Despre proşti şi alţi demoni

Tot ce o să spun acum trebuie luat într-un sens moale –  în sensul că, adică, deşi există un sîmbure de adevăr în ce o să spun, e foarte posibil ca în realitate să existe mai multe exemple care să mă contrazică mai degrabă decît să mă confirme.

Am observat în scurta mea viaţă de pînă acum că prostia şi răutatea merg de obicei mînă în mînă. Că, adică, cînd ai de-a face cu o persoană care dă dovadă de o răutate neobişnuită, e foarte probabil ca respectiva persoană să fie şi proastă. Acuma, ştiu că nu e frumos să vorbesc aşa, dar că prostia e o realitate în lumea noastră, la fel ca şi răutatea, ba chiar că sînt realităţi prevalente, inundante, ştie toată lumea şi n-are rost să ne ascundem după degetul corectitudinii politice, această dictatură asupra limbajului care, în ciuda multelor ei aspecte pozitive, pînă la urmă sfîrşeşte prin a ne sufoca.

Oare ce lege misterioasă a naturii (umane) face ca prostia şi răutatea să meargă mînă în mînă? Nu ştiu, dar concluzia mea e că asta este în definitiv o veste bună. E adevărat că prostia şi răutatea  se pot potenţa una pe alta, făcîndu-l astfel pe purtătorul lor o fiinţă cu adevărat de temut. Toţi am avut de suferit la un moment dat  de suferit de pe urma unui coleg sau vecin răutăcios care, după ce la început, în prostia lui, nu făcea decît să ne provoace un uşor amuzament amestecat cu o indiferentă indignare, a ajuns la un moment dat să ne terorizeze, atunci cînd prostia s-a îmbaracat în vehiculul răutăţii şi a început să facă ravagii (Poate chiar noi am fost cei care au făcut pe alţii să sufere în felul ăsta, pentru că la un moment dat în viaţa noastră toţi am dat dovadă de prostie şi răutate.)

Dar, şi este un DAR mare care este de fapt şi vestea bună, de cele mai multe ori prostia ţine în şah răutatea. Au existat fără îndoială în istorie şi indivizi excepţionali, indivizi deosebit de inteligenţi şi incredibil de răi în acelaşi timp (deşi, la urma urmelor, inteligenţa, atunci cînd însoţeşte răutatea, este tot o formă a prostiei), dar individul rău mediu nu excelează în inteligenţă -este, adică, şi prost. Răutatea în individul respectiv este ca un prizonier într-o celulă, care răcneşte, se loveşte cu capul de pereţi, scuipă,  scoate mîinile printre gratii şi încearcă cu disperare să sfîşie orice ar prinde în mîini, dar nu ajunge foarte departe. Gratiile sînt prostia iar dorinţa lui de a sfîşia este răutatea. Să ni-l imaginăm pe individul ăsta liber, poate chiar înarmat- acesta ar fi un caz în care răutatea ar fi însoţită de inteligenţă, şi ar fi într-adevăr un scenariu de coşmar.

După cum spuneam, faptul că răutatea şi prostia merg de obicei mînă în mînă este pînă la urmă o veste bună. În cazul meu, cel puţin, răii pe care i-am întîlnit pînă acum erau eproape fără excepţie şi proşti, adică oarecum impotenţi în răutatea lor.

Anunțuri

Baby on (snow)board

Acum cîteva zile eram la o pîrtie de schi de aici din Anchorage. Din păcate, eram doar în vizită, adică eram doar un turist care admira peisajul, fără să profit de el în modul alunecos în care ar fi trebuit să profit. La un moment dat văd pe pîrtie o mogîldeață, adică un schior atît de mic încît nu puteam să cred că e cu adevărat un schior. Părea să fie un schior de jucărie, un schior în miniatură, un schior pe care s-a jucat cineva cu un shrinking gun sau ceva asemănător. Era de fapt un pui de schior, un pui de om, un schior care nu putea să aibă mai mult de cinci ani, deși ar fi putut să aibă chiar patru.

Aluneca încet, atent, poate un pic crispat, adică fără mișcările armonioase, similare unui dans, pe care le face un schior experimentat, dar în orice caz arătînd că știe foarte bine ce face. La puțin timp după ce a ajuns jos, un bărbat s-a apropiat încet din spatele lui, exact cu mișcările de schior experimentat pe care încercam să le descriu mai devreme, și l-a luat în brațe din spate. În momentul ăla am fost copleșit de un sentiment pe care mi-ar fi mult mai greu să-l descriu decît mi-ar fi să descriu mișcările celui mai experimentat schior din lume. Totul se reducea pînă la urmă la faptul simplu că  aș fi vrut să fiu eu în tabloul ăla.

În deplasare

A nu avea poftă de scris înseamnă, pentru mine, a nu avea poftă de viață. Scrisul a fost pentru mine, întotdeauna, izbucnirea aproape involuntară a unui surplus de energie, ca lava dintr-un vulcan. Zilele astea energia mea e consumată în întregime de efortul de a mă adapta la o realitate cu totul nouă, și cred că asta e de fapt explicația pentru lipsa poftei mele de scris, nu lipsa poftei de viață.

Se zice că e mai ușor să faci o astfel de schimbare, adică să pleci pe partea cealaltă a lumii cu tot ce presupune asta, dacă ești singur. Adică fără copii, nevastă sau prietenă. Poate într-un fel este. De exemplu, probabil e mai ușor să obții viza, să găsești un loc unde să stai și alte astftel de tehnicalități. Dar în alte feluri, e mai greu să fii singur. Energia pe care o extragi din legătura cu o ființă dragă e ce era spanacul pentru Popeye marinarul. Eu sînt norocos pentru că nu sînt de fapt singur. Am un prieten bun care a fost aici înaintea mea și care a spart gheața din Alaska. Pentru că a venit vorba de gheață, Anchorage e de fapt un oras cu vreme foarte capricioasă. Fiind lîngă ocean, chiar dacă e destul de aproape de Polul Nord, primește  din cînd în cînd valuri de căldură cu totul neobișnuite. De exemplu săptămîna trecută, cînd am ajuns eu aici, erau vreo patru grade peste zero și a plouat o zi întreagă. Acum a nins din nou și e frig, dar nu exagerat de frig.

Mi-e foarte greu să mă obișnuiesc cu gradele Fahrenheit în loc de Celsius, cu milele în loc de kilometri, cu galoanele în loc de litri. De fapt nici nu prea încerc să fac asta. După cum mi-e foarte greu să mă obișnuiesc cu mașinile dinozaur (mașinile cu motoare de șase litri sînt aici la fel de răpîndite ca Loganul în România). America pare să fie un loc pentru oameni care nu vor cu niciun chip să se dea jos din mașină. Există bănci la care nu trebuie să cobori din mașină, farmacii și altele.  Faptul că poți să cumperi un pistol sau o pușcă din același loc de unde cumperi mîncare și haine e încă un lucru care mi se pare foarte ciudat. Adică, alcool nu poți să cumperi din supermarket (nici măcar bere, deci nu vorbesc aici de licori tari) dar puști, da.

Nu credeam că o să ajung să trăiesc asta vreodată, dar am venit într-un loc unde sînt unul dintre cei mai bine îmbrăcați bărbați. În Alaska, toată lumea sau aproape toată lumea se îmbracă sport, dar eu mă încăpățînez să încerc să mă îmbrac mai degrabă ca bărbații din Stockholm. Să vedem cît rezist și ce o să se aleagă de mine.

Pîinea e aici de cinci ori mai scumpă decît în București, la fel și roșiile (cred că e cam 30 de lei un kilogram de roșii, dacă am calculat eu bine), dar benzina e de trei ori mai ieftină (din nou, dacă am calculat eu bine), jucăriile electronice sînt de asemenea semnificativ mai ieftine, cam cu 30 la sută, dacă nu mai mult. Internetul e cam de zece ori mai scump decît în România (nu exagerez și nu greșesc cu calculele) și are viteză mult mai mică. Se pare că în the lower 48, cum numesc cei de aici celelalte state ale Americii, lucrurile stau mai bine.

Lumea e mai puțină pe aici și parcă deja mi-e dor de aglomerația de la Universitate. Am fost într-un singur mall aici și era destul de mic și aproape gol, ca și cum lumea s-ar duce acolo doar dacă ar avea nevoie de ceva. Foarte ciudat. Cred că abia acum încep să trec peste așa numitul jet-lag, adică peste diferența de fus orar. Corpul meu, cu milioanele lui de procese incredibil de complicate, trebuie să învețe că noaptea nu mai e noapte și că ziua nu mai e zi, și că toate sînt acum exact pe de-a-ndoaselea (diferența de fus orar între București și Anchorage e de 11 ore). Cîteva nopți la rînd (nopți de aici, zile de acolo) mă trezeam la trei și nu mai puteam să dorm pînă dimineața, iar ziua, imediat după prînz, adică imediat după fostul meu miez al nopții, începeam să nu mă mai gîndesc la nimic altceva decît la somn.

Aici, dacă nu ai mașină ești efectiv arestat la domiciu, și eu deocamdată nu am, fiind deocamdată dependent de bunăvoința singurului prieten pe care îl am aici, a colegilor și a șoferului care în următoarele săptămîni trebuie să mă ducă la un training care se anunță interesant, plictisitor și extrem de încărcat. Bicicleta nu e o opțiune din cauza zăpezii și a gheții de pe jos iar transportul public e format dintr-un autobuz care vine o dată pe oră. America și Suedia seamănă, într-adevăr foarte mult, cu specificația că americanii au puști în loc de frumusețea nordicilor europeni și că aici socialismul n-a reușit niciodată să lase urme, spre deosebire de Scandinavia unde a făcut-o și unde chiar că a reușit să creeze ceea ce după părerea mea e raiul pe pămînt.

Pînă una alta, asta e priveliștea de la fereastra mea.

774480_10151362327829648_840049319_o

De unde vine (ne)fericirea

Am trăit zilele astea un moment de iluminare. Poate nu la fel de important ca cel trăit de Buddha. Nici măcar la fel important ca momentul în care Newton a înţeles, într-o străfulgerare a conştiinţei şi ajutat de un măr în cădere, cum funcţionează gravitaţia. Dar pretind, în orice caz, pentru momentul meu o oarecare semnificaţie. De fapt nu doar o oarecare, pretind o semnificaţie serioasă, grea.

Iluminarea mea nu a fost nici de natură metafizică, ca la Buddha, nici fizică, ca la Newton, ci existenţială. Dacă m-ai pune să definesc foarte clar ce înţeleg prin existenţial, n-aş putea să spun foarte limpede. Aş spune doar că mi se pare conceptul cel mai relevant pentru condiţia umană, pentru misterele, dorinţele şi scopurile ei ultime. Noroc că nu mă întreabă nimeni.

Pentru noi oamenii, nimic nu e mai important decît fericirea. Fericirea este, dacă vreţi, scopul istoriei, ingredientul (lipsă) fundamental şi deloc secret al condiţiei umane. Pentru nefericirea lor, mulţi oameni dau vina pe Dumnezeu (pentru cei care cred că există, dar îl consideră a fi un tip rău). Cei care nu cred că există Dumnezeu, nu prea au pe cine să dea vina pentru nefericirea lor şi a întregii lumi, dar asta nu-i face mai fericiţi. Din contră.

Dar hai să ne gîndim un pic mai atent la fericirea noastră şi la sursele ei. Este adevărat că omenirea are multe probleme. Boli, foamete, războaie, sînt doar puţine dintre ele. Acestea sînt de obicei puse în cîrca lui Dumnezeu şi sînt folosite ca argumente fie pentru răutatea, fie pentru inexistenţa Lui. Bun, oricare ar fi puterea demonstrativă a acestor realităţi (eu sînt dintre cei care cred că nu e mare), cînd te uiţi mai atent la comedia umană (se poate spune la fel de bine tragedia umană, pentru că tragedia şi comedia sînt întotdeauna feţe diferite ale aceleiaşi realităţi), înţelegi că de fapt fericirea noastră nu e determinată în primul rînd de aceste lucruri (boli, foamete, războaie). Sigur, încă se moare foame şi de cancer, încă avem războaie, dar pentru cei care nu trăiesc în locuri ca anumite ţări din Africa, de exemplu, acestea nu reprezintă principala sursă a nefericirii şi nenorocilor.

Nu, oricît ar suna de radical, ce urmează să spun se impune cu o claritate irezistibilă oricui îşi va lua o secundă să se gîndească. Fericirea noastră nu este determinată şi nici ameninţată de catastrofe naturale, boli sau războaie. Acestea ameninţă viaţa însăşi, dar fericirea este o problemă care se pune doar atunci cînd viaţa nu este ameninţată, şi eu despre asta vorbesc. Dar chiar avînd în vedere şi condiţiile în care viaţa este ameninţată, şi care au fost întotdeauna o constantă a istoriei, îndrăznesc să spun că sărăcia, bolile, războaiele şi catastrofele naturale au contribuit la nefericirea de pe Pămînt mai puţin decît…Ei bine, mai puţin decît centrul de greutate existenţial al realităţii.

Poate sună pompos, dar nu ştiu altfel cum să-i zic. Prin realitate existenţială eu înţeleg acel spaţiu în care libertatea umană se manifestă, cu alte cuvinte în care umanitatea însăşi se manifestă ca atare. Care este acest spaţiu? Socialul, desigur, sau micro-socialul, mai bine zis, anume acel loc al relaţiilor dintre oameni. La o analiză atentă, este foarte probabil ca în vieţile majorităţii oamenilor nenorocirile şi mizeriile care le-au otrăvit existenţia pînă la punctul la care chiar n-au mai vrut să trăiască, să fi fost produse nu de boli şi foamete, uragane şi războaie, ci de alţi oameni. Un bărbat care tratează o femeie ca şi cum ar fi un obiect de unică folosinţă e un foarte bun exemplu în acest sens. Şi invers, desigur, doar că probabil frecvenţa primului caz e mai mare. Părinţi care îşi distrug copiii cu otrava propriei lor nefericiri şi frustrări. Copii care îşi dezonorează şi abuzează părinţii. Şefi care îşi tratează subalternii ca pe nimic altceva decît ocazii de a extrage o satisfacţie aproape sadic-sexuală. Colegi care înjosesc şi rănesc colegi într-o încercare patetică de a face propria haină să pară mai albă prin împroşcarea cu noroi a celor din jur. Mă rog, lista e nesfîrşită.

Esenţialul este că fericirea noastră e o funcţie a centrului de greutate existenţial al realităţii, adică acel spaţiu unde umanitatea se manifestă ca umanitate şi care nu are nimic de-a face cu cancerul, sărăcia şi bombele atomice ci doar cu ţesătura fină a relaţiilor inter-umane. Ţesătură care poate fi o pînză extrem de frumoasă şi delicată prin care însăşi condiţia umană este înfrumuseţată; sau poate fi cîrpa pe care o folosim pentru a ne sufoca şi încurca reciproc. Sartre avea dreptate cînd spunea că iadul sînt ceilalţi (l’enfer c’est les autres). Doar reversul e la fel de valid: şi raiul tot ceilalţi sînt.

Uşa blocului

Amabilitatea românilor îşi atinge punctul culminant în preajma uşii de la intrarea în scara blocului. Românii, ştie toată lumea, nu sînt extrem de civilizaţi sau de senini în relaţiile cu ceilalţi. Sîntem toţi plouaţi şi poluaţi de norul toxic format din particulele elementare ale unor  realităţi culturale, politice şi unei socialităţi prost închegate, şi de alţi nori clasici cum ar fi sărăcia, frustrările, visele îngropate sistematic şi aşa mai departe.

Dar în preajma uşii despre care ziceam se întîmplă ceva miraculos. E ca şi cum uşa de la intrarea în bloc este un adevărat portal către o altă realitate socială, prin care oamenii sînt transformaţi ad hoc în reprezentări fidele ale unei umanităţi ideale. În preajma uşii, oamenii îşi dau prioritate, se poftesc unii pe alţii să intre, îşi ţin uşile şi aproape că îşi zîmbesc (zîmbetul, să ne amintim, e interzis în relaţiile dintre români, după cum în relaţiile dintre danezi e obligatoriu).

Desigur, lucrul ăsta e valabil doar pentru cei care intră în blocul lor, pentru că atunci cînd intri într-un bloc care nu e al tău, toată amabilitatea se transformă într-o suspiciune duşmănoasă, reminiscentă şi purtătoare a tuturor fricilor pe care individul le-a avut în întreaga istorie a speciei faţă de străin, faţă de cel care e din altă parte şi care din acest motiv e perceput ca o ameninţare.

 

Fericirea mea eşti tu

Nu ştiu cum s-a strecurat în noi viermele care ne-a făcut să uităm cel mai important lucru din lume, şi care acum e un secret, pentru că l-am uitat. Secretul este că fericirea individuală e o iluzie, o neînţelegere, o minciună; pentru că fericirea există doar în spaţiul de întîlnire dintre oameni; fericirea este spaţiul de întîlnire dintre oameni; fericirea este întîlnirea cu oamenii. E imposibil să ne imaginăm un Robinson Crusoe fericit, la fel cum e imposibil să ne imaginăm fericit un tiran absolut care ar reuşi să stpînească întreaga lume: pentru amîndoi  fericirea e imposibilă, pentru că amîndoi sînt singuri.

Viermele acesta scîrbavnic nu doar a făcut un secret din ceea e trebuia să fie limpede ca lumina zilei, dar a întors pe dos acest adevăr: ne-a strecurat în inimă minciuna veninoasă că fericirea e satisfacţia pe care individul o obţine pe cheltuiala celor din jur, adică în ciuda lor. Fericirea, ne spune cu gura lui spurcată viermele, este bunul pe care tu îl meriţi şi pe care trebuie să îl storci de la ceilalţi, cu orice preţ, călcînd pe cadavre, eventual. Muşcătura asta veninoasă e veche de cînd lumea: homo hominis lupus est nu e deloc o vorbă recentă.

Aşa se face că astăzi ne învîrtim buimaci şi beţi în căutarea fericirii prin buzunarele celor din jur, cum ar veni. Rezultatul e, şi nu putea să fie altfel, o nefericire cronică şi generalizată, buzunare rupte şi degete însîngerate. Pentru că secretul fericirii, oricît de mult ne-ar displăcea ideea de bază din spatele lui, e de o simplitate matematică (matematica e frumoasă şi limpede, după ce o înţelegi): fericirea mea e direct proporţională cu fericirea celor din jurul meu. Altfel spus: fericirea mea ajunge la mine însumi doar pe ocolite, după ce a trecut prin cei din jurul meu.

Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le voi lor mai întîi, spunea Christos undeva încercînd să ne arate o cale de ieşire din homo hominis lupus. 

Odă tăticilor întîrziaţi

Am aproape treizeci de ani şi perspectiva de a face un copil e încă una destul de îndepărtată. Probabil o să fac un copil înainte de patruzeci, dacă am noroc să am cu cine, dar poate n-o să fac înainte de patruzeci, la cum merg lucrurile.
Asta nu pentru că mi se pare că sînt alte lucruri mai importante pe lume decît să faci copii. Din contră, cred din toată inima că nimic nu e mai important pe lumea asta decît să faci un copil sau mai mulţi. Mai bine mai mulţi, atît pentru tine cît şi pentru copii. “Căci la ce i-ar folosi unui om să cîştige întreaga lume, dacă nu ar face măcar un copil?” – nici că s-ar putea gîndi cineva la o parafrazare a vorbelor lui Christos mai bună decît asta.
Dacă nu am făcut deja copii sau nu o să fac în viitorul foarte apropiat, e pentru că fac şi eu parte dintre cei pentru care aşa a cîntat viaţa pînă acum; şi eu şi ei n-am avut decît să dansăm. Nu e vorba de eşecuri romantice aici. Eşecurile romantice n-au împiedicat pe nimeni niciodată să facă copii. Nu eşecurile ci tocmai un anumit tipuri de reuşite, altfel decît romantice, fac să crească vîrsta la care facem copii. Sau poate nu e chiar aşa, poate un succes romantic absolut ar fi anulat toate reuşitele care tind să amîne procrearea.
Oricum ar fi, o cercetare recentă aduce veşti bune pentru tăticii întîrziaţi. Eu încă nu sînt un tătic întîrziat, deşi am şanse bune să devin unul. Atenţie, veştile bune sînt doar pentru bărbaţi, nu şi pentru femei. Se pare că o mămică întîtziată nu are, din păcate, niciun fel de avantaj. Ceea ce e trist, pentru că şi femeile trăiesc în aceeaşi lume cu bărbaţii. Sînt, adică, victime ale aceloraşi condiţii care ne fac pe toţi să fim părinţi întîrziaţi. Doar că, fiziologic, timpul nu este deloc aliatul femeilor cînd vine vorba de naştere. Cu cît mai tîrziu, cu atît mai puţin bine.
Dar hai să nu o mai lungesc la nesfîrşit: o cercetare recentă care poate fi citită la linkul de mai jos, arată că tăticii întîziaţi transmit copiilor lor o zestre genetică care îi face pe aceştia să trăiască mai mult şi să fie mai sănătoşi. Din cercetări mai vechi se ştia că există riscul transmiterii unor erori genetice care nu ar fi fost aşa de bune pentru copii. Acest risc există în continuare, doar că cercetarea asta nouă arată că există şi un avantaj major asociat cu reproducerea la vîrste mai înaintante, în cazul bărbaţilor.

Ceea ce mă face şi pe mine să mă simt mai bine.

http://www.sciencedaily.com/releases/2012/06/120611153109.htm

P.S.: Acum două zile, blogul meu a înregistrat cele mai multe vizite din istorie. Istoria lui, evident. Dar tot de atunci s-a şi stricat ceva. Nu mai pot să adaug etichete, nu mai pot să formatez textul, nu mai văd ce scriu pentru că textul pare să fie alb-sînt nevoit să scriu într-un document Word şi să copiez-în fine toată interfaţa de editare s-a dat peste cap. Asta înseamnă că trebuie să pun linkul către articol aşa, pur şi simplu, deloc estetic şi funcţional.

Căsătorie la prima vedere

Recitesc Romeo şi Julieta şi în afară de frumuseţea versului shakespeareian mă izbeşte şi altceva. Romeo tocmai fusese părăsit sau înşelat de o anumită domnişoară nu foarte onorabilă şi suferea cumplit. Mercutio, dacă îmi amintesc eu bine, îl provoacă să meargă la un bal dat de Capuleţi, familia rivală, unde îi proimte că o să vadă o fecioară care o să-l facă să uite imediat de cea care îl făcea acum să sufere. Romeo e indignat de o asemenea sugestie. Cum, lacrimile lui, nopţile nedormite etc să fie şterse aşa uşor de viziunea unei alte domnişoare?! Romeo acceptă totuşi să meargă la petrecerea Capuleţilor şi acolo o întîlneşte pe Julieta. Deci Mercutio avusese dreptate. Dar nu asta mă izbeşte pe mine, ci faptul că la nici 24 de ore de cînd s-au întîlnit, Romeo şi Julieta iau decizia să se căsătorească. 24 de ore! Ce e asta, căsătorie la prima vedere?

O să spuneţi că aşa se făceau lucrurile altă dată. Şi aşa e. Astăzi se fac cam aşa: întîlnim pe cineva, ne îndrăgostim, începem o poveste şi aşteptăm. Ce anume aşteptăm, nu e sigur. Poate aşteptăm să fim mai bogaţi sau să îl cunoaştem mai bine. Sau poate aşteptăm să întîlnim pe altcineva. În orice caz, în perioada de aşteptare, de cele mai multe ori se întîmplă ceva (ori nu merge, ori apare altcineva, ori unul se plictiseşte etc. etc.)  care face să se ducă totul de rîpă şi povestea reîncepe. Cu altcineva.

Dar ăsta nu e decît vîrful icebergului. Partea lui nevăzută, şi cea mai substanţială, e asta: instituţia căsătoriei şi-a pierdut puterea. Ceea ce în cazul lui Romeo şi Julietei făcea ca aceştia să îşi jure credinţă veşnică, să se onoreze reciproc printr-un angajament absolut, fără rezerve, la noi se transformă într-o relaţie. Şi nimic nu e mai relativ şi mai fragil decît o relaţie.

Asta nu înseamnă că militez pentru căsătoria la prima vedere. Dar nu mă pot abţine să nu îmi spun cu o anumită nostalgie, atunci cînd mă gîndesc la Romeo şi Julieta, ce vremuri domnule, ce vremuri!

Pînă la urmă femeile chiar sînt de pe Venus şi bărbaţii de pe Marte

Femeia a fost mereu prin umbra istoriei. A fost considerată mai slabă, mai proastă, mai etc, deci bărbatul şi-a asumat un rol mai important în afacerile lumeşti. Pentru chestia asta, unii au dat vina pe religie. Astăzi e la modă să dai vina pe religie pentru orice (vezi cazul nesfintei treimi a formată din Richard Dawkins, Sam Harris şi recent decedatul Christopher Hitchens). E foarte riscant să vorbeşti despre religie în general, un aspect de care cei trei nu prea erau conştienţi, aşa că unii particularizează şi dau vina pe Islam, Creştinism etc. Nu vreau să mai vorbesc acum despre cei trei profeţi antireligioşi. O să spun doar o glumă despre Dawkins care e amuzantă pentru că arată foarte bine cum aceşti inamici declaraţi ai religiei sînt şi ei religioşi şi fundamentalişti în felul lor. Gluma e scurtă şi zice aşa: Ne există niciun Dumnezeu şi Richard Dawkins e profetul său (parafrazare a celebrului text islamic care spune că „există un singur Dumnezeu şi Mohamed e profetul său”

Dar nu despre profeţi vreau să vorbesc, fie ei religioşi sau antireligioşi, ci despre bărbaţi şi femei.  În ultimii 50-60 de ani revoluţia feministă a încercat să răzbune nedreptăţile a căror victimă a fost femeia în mii de ani de istorie. Unele feministe au mers atît de departe cu discursul lor egalitarist încît cele mai multe dintre femei nu se mai regăsesc în el. După logica extremist-feministă care îşi doreşte cu orice preţ să pună semnul egal între femeie şi bărbat, cele două sexe nu diferă în niciun fel. Însă natura vorbeşte destul de consecvent despre diferenţele dintre cele două sexe: au forme diferite, unul face copii celălalt nu, unul are mai multă forţă fizică decît celălalt. Feministele închid ochii la toate astea şi nu permit unui bărbat nici măcar să le deschidă uşa sau să le care bagajul. Chestia asta nu deranjează pe niciun bărbat, din cîte ştiu eu, dar se pare că deranjează multe femei care simt că revoluţia feministă e de fapt un atentat la ceea ce unii au numit, deloc eufemistic, eternul sau misterul feminin.

Aşadar, a vorbi despre diferenţele dintre bărbaţi şi femei este astăzi la fel de periculos şi de prost gust  ca a vorbi despre diferenţele dintre rase. Sexismul e, pînă la urmă, un fel de rasism, spun feministele. Doar că lucrurile nu sînt chiar aşa. În timp ce rasismul e într-adevăr o aberaţie intelectuală (cu care, e adevărat, a cochetat întreaga Europă la un moment dat, cum a făcut şi cu comunismul, care e o aberaţie la fel de mare sau mai mare), diferenţele dintre sexe nu sînt doar naturale, dar şi de ordin psihic. Femeile şi bărbaţii sînt fundamental diferiţi în construcţia lor psiho-somatică, de unde rezultă diferenţe semnificative de raportare la lume şi la viaţă.

M-am apucat să scriu asta pentru că am dat peste rezultatele unei cercetări psihologice care poate fi citită aici   şi care arată că există diferenţe substanţiale între personalităţile bărbaţilor şi cele ale femeilor şi care susţine că pînă acum cercetătorii au ignorat sistematic aceste diferenţe. Probabil dintr-un soi de corectitudine politică de inspiraţie feministă.

 

O ţigancă mişto

O pată de culoare în peisajul urban bucureştean. Nu, nu sînt rasist, mă refer la rochia ei. Ţiganii sînt în general văzuţi ca purtători ai unui stil de viaţă neintegrat  sau poate chiar neintegrabil. Asta poate să fie sau poate să nu fie aşa. În orice caz, ne scapă din vedere că ţiganii pot fi şi purtători de lucruri frumoase, cum e rochia asta colorată. Ţiganca asta e mai frumos îmbrăcată decît 90 la sută dintre bucureşteni.