Alexandru Cel Mare

Azi  noapte am avut un vis grozav. Ca tot ce este cu adevărat grozav, nici visul ăsta nu se poate povesti. Cînd s-a terminat m-am trezit și am început să-l adun repede de prin cotloanele minții, căci se rispise deja ca biluțe de argint viu pe care le înghite pămîntul. Cînd m-am trezit am coborît să-l ascult pe Alex care deja studia la pian. Cu o cafea și o carte de muzică în mînă mă uitam la el recunoscător că mă tolerează în spațiul sfînt unde el aducea sacrificul zilnic zeiței muzică și mă gîndeam la visul care încă nu se scursese de tot din minte și în care mi se părea că încă pîlpîie o lumină din altă lume. Într-un moment de respiro, l-am întrebat pe Alex ceva despre triada dominantă și el s-a apucat, generos cum este, să-mi explice, punîndu-se astfel rău cu zeița muzică ce aștepta ca o femeie geloasă reluarea sacrificiului. Cred că acela a fost momentul în care visul meu s-a strecurat în straie omenești și pămînteși și a devenit povestibil. Se făcea că întreaga existență era o simfonie magnifică în formă de sferă și că la un moment dat întreaga existență s-a acordat pe frecvența mea, adică, sunetul exitenței mele a devenit pentru o fracțiune de secundă fundamentala, pentru care existența întreagă era acompaniament. Dacă sună a vis de grandoman, nota de grandomanie ar trebui să dispară dacă o să continui povestea și o să spun că în secunda în care trăiam momentul meu de împlinire supremă în armonia universală a existenței, eram conștient cu o claritate infinită, aceea capabilă să scruteze ființa pînă la limintele ei infinite, specifică visului, că simfonia sferică universală exista de dragul fiecarei frecvențe individuale, oricît de slabă și săracă, și că fiecare dintre ele, adică fiecare dintre noi, era pe rînd și simultan în același timp (sic, știu că sună ciudat) fundamentala simfoniei universale a ființei, buricul ființei, scopul ultim al existenței, de dragul căreia și pentru care există tot ce există.

Alex nu este încă Alexandru Cel Mare, dar recent a avut un concert la Auditorio Nacional de Madrid și sînt convins că cel puțin pentru cîteva secunde, sub potopul de aplaude, s-a simțit ca el.

 

 

Anunțuri

Corpul ca o harpă

Orice altceva ai mai fi, și eu sînt de părere că ești mult, mult mai mult decît atît, tu ești înainte de toate un corp. Deși cred că ești mult mai mult decît un corp (firește că și despre mine cred același lucru, mă adresez ție ca să fiu mai personal cu speranța că „te prind” și o să citești pînă la cap, dar uite tocmai din cauza unor astfel de paranteze probabil te pierd; și atunci întrebarea e de ce fac astfel de paranteze), cred în același timp că nu poți fi nimic fără corp, cu alte cuvinte că orice altceva în afară de corpul tău ai mai fi, și ești multe, multe, inimaginabil de multe, tot ce ești este înrădăcinat în corp ca mirosul unei flori în petalele sau pistilul ei. Întîmplător asta e și viziunea prevalentă în lumea noastră de astăzi (în care doar ce se vede cu ochiul liber, microscopul sau telescopul există) despre ce e omul, dar viziunea despre om prevalentă astăzi nu mai are deloc ochi tocmai pentru cea mai importantă dimensiune a lui, care din întîmplare nu se vede nici cu ochiul liber, nici cu telescopul sau microscopul. Adică astăzi înțelepciunea oficială spune că noi sîntem corpul și nimic mai mult- (fizică, chimie, fiziologie și toate combinațiile posibile ale acestora, și doar atît, ca și cum niște fenomene strigător la cer de minunate și complicate ar fi fost explicate/epuizate după ce au fost aruncate într-un borcan numic fizică sau chimie sau altă știință- deși astea două sînt cele mai științe dintre toate)- pe cînd la mine accentul e pe mult mai mult decît corpul dar nu fără el.
Dacă dau impresia că vreau să rezolv una dintre enigmele fundamentale ale existenței, anume ce este omul, îmi pare rău. Nu asta vreau să fac. Adică aș vrea, desigur, dacă nu aș crede că enigma asta e una în principiu nerezolvabilă, adică e o problemă la care omul singur nu va putea niciodată să dea un răspuns mulțumitor, pentru simplul fapt că…hm, e om. Dacă există vreun răspuns la întrebarea ce este omul, răspunsul nu poate să fie decît supra-uman. Elementar, dragul meu Watson, ar spune Sherlock Holmes, și chiar așa este, chestiunea asta e elementară (din acest motiv și din altele avem nevoie de Revelație dacă vrem să înțelegem ceva despre enigma asta și despre toate celelalte engime, că sînt multe).
O s-o scurtez, nu vreau să te pierd tocmai acum după ce ai citit o introducere așa de lungă, pentru că da, asta era doar introducerea. Dar era introducerea pentru un gînd foarte scurt care mi-a trecut prin cap așa din senin (nimic nu e chiar din senin!), anume că tu, adică corpul tău plus acel ceva incomensurabil mai mult decît corpul dar dependent de el la fel ca mirosul unei flori de petalele și pistilul ei, ești ca o harpă la care nenumărate circumstanțe, persoane, idei, imagini și substanțe de tot felul încearcă să cînte. Dacă tot ce se aude e o cacofonie, nu înseamnă că e ceva în neregulă cu harpa- (deși e posibil să fie un pic dezacordată de la cît de mult s-a tras de coarzi, de la cît de mult tu ai tras de corzi, și circumstanțele și oamenii și imaginile și substanțele de tot felul)- înseamnă mai degrabă că o melodie nu poate să rezulte decît atunci cînd o singură voință atinge corzile în loc de o grămadă de oameni și circumstanțe și toate celelalte, înseamnă că trebuie să faci tot ce poți să faci liniște și să îți aduci aminte că tu ești cel care trebuie să cînte la harpa ta, pentru că harpa ta ești tu, și o să cînte frumos și armonios doar atunci cînd acea parte din tine care e mult, mult mai mult decît harpa o să fie solistul care atinge corzile. Și trebuie să cînți, cu orice preț, altfel de ce ai mai fi o harpă cu atît de multe corzi capabilă de atîtea sunete?! 🙂

Maneaua perfectă

Am auzit zilele astea o manea. N-am ascultat niciodată o manea, dar am auzit destule. Una dintre trăsăturile caracteristice ale industriei manelelor în România este radicala ei lipsă de creativitate. Asta nu înseamnă că nu există şi manele cu totul originale, probabil că există. Doar că în general „creaţia” muzicală în manele nu e nimic altceva decît preluarea cu o maximă nonşalanţă a unor melodii gata făcute şi punerea lor pe ritmuri consacrate. Din punctul ăsta de vedere, se poate spune şi despre Ponta că este un manelist. Iar cînd vine vorba de texte, acestea sînt atît de simple şi repetitive încît poţi să zici  că scriitorul (?) de texte pentru manele nu face altceva decît să recombine la infinit cîteva cuvinte cheie ca valoare şi duşman.

Dar maneaua pe care am auzit-o zilele astea e diferită. Nu mai ştiu cum se numeşte, dar textul manelei constă în verbalizarea notelor muzicale cîntate. Cîntăreţul, deci, în loc de alte versuri nu face altceva decît să pronunţe notele muzicale ale melodiei pe care o cîntă: si minor, la minor, fa minor şi aşa mai departe (mai toate tonurile erau minore- le plac minorele, se ştie)

După părerea mea (de nespecialist), maneaua asta reprezintă un fel de apogeu al industriei manelelor, deoarece în ea parcă străluceşte slab, timid, aproape imperceptibil (la fel  ca muzica în manele), un moment de onestitate dezarmantă a manelistului. El renunţă să mai disimuleze prezenţa sensului, să mai mascheze prin „duşman” şi „valoare” vidul care e de fapt singura substanţă a oricărei manele. Prin dedublarea notelor în limbaj, manelistul afirmă şi îmbrăţişează nimicul care e temelia artei sale. Momentul ăsta mie mi se pare sublim, nepreţuit, de o frumuseţe fără număr, cum ar zice manelistul însuşi.

Despre admirabilul eșec al concertelor în aer liber

Este vorba despre concerte în care muzica este produsă de instrumente vii: cu corzi, de suflat, percuție etc.; nu de concerte rock sau a la Lady Gaga. Acestea nu se pot ține decît în aer liber, dată fiind cantitatea enormă de zgomot produsă și care trece drept muzică. Dar să nu discutăm despre gusturi, căci despre acestea nu se discută!
Zilele astea se întîmplă Bucharest Music Film Festival, organizat de ARCUB și alții. Chiar lîngă BCU și Ateneu, pe o scenă în aer liber, la doi pași de rîul de mașini de pe Calea Victoriei și zumzetul constant și sîcîitor al acestora, se cîntă muzică. Bună. Bun! Problema e că din cauza mașinilor și a aerului liber, instrumentele sînt prea slabe ca să se audă singure. Trebuie ajutate. Sălile de concert sînt făcute în așa fel încît să ajute instrumentele, aerul liber nu și nici mașinile de pe Calea Victoriei! Așa că muzica bună este transmisă prin microfoane în niște difuzoare foarte mari.
Și aici se taie, cel puțin pentru mine, firul. Pentru că, fără îndoială, cel mai mare avantaj al concertelor este că îți permit să asculți muzica așa cum iese ea din instrumente, fără mijlocirea ei electronică. În aer liber, tocmai asta se pierde. Ai microfoane și difuzoare care se interpun între tine și instrumente și care spulberă magia. Într-o sală de concert, acolo unde muzica se aude, pură, direct din instrumente, ai impresia că ești pe un pămînt sfînt și îți vine să îți scoți încălțămintea din picioare. De la un concert în aer liber aproape că îți vine să o iei la picior.
Dar n-am luat-o. Și muzica a fost frumoasă și violoncelistul Marian Cazacu a fost o gazdă și un muzician admirabile. Cum admirabil a fost și eșecul concertului în aer liber.

Obiectiv imposibil

Mădălina scria aici despre rezoluții. Ne spunea cîteva dintre ale ei și ne invita și pe noi, citiorii, să ni le spunem pe ale noastre. Eu ziceam acolo că e greu să visezi planificat, pentru că ține de esența viselor să nu poată fi planificate. Un vis care poate fi planificat, cu greu mai poate fi numit vis. Oricum, Mădălina ne invita nu neapărat să visăm, cît să ne fixăm obiective realiste. Eu nu cred în obiectivele de anul nou, mi se pare doar înca una dintre multele chestii inutile pe care le fac oamenii.

Pentru mine, obiective sînt cele pe care mi le fixează viața, natura, situațiile, pe scurt orice sau oricine altcineva în afară de mine însumi. Totuși m-am gîndit să-mi fixez și eu un obiectiv pt anul ăsta.  În seara asta  fost ascultat la Ateneu sinfonia a 5-a de Gustav Mahler, dirijată de Horia Andreescu. Biletul a costat 40 de lei și mi s-a părut scump, mai ales după ce mi-a fost spartă mașina alaltăieri. Dar după ce s-a terminat mi-am dat seama că ar fi meritat și 400. Despre Kierkegaard sînt sigur că e  scriitorul meu preferat, dar despre Mahler nu sînt singur că e compozitorul meu preferat. În orice caz, mă provoacă, mă tulbură, mă amețește, mă face să-l iubesc și să trăiesc iubirea și alte pasiuni. Anul ăsta se împlinesc 100 de ani de la moartea lui. De ce trebuie să moară oamenii? Cînd asculți muzica bună îți dai seama că muzica  nu poate să fie decît ruptă din rai, cum a ajuns să înțeleagă  un personaj al lui Huxley din Punct contrapunct după care s-a împușcat în cap. Găsise un absolut și nu-i mai trebuia altceva. Muzica e un fel de dumnezeu imanent demn de venerație, care ne iubește și pe care-l iubim. Și mai poate să fie și un indicator al transcedentului, sînt de părere unele dintre cele mai luminate minți de pe lumea asta. Cum de e posibil ca un anumit tip de zgomote (căci în esență muzica nu e altceva decît un anumit tip de zgomot) să ne provoace senzații atît de sublime cum ne provoacă Mozart, Bach și mie Mahler? Muzica nu poate să fie decît expresia imanentă a transcendetului. Darul zeilor, cu alte cuvinte. Dar să nu mă pierd în speculații metafizice și să îndrăznesc să formulez obiectivul. E îndrăzneț, știu, poate cel mai îndrăzneț obiectiv pe care mi l-am fixat  eu vreodată în afară de cel de a cîștiga premiul Nobel pentru literatură. Pentru că se împlinesc 100 de ani de la moartea lui Mahler, îmi propun ca anul ăsta să nu ascult altceva în afară de Mahler!

Ah, deja îmi răsună în cap discurile din magazia mașinii:  Empire of the Sun, Coldplay și alte muzici ușoare care îndulcesc deplasările. Nici n-am formulat bine obiectivul și știu că n-o să pot să-l îndeplinesc. Eu măcar știu asta înainte de a termina de scris, spre deosebire de alții care se păcălesc sincer.

Viața e vis sau ger și Mahler

E foarte ușor să scrii pe blog, pentru  că nu te corectează nimeni. Azi mi-am început ziua încercînd să modific un articol pe care l-am terminat acum cîteva zile, conform sugestiilor făcute de cineva care l-a analizat serios și mi-a făcut o mulțime de observații punctuale. La început am fost ușor deprimat, dar pentru că toate observațiile erau pertinente și valoroase, în cele din urmă am ajuns să simt o plăcere deosebită în a modifica ceea ce la un moment dat mi se părea bun. Nimic din ceea ce facem nu e bun în mod definitv, dar la un moment dat tot trebuie să ne oprim din corectat.

Eu a trebuit să mă opresc mai devreme decît plănuisem, pentru că prietena care acum ceva timp m-a invitat să vorbesc despre Probațiune la seminarul ei și apoi mi-a făcut cadou un ibric de cafea, m-a invitat azi la teatru. Am văzut Viața e vis, la Odeon. Ca să fiu blînd, piesa n-a fost deloc de vis. E adevărat, costumele, decorurile și sunetul au fost spectaculoase. Deci a fost o foarte stimulantă din punct de vedere vizual, auditiv și chiar olfactiv, căci la un moment dat un actor a fumat o  țigară întreagă pe scenă și fumul a ajuns pînă la mine. Sau doar mi s-a părut. Dar din punct de vedere cognitiv, piesa n-a strălucit. În orice caz, eu n-am  înțeles nimic din ea. Dacă era ceva de înțeles acolo, probabil mesajul intenționat de autor a fost: piesa mea n-are sens, și tocmai în asta rezidă sensul ei, deci înțelegeți și voi ce vreți. N-a avut dialog, n-a avut monolog. În afară de costume și decoruri extravagante, nu prea a avut nimic. Nu cred că am fost doar eu de părerea asta, pentru că la un moment dat din primul rînd au plecat două doamne care păreau a fi văzut piese de teatru toată viața lor. Dacă nu cumva erau chemate de amanți la o înîlnire urgentă și secretă, aș presupun că mult mai probabil e că nu le-a plăcut piesa. Printre lucrurile intresante din piesă au fost și o bicicletă și o tipă topless.

Tipa topless a rămas la teatru, dar bicicletă am avut și eu. Da, în ciuda vremii de afară și a prietenilor mei mirați, eu merg cu bicicleta și pe vremea asta. Și în seara asta chiar am mers, mai mult de 20 de kilometri. La un moment dat, după aproape 90 de minute de mers cu bicicleta prin ger, mult după ora zece și mult sub minus zece grade, am avut o revelație. Căștile mele AKG K77, pe lîngă un sunet excelent au și calitatea de a-mi acoperi în întregime urechile, ceea ce pe vreamea asta și pe bicicletă înseamnă foarte mult. După 90 de minute pe bicicletă îmi înghețaseră mîinile și picioarele și simțeam durere. Totodată, îmi părea rău că nu am dat pe acasă să iau mașina, deși faptul că ardeam calorii și-mi puneam la lucru diverși mușchi, mă făcea să-mi pară mai mult bine decît rău. Însă din căști muzica lui Mahler mă făcea să simt plăcere. O plăcere tristă, melancolică, dar plăcere. Gerul și muzica lui Mahler m-au făcut să înțeleg ceva în plus despre suferință. Da, suferința e inevitabilă pe lumea asta. Se poate spune că orice altceva e vis, doar suferința e reală, pentru că la ea revenim de fiecare dată, după scurtele popasuri în oazele de fericire. Dar există două moduri de raportare la suferință, și asta am înțeles eu cu claritate avînd mîinile și picioarele înghețate și cu partea a treia din simfonia a 9-a răsunîndu-mi iar și iar în cap.

Unul e cel pasiv sau reactiv. E specific celor care află că există suferință pe lume doar atunci cînd îi lovește pe ei nenorocirea. Aceștia se văicăresc, înjură, își smulg părul din cap și cam atît. Celălat mod, activ sau proactiv, e a priori conștient de existența suferinței, pe care o simte chiar cînd nu e a lui, îi iese în întîmpinare, ca în artă, cu o privire eroică  dar totuși deznădăjduită. Căci arta, adevărata artă, nu este altceva decît o mînă întinsă suferinței în încercarea de a o îmblînzi, de a face pace cu ea înainte de a da nas în nas cu ea.

Maneliștii de la Coldplay

Citez din memorie cîteva versuri dintr-un cîntec (nu-mi amintesc care) al trupei Coldplay. Doineau ei, aproximativ, așa: I used to roll the dice, see the fear in my enemies eyes. Pentru cine nu înțelege, e vorba de a da cu zarul ca să moară dușmanul, după traducerea și adaptarea făcute de mine. Nu-i așa că atunci cînd citim versurile astea parcă începe să ne răsune în cap o manea?

Spun asta nu pentru a coborî trupa Coldplay la nivelul maneliștilor noștri, ci doar pentru a-mi pune la încercare propria prejudecată că tot ce spun maneliștii sînt a priori prostii. Poate  sînt. Dar poate nu sînt toate. Totuși, cred că aici exagerez cu auto-punerea-la-încercare.

Revenind la Coldplay, băieții ăștia sînt capabili de niște versuri incredibil de bune, demne de pana unor filozofi sau scriitori de Nobel. În The Scientist, de exemplu, cîteva versuri sună cam așa: Questions of science, science and progress, don’t speak as loud as my heart. După cum le înțeleg eu, versurile astea sînt un fel de manifest antiscientist. Scientismul este ideologia care spune că doar ceea ce este științific este important. Dar știința, oricît de bună ar fi, și este foarte bună, nu poate explica totul. O realitate redusă doar la ceea ce poate fi explicat științific, este o realitate extrem de sărăcită, sărăcită chiar de ceea ce e mai important în viață, cum ar fi dragostea, idealurile și în general valorile din care sînt construite omenescul. Coldplay ne-o spune pe șleau: inima, adică ceea ce scapă științei, are o vocea mai puternică decît aceasta. Sensul vieții, dacă există vreunul, rezidă exact în ceea ce  eludează știința. Și bine face că o eludează, căci dacă ar pune știința mîna ei luminătoare pe chestia asta, ar distruge-o, așa cum distruge un student o broască pe care vrea să o cunoască disecînd-o.

Nu mă aștept să aud vreodată să aud de la maneliștii noștri vreun vers care să aibă măcar pe jumătate atîta sens cît au versurile celor de la Coldplay. Mă amuz doar de apropierea verbală accidentală dintre cele două lumi altfel destul de paralele.