Cafeaua și modernitatea

Dupa ce am scris despre ibric, acum simt nevoia să scriu despre cafea. Poate cafeaua are și dezavantaje sau efecte negative, dar pentru mine are marele avantaj de a mă ajuta să scriu. Pentru mine e un avantaj vital, pentru că  încep din ce în ce mai mult să înțeleg că  m-am născut pentru scris. Cu alte cuvinte, indiferent de dezavantaje, cafeaua are pentru mine funcția de a mă ajuta să îmi împlinesc sensul vieții.

Orice activitate fizică produce prin ea însăși și starea necesară de care e nevoie pentru continuarea ei. Mai simplu spus, e greu să adormi cînd ai de tăiat lemne sau zidit case, de exemplu. Scrisul și activitățile sedentare în general, nu au efectul ăsta. De aceea cafeaua mi se pare a fi un ingredient necesar în societatea modernă, o societate în care activitățile nefizice reprezintă un procent din ce în ce mai mare din ceea ce altă dată era numit producție. Astăzi, cele mai multe activități productive se petrec în fața calculatorului (ăsta e și motivul pentru care petrec atît de mult timp pe Facebook-cînd nu sînt în fața calculatorului nu îi simt în niciun fel lipsa, dar cînd sînt la calculator, tentația de a intra întruna pe Facebook e irezistibilă), și de aici importanța funcției cafelei.

Eu tocmai am terminat de scris un articol care sper să fie publicat curînd într-o revistă de specialitate și nu aș fi reușit să fac asta fără cafea. Energia nu e punctul meu forte, astfel că după o zi la serviciu îmi e aproape imposibil să scriu. Cafeaua, însă, face minuni cu energia mea. Da, în final mă lasă epuizat, dar măcar am realizat ceva. Da, crează dependență, dar măcar nu e o dependență atît de criminală ca a nicotinei. Blestemata asta de substanță, nicotina, crează o dependență mult mai puternică decît a heroinei. Și e atît de trist că mulți, inclusiv scriitori geniali, ajung la concluzia că sînt dependenți de gest pentru a scrie. Nu de gest sînd dependenți, ci de nicotină. Iar iluzia că țigara ar contribui cu ceva la vreun proces creativ sau de alt fel, e doar atît, o iluzie. Criminală iluzie.

Sala polivalentă a capului meu

Mai de mult, oamenii trăiau într-o singură lume. Astăzi, trăim în mai multe lumi. După ştiinţă, birocraţie, tehnologie şi modurile de raportare la lume derivate din ele, pluralismul este trăsătura fundamentală a modernităţii. Pluralism înseamnă nu doar că există mai multe feluri de lumi, ci mai ales că ele sînt forţate să co-locuiască, să împartă acelaşi spaţiu. Spaţiul poate fi fizic, ca în cazul musulmanilor care se amestecă cu francezii. Sau cognitiv, ca atunci cînd cineva crede că lumea funcţionează după principiul ştiinţific al legii cauzei şi efectului, dar totodată crede şi în posibilitatea minunilor. Cu alte cuvinte, într-o zonă a creierului său (un anumit spaţiu cognitiv) lucrurile se desfăşoară după principiul cauză-efect. În altă zonă din acelaşi creier, lucruri apar din nimic, legile fizicii sînt sfidate şi aşa mai departe.

Mai de mult, absenţa tehnologiei şi a globalizării făcea posibil ca oamenii să poată trăi „fiecare în capul lui”, ca să zic aşa. Astăzi, ca niciodată înainte în istorie, sîntem forţaţi să ne lovim capetele de alte capete şi să recunoaştem nu doar că acestea există, dar mai ales că există altfel, în moduri radical radical diferite de modul nostru de a exista. Rezultatul este mintea polispaţială a omului modern, adică o minte în care spaţii conceptuale, sau, mai simplu spus, minţi sau tipuri de minte care se exclud reciproc, sînt integrate într-un flux de conştiinţă unic. Omul modern e unul care a descoperit paradoxul şi a învăţat să trăiască cu el.

Omul modern și cușca de fier a timpului

Zilele astea mi-am luat un ceas. E Fossil, metalic, mecanic, automatic, frumos și îmi strînge mîna cu o atingere fermă și plăcută. La început mă gîndeam că aș prefera o curea de piele, dar apoi am înțeles că ceasul meu metalic, strîngîndu-mi încheietura și arătîndu-mi mereu timpul, e un simbol excelent pentru modernitate.  Pentru Max Weber, modernitatea era o „cușcă de fier”, o metaforă prin care el voia să spună multe lucruri, dar înainte de orice voia să spună că odată cu modernitatea, viața a intrat sub tirania timpului. Pentru omul modern, timpul este împărțit cu exactitate iar viața trebuie să se încadreze cu exactitate în împărțirea aceasta, în secunde, minute, ore, zile, săptămîni, ani. De exemplu, avem libertatea să ne trezim la ora zece (unii dintre noi, mai norocoși), însă nu vom uita nicio secundă că ne-am trezit la ora zece.  Ce simbol mai potrivit pentru modernitate, decît un ceas făcut în întregime din oțel inoxidabil? Prin modul delicat dar ferm în care îmi strînge   încheietura, e un simbol perfect pentru cușca de fier a timpului care își exercită supremația inexorabilă asupra vieții.

Trăim periculos

Viața periculoasă nu mai e de mult doar specialitatea celor mai curajoși și nesăbuiți dintre noi. Pericolul este împletit cu stilul de viață modern, astfel încît a trăi astăzi e totuna cu a trăi periculos. Să luăm ca exemplu ceea ce fără îndoială este unul dintre simbolurile cele mai puternice ale vieții moderne, anume automobilul. Mașina personală înseamnă libertate, iar libertatea este fără îndoială cel mai important cîștig al modernității. Un alt element fundamental al modernității este tehnologia, care fără îndoială a schimbat fața lumii ca nimic altceva. Acum, automobilul nu este nimic altceva decît tehnologie pusă în slujba libertății (învîrt cheia și dacă știu să conduc pot ajunge oriunde- dacă am și bani de combustibil, firește), ceea face limpede de  ce se poate spune despre ea că e unul dintre cele mai puternice simboluri ale modernității.

În ciuda preocupărilor constructorilor de automobile pentru creșterea standardelor de siguranță, banalul mers cu autobmobilul ne pune în fiecare secundă viața în pericol. În rutina zilnică a mersului la serviciu, în bucuria euforică a vacanțelor, în graba evenimentelor importante, automobilul ne însoțește și le face pe toate posibile, dar ne poate pune oricînd capăt vieții, fără să îi peste că nu mai ajungem la serviciu, că ne întrerupe tragic vacanța, sau că lasă lucruri importante și urgente veșnic neterminate.

Acum e mai limpede că a trăi periculos face parte din modul nostru zilnic, obișnuit de viață. Pentru noi, cînd mîncăm un hamburger la un fast-food, care ne poate infecta cu cine știe ce parazit sau  cînd zburăm peste mări și țări spre alte zări, mai sus de nori. Pentru copiii noștri cînd se joacă în parc sau în drum spre parc.

Sociologii au inventat sintagma de societate a riscului pentru a se referi la societatea modernă, gîndindu-se în principal la eventualitatea unui război nuclear, făcut posibil de fizica modernă, sau la scenariul unei pandemii, făcută posibilă de globalizare și așa mai departe. Lista pericolelor mari și mici, locale sau globale, ar putea fi cu greu epuizată. Între timp, însă, aerul de zi cu zi al vieții moderne este încărcat cu riscuri și paradoxuri. Viața se amestecă cu moartea, ducele cu amarul, frumosul cu urîtul, într-o viață care, oricîte riscuri ar avea, ne fascinează și ne ține veșnic în mișcare. E absolut sigur că nu am mai putea să schimbăm asta pe viața liniștită și lipsită de riscuri din premodernitate. Eu cred că, în ciuda tuturor pericolelor, nici nu am mai vrea.