte greu să mă obișnuiesc cu gradele Fahrenheit în loc de Celsius, cu milele în loc de kilometri, cu galoanele în loc de litri. De fapt nici nu prea încerc să fac asta. După cum mi-e foarte greu să mă obișnuiesc cu mașinile dinozaur (mașinile cu motoare de șase litri sînt aici la fel de răpîndite ca Loganul în România). America pare să fie un loc pentru oameni care nu vor cu niciun chip să se dea jos din mașină. Există bănci la care nu trebuie să cobori din mașină, farmacii și altele.  Faptul că poți să cumperi un pistol sau o pușcă din același loc de unde cumperi mîncare și haine e încă un lucru care mi se pare foarte ciudat. Adică, alcool nu poți să cumperi din supermarket (nici măcar bere, deci nu vorbesc aici de licori tari) dar puști, da.

Nu credeam că o să ajung să trăiesc asta vreodată, dar am venit într-un loc unde sînt unul dintre cei mai bine îmbrăcați bărbați. În Alaska, toată lumea sau aproape toată lumea se îmbracă sport, dar eu mă încăpățînez să încerc să mă îmbrac mai degrabă ca bărbații din Stockholm. Să vedem cît rezist și ce o să se aleagă de mine.

Pîinea e aici de cinci ori mai scumpă decît în București, la fel și roșiile (cred că e cam 30 de lei un kilogram de roșii, dacă am calculat eu bine), dar benzina e de trei ori mai ieftină (din nou, dacă am calculat eu bine), jucăriile electronice sînt de asemenea semnificativ mai ieftine, cam cu 30 la sută, dacă nu mai mult. Internetul e cam de zece ori mai scump decît în România (nu exagerez și nu greșesc cu calculele) și are viteză mult mai mică. Se pare că în the lower 48, cum numesc cei de aici celelalte state ale Americii, lucrurile stau mai bine.

Lumea e mai puțină pe aici și parcă deja mi-e dor de aglomerația de la Universitate. Am fost într-un singur mall aici și era destul de mic și aproape gol, ca și cum lumea s-ar duce acolo doar dacă ar avea nevoie de ceva. Foarte ciudat. Cred că abia acum încep să trec peste așa numitul jet-lag, adică peste diferența de fus orar. Corpul meu, cu milioanele lui de procese incredibil de complicate, trebuie să învețe că noaptea nu mai e noapte și că ziua nu mai e zi, și că toate sînt acum exact pe de-a-ndoaselea (diferența de fus orar între București și Anchorage e de 11 ore). Cîteva nopți la rînd (nopți de aici, zile de acolo) mă trezeam la trei și nu mai puteam să dorm pînă dimineața, iar ziua, imediat după prînz, adică imediat după fostul meu miez al nopții, începeam să nu mă mai gîndesc la nimic altceva decît la somn.

Aici, dacă nu ai mașină ești efectiv arestat la domiciu, și eu deocamdată nu am, fiind deocamdată dependent de bunăvoința singurului prieten pe care îl am aici, a colegilor și a șoferului care în următoarele săptămîni trebuie să mă ducă la un training care se anunță interesant, plictisitor și extrem de încărcat. Bicicleta nu e o opțiune din cauza zăpezii și a gheții de pe jos iar transportul public e format dintr-un autobuz care vine o dată pe oră. America și Suedia seamănă, într-adevăr foarte mult, cu specificația că americanii au puști în loc de frumusețea nordicilor europeni și că aici socialismul n-a reușit niciodată să lase urme, spre deosebire de Scandinavia unde a făcut-o și unde chiar că a reușit să creeze ceea ce după părerea mea e raiul pe pămînt.

Pînă una alta, asta e priveliștea de la fereastra mea.

774480_10151362327829648_840049319_o

Sufletul meu prost și sufletul lui Proust

Scriam data trecută despre faptul că Proust mi-a zărănicit un proiect literar, că dacă m-aș apuca să scriu povestea respectivă, n-aș putea s-o fac fără sentimentul că îl plagiez pe el, care, ziceam eu, a scris odată pentru totdeauna, într-o formă literară desăvîrșită, despre iadul pe care cel care descoperă că a fost trădat în fiecare secundă a  poveștii lui îl trăiește retroactiv, atunci cînd momentele cheie ale fostei iubiri trebuie reinterpretate în lumina trădării ieșite la lumină.

Dar citindu-l în continuare pe Proust am descoperit că îl plagiasem deja, înainte chiar de a-l fi citit. Am trăit odată voluptatea de a fi intuit ce urma să spună Heidegger în următoarea frază, în timp ce îl citeam. Ajunsesem să vibrez pe aceeași frecvență cu e într-o asemenea măsură încît la un moment dat mi-am spus în gînd: dar dacă așa stau lucrurile, atunci de aici rezultă cutare lucru. Iar în urmăoarea propoziție Heidegger mi-a redat gîndul, cuvînt cu cuvînt. Poate ochii îmi fugiseră, fără să-mi dau seama, în josul paginii, și așa se explică virbarea mea pe aceeași frecvență cu Heidegger, ceea nu-mi mai lasă prea mult spațiu pentru auto-măgulire.

Acum două zile, în timp ce îl citeam Proust, am dat peste pasajul următor:

„O să primesc o scrisoare de la Gilberte, îmi va spune, în sfîrșit, că m-a iubit întotdeauna și îmi va explica motivul misterios pentru care a fost silită  să îmi ascundă, pînă astăzi iubirea ei, prefăcîndu-se că poate fi fericită fără să mă vadă, motivul pentru care și-a luat înfățișarea unei Gilberte simplă prietenă de joacă.” În fiecare seară îmi închipuiam această scrisoare, credeam că o citesc, îmi repetam întruna fiecare frază a ei. Dintr-o dată, mă opream, înspăimîntat, înțelegeam că dacă aș fi primit o scrisoare de la Gilberte, aceasta nu ar fi arătat așa, de vreme ce textul pe care mi-l repetam era alcătuit de mine însumi. Și din acea clipă mă străduiam să-mi întorc gîndul de la cuvintele pe care aș fi dorit ca ea să mi le scrie,  de teamă că, enunțîndu-le, le voi exclude tocmai pe acelea  – pe cele mai dragi, pe cele mai dorite – din cîmpul realizărilor posibile.”

Acum cinci ani eu scriam pe blogul ăsta (de fapt pe vremea aia scriam pe Blogspot, înainte să migrez cu blogul de acolo pe WordPress) următorul text. Link-ul este acesta, dar redau aici textul pentru a obține efectul dorit și care poate fi obținut doar prin punerea față în față a celor două texte:

Avem darul, sau poate blestemul, sa ne proiectam in viitor, si acolo ne petrecem mare parte din viaţă. Viitorul e format dintr-o virtualitate infinită de alternative, nu? În momente de aşteptare înfrigurată, încercăm să epuizăm infinitul, actualizînd în gîndire o posibilă variantă a viitorului. Apoi ne spunem că e imposibil să fim noi atît de pătrunzători încît să fi ghicit acea variantă care se va actualiza în realitate, şi considerăm că acea variantă pe care noi am gîndit-o va ramîne veşnic o virtualitate. Şi atunci, printr-o dialectică de magician, transformăm slăbiciunea într-o putere supraomenească şi încercăm să ne gîndim la cît mai multe variante, la cele mai rele dintre ele, fireşte, în încercarea de a ne asigura un viitor cît mai roz, eliminînd din realitate, prin gîndire, acele variante de care ne temem cel mai rău. Un pas încă şi mai îndrăzneţ este să spui cu voce tare ceea ce gîndeşti. De exemplu, dacă părinţii tăi au întîrzîiat cîteva ore, să iei o postură nevinovată şi să declari că e posibil ca părinţii tăi să fi murit într-un accident de maşină. Asta este exorcizarea realităţii prin limbaj.

Fondul celor două texte este aproape identic, în asemenea măsură încît nu se poate spune decît că l-am plagiat pe Proust. Doar că eu eu am început să îl citesc pe Proust abia acum două săptămîni. Pînă astăzi nici măcar nu am răsfoit primele două volume din În căutarea timpului pierdut, pentru că niciodată nu le găseam, acesta fiind și motivul pentru care nu m-am apucat pînă acum de acest roman despre care s-a spus că este cel mai lung roman scris vreodată.

Dacă nu l-am plagiat, înseamnă că am gîndit gîndul lui, că există – nu există altă explicație – o înrudire sufletească între mine și el sau cel puțin un moment trecător în care mințile noastre au gîndit la fel. Sigur, această concluzie nu este valabilă decît pentru mine, pentru că nu există altă garanție pentru autenticitatea acestei potriviri decît cuvîntul meu. Dar voluptatea pe care am trăit-o în momentul în care am dat peste pasajul din Proust și mi-am amintit de ce scrisesem eu acum cinci ani a fost mai intensă decît orice alte voluptate trăită de mine în ultima vreme și, ca în cazul oricărei fericiri strict subiective,  nu poate să mi-o fure nimeni.

Dragoste în ciuda defectelor

Poate că o iubire mare se definește în primul rînd prin păstrarea și creșterea energiei ei interne în ciuda unuia sau mai multor defecte mortale ale obiectului iubirii.

De exemplu, eu continui să îl iubesc pe Dostoievski, pe care l-am cunoscut de mult, în ciuda a ceea ce eu cred că este un defect major de formă în unele dintre romanele lui. Și în același fel dragostea mea față de Proust, care tocmai se naște, continuă să crească în ciuda aceluiași defect. Nu sînt critic literar, deci ceea ce spun nu e critică literară, ci mai degrabă o invitație pentru cineva care se pricepe la așa ceva să mă lămurească și pe mine cu stau lucrurile de fapt.

Cînd cineva se apucă să scrie un roman, are mai multe opțiuni în ceea ce privește forma și construirea personajelor. Astfel, putem avea de-a face cu un autor omniscient, care nu este el însuși personaj în roman, ci doar narator detașat, un fel de Dumnezeu deist, care observă și disecă cu luciditate dramele personajelor sale, dîndu-le astfel viață; sau avem de-aface cu un autor-personaj, deci un roman în care autorul alege să fie el însuși integrat în fluxul evenimentelor ca un observator localizat, fiind astfel nevoit, de dragul logicii elementare și al bunului simț, să  renunțe la toate avantajele omnișcinței.

Se întîmplă însă că unii dintre cei mai mari romancieri ai tuturor timpurilor, de exemplu Dostoievski si Proust, au scris romane în care au amestecat cele două posibilități. Adică au optat pentru un autor-personaj, pentru cineva care relateaza niște întîmplări așa cum le-a fost el martor, direct sau indirect, dar care sfîrșește prin a deveni autor-omnișcient. În Demonii, de exemplu, naratorul începe prin a anunța că o să povestească niște întîmplări la care a fost martor și sfîrșește prin a reda cu acuratețe gînduri ale celorlalte personaje și întîmplări la care el nu avea cum să fie prezent. La fel face și Proust, care în În căutarea timpului pierdut. După ce m-a cucerit în mod absolut de la primul volum, cu fluxul de conștiință al autorului-personaj care își revizitează trecutul, în a doua parte, O iubire a lui Swann, schimbă macazul către șina autorului-omniscient, dar fără să renunțe la poziția de autor-personaj. Frumusețea sublimă a scrisului lui Proust și analiza peste măsură de profundă pe care o face sufletului omenesc, modului de viață burghez parizian și, în fine, oricărui subiect pe care se întîmplă să îi cadă bisturiul fermecat, toate acestea au reușit doar după o lungă bătălie cu mine însumi să mă ajute să termin cartea pe care acea schimbare de macaz, sau mai bine zis acea mișcare de nepermisă călărire a acestor două căi ferate care după mintea mea cu niciun chip nu pot co-exista în același plan, cea de autor-omniscient și cea de autor-personaj, deci o simplă problemă de formă, o făcea să sufere o lovitură pe care bunul meu simț sau logica mea le credeau fatale.

Am reușit, nu știu cum, să ajung să îl iubesc pe Proust în ciuda acestui defect, la fel cum cu mai mulți ani în urmă continuasem să îl iubesc pe Dostoievski în ciuda aceluiași defect. Cu toate că aș avea și alte motive de supărare față de Proust, de exemplu acela că, după ce am citit descrierea magistrală a dragostei lui Swann pentru ușuratica și prostuța lui Odette, nu mai am curaj să întreprind și eu un proiect literar pe care o poveste trăită recent mă făcuse să-l iau în considerare.  M-am regăsit atît de bine în Swann, încît citeam cu sentimentul că Proust a scris chiar despre mine. Dar probabil că același sentiment l-ar avea mulți dintre cei care iubind descoperă că de la bun început fuseseră încornorați.  În orice caz, literatura nu se naște din resentiment, și la mine resentimentul ar fi fost încă un motor puternic, ca să nu mai zic că dacă aș încerca totuși să scriu despre asta aș avea sentimentul că îl plagiez pe Proust, ca și cum el a dat odată pentru totdeauna forma literară desăvîrșită acestui tip de poveste de dragoste.

Ce are Puiu Adrian în comun cu Einstein sau de ce nu înțeleg plictisul

Astăzi am alergat în ciuda timpului. O dată în ciuda vremii, căci e șase noiembrie și eu am alergat îmbrăcat ca în miezul verii, și a doua oară în ciuda orei, fiind pentru prima dată cînd alerg la amiază. Toamna asta e superbă, cine știe cînd o să mai văd una la fel.

Libertatea mea proaspăt regăsită nu mă sperie deloc. Din contră. Sigur, încerc un oarecare sentiment de inutilitate cînd realizez că nu mai trebuie să fiu nicăieri la ora 9 (oricum nu reușeam niciodată să ajung chiar la ora 9), dar nu mă plictisesc. De fapt, nu am înțeles niciodată plictisul și pe cei care se plictisesc. Se presupune că din moment ce nu mai ai un program fixat de un stăpîn care te plătește, cu alte cuvinte cînd ești stăpînul propriului timp, nu știi ce să faci cu el și intervine plictisul. Dar cum să te plictisești cînd sînt atîtea lucruri de făcut, atîtea cărți de citit, atîta gînduri de gîndit (și eventual scris) și așa mai departe?

Nimeni nu muncește pentru că se plictisește, toți muncim pentru bani. Și sînt puțini, foarte puțini acei norocoși pentru care munca e în același timp și plăcere, adică oferă satisfacții intrinseci. Mai simplu spus, ferice de cei pentru  care munca e în același timp și distracție. Cred că Puiu e unul dintre acești puțini norocoși sau cel puțin așa se laudă el. Dacă citește postul ăsta, o să ne răspundă și o să ne lămurim. Un alt exemplu, ceva mai celebru și mai elocvent, ar fi Einstein, care spunea că el nu înțelege deloc de ce se bucură de atîta apreciere din partea lumii, cînd el nu face altceva decît să se ocupe de ceea ce îl interesează, îl fascinează și îl  face fericit. În limbaj marxist: ferice de cei penru care munca nu e alienantă! Dar, încă odată, aceștia sînt foarte puțini.

Nu știu exact cîte satisfacții intrinseci o să-mi ofere următorul loc de muncă, dar știu sigur că sînt făcut pentru o existență de artist. Adică una în care nimeni nu-mi spune ce să fac și pot să dau ce e mai bun din energia zilei singurului lucru cu adevărat important, care pentru mine e scrisul. Și studiul, desigur, dar pentru că n-am reușit niciodată să percep cititul ca pe ceva nici măcar pe departe asemănător cu munca, singura muncă în adevăratul sens al cuvîntului rămîne doar scrisul. Pînă voi ajunge la existența mea de artist, dacă voi ajunge vreodată, trebuie să-mi vînd libertatea pe bani.

Deocamdată mă bucur de ea alergînd în miezul zilei, bînd prima cafea la ora 3 p.m. (și ultima) și punîndu-mi mintea la scris. Și nu de scrisul pe blog e vorba, pentru că nici ăsta nu e muncă, e joacă. Dar ce să fac, deși sînt băiat mare, încă îmi place să mă joc.

Foame

Scriu pentru că mi-e foame. Şi lene. Şi un pic somn. Şi în urma şi înaintea mea sînt nişte umbre ale trecutului şi respectiv ale viitorului, care nu-mi plac. E post-sentimentul de insatisfacţie faţă de lucrurile pe care le-ai trăit şi pre-sentimentul instatisfacţiei anticipate  faţă de lucrurile pe care ştii că cel mai probabil n-o să le trăieşti. Sau o să le trăieşti.

Cînd ţi-e foame şi somn şi lene ar fi mai bine să nu scrii, dar eu scriu tocmai pentru că scrisul, care e reflectare a ceva în el, rezolvă, acum în timp ce scriu, toate problemele. Sensul vieţii e scrisul (după cum bine zice subtitlul blogului meu: scriu şi uite că în urma mea răsare sensul). Dacă scrisul ar fi coextensiv vieţii, eu aş fi fericit. În scris, viaţa e suspendată, transformată în obiect rotitor în imponderabilitatea imaginaţiei care  de fapt nu o contemplă ci o reinventează. Satelizată, ar fi zis Baudrillard.

Rezolvarea problemelor prin scris e reală, singura ei problemă e că nu durează. Ca toate soluţiile omeneşti, scrisul nu rezolvă cea mai serioasă problemă dintre toate, şi anume efemeritatea radicală a oricărei soluţii. Pentru că, mai devreme sau mai tîrziu, tot va  trebui să mă opresc din scris şi să ies să vînez nişte mîncare pe care nevasta din peştera mea o s-o gătească în jurul focului care face să danseze pe pereţi umbrele platoniciene ale fiilor mei nenăscuţi. Şi ale post şi pre sentimentelor mele.