Paradis în destrămare

Ziceam odată că Scandinavia e un fel de rai pe pămînt, și cam așa e. E un rai pămîntesc și imperfect, firește, dar destul de rai. Dar orice rai omenesc e fragil și asta s-a văzut astăzi în Oslo, Norvegia, cînd acolo s-a dezlănțuit iadul. E vorba tot de un iad omenesc, bineînțeles. O bombă a explodat în jurul orei 3 pm în centrul orașului, omorînd șapte oameni și rănind mai mulți. La scurt timp după explozia bombei, pe o insulă unde se aflau tineri într-un fel de tabără, un individ deghizat în polițist și înarmat cu mai multe arme a deschis focul la întîmplare și a ucis zece dintre tinerii care se aflau acolo. Se pare că ar fi vorba de un act de terorism al extremiștilor islamici, dar deocamdată nu se știe sigur.

Într-o conferință de presă pe care tocmai am văzut-o în direct pe BBC, prim ministrul Norvegiei a declarat că societatea deschisă norvegiană nu va putea fi distrusă cu bombe și că „Răspunsul nostru la violență este mai multă democrație.” Nu îmi e limpede ce înseamnă asta, probabil nici primului ministru nu-i e prea limpede ce înseamnă. Cum adică să răspunzi cu mai multă democrație la bombe și împușcături care seceră copii nevinovați care se află în tabără? Dacă e vorba de o invazie a iadului în paradis, atunci paradisul trebuie să-și arate și fața de iad pe care fără îndoială o are.

Pînă acum a fost arestat un singur suspect, care e norvegian, deși toată lumea se aștepta să fie arab. Aș vrea să spun că înțeleg ce vor și musulmanii ăștia extremiști, dar nu înțeleg. Probabil nici ei nu înțeleg prea bine. Cert e că în capul lor asta e calea de a duce raiul pe pămînt. La fel a crezut și Stalin cînd a omorît milioane de oameni. Trebuie să recunoaștem că oricît de diabolici ar fi teroriștii arabi, nu se apropie de iadul sistematic instituit de comunism și apoi de nazism. Asta în caz că cineva se gîndește să dea vina pe religie în general pentru atrocitățile de la Oslo. Secolul XX a fost probabil cel mai puțin religios din istorie (deși asta e discutabil) și în același timp cel mai sîngeros și care a văzut cele mai odioase crime. Raiul norvegian a fost atacat nu de un iad religios, ci de  un iad omenesc, mult prea omenesc, vorba lui Nietzsche.

Pornografia ca sfîrșit al istoriei

Acum cîteva zile, un prieten a pus pe Facebook un articol din  ziarul englezesc Guardian intitulat De ce tot mai multe femei folosesc pornografia,  care poate fi citit aici. Tonul articolului e oarecum alarmat că din ce în ce mai multe femei fac apel la distracția asta care pînă acum, la fel ca fotbalul, politica și altele erau văzute ca o chestie specifică bărbatului. Unul dintre argumente era că femeile, care în pornografie sînt tratate ca simple bucăți de carne, ar trebui să aibă repulsie față de fenomenul acesta. Dar departe de a avea repulsie, femeile sînt la fel de receptive la farmecul pornografiei ca și bărbații, ni se spune în ziar. Că este vorba de un fenomen și încă unul de extrem de mare amploare, este perfect explicabil într-o societate a tehnologiei și a vizualului cum e a noastră. Astăzi e atît de ușor să vehiculezi imagini, încît ar fi cu totul de mirare dacă imaginile care apelează la cele mai elementare (basic- nu știu cum să le zic- aș putea să le zic și josnice dar poate s-ar supăra unii și în orice caz nici eu nu sînt convins că ierarhizarea asta victoriană e cea mai potrivită) înclinații ale ființei umane nu s-ar bucura de popularitatea de care se bucură. Autorul articolului avertiza că despre dependența de pornografie trebuie să se vorbească cu precauție deoarece nu e clar dacă există așa ceva, dar  că tot mai multe femei se declară dependente de obiceiul acesta. Căci pornografia nu e doar contemplare, după cum știe toată lumea. Unele femei se plîng doar de timpul pierdut zilnic cu pornografia, altele de sentimentele de vinovăție.

În articolul respectiv e un pasaj extrem de trist care, culmea, mie mi-a amintit de ceva comic (despre relația dintre tragic și comic am mai scris și o să mai scriu). Iată pasajul  în traducerea mea:

Pe măsură ce pornografia devine mai prezentă, Hodson observă că și femeile încep să o folosească ca pe o cale rapidă de a face sex fără niciun fel de investiție emoțională, așa cum în mod tradițional făceau bărbații. “Pentru bărbați, la fel ca pentru femei, internetul este capabil să satisfacă nevoia asta într-un mod mai degrabă brut (cum era să traduc raw în contextul ăsta?), crud, rapid și cu ușurință. De ce să pierzi vremea cu serenade și cu toate ritualurile curteniei cu o altă persoană, cînd ai Google?” P

Pasajul e în mod evident atît de trist încît nu mai este nevoie să adaug eu nimic. Chestia comică de care mi-a amintit e un episod din Futurama, numit I dated a robot în care Fry, ratatul din anul 2000 rătăcit în anul 3000 printr-un accident criogenic, ajunge să se îndrăgostească de un robot.  În viitorul anilor  3000 chestia asta era cu totul interzisă pentru că, cîndva în trecut, probabil Evul lor Mediu de prin anii 2300-400, civilizația fusese aproape gata să dispară din cauza faptului că oamenii începuseră să aibă parteneri roboți. Problema era următoarea: fiind roboți, partenerii respectivi nu aveau niciun fel de așteptări, erau perfect docili și nu trebuiau impresionați în nici un fel. Din cauza asta, progresul și funcționare normală ale omenirii fuseseră efectiv oprite, pentru că, ni se spune în episodul respectiv, absolut toate realizările omenirii au la bază încercarea de a impresiona sexul opus. Acolo era limpede că e vorba despre ce fac bărbații pentru a impresiona femeile, deci motorul istoriei ar fi bărbatul care vrea să impresioneze femeiea-dar n-aș vrea să intru în vreo discuție sexistă acum, așa că hai să zicem că motorul istoriei e încercarea ambelor sexe de a impresiona sexul opus și gata!

Revenind la articolul nostru, aș vrea să mă abțin la a-mi da eu cu părerea despre relele pornografiei. O să spun doar că dacă teza din Futurama e adevărată, atunci avem motive să ne temem că pornografia ar putea însemna sfîrșitul civilizației omenești, pentru că Google și cu roboții lui sînt echivalenții perfecți ai softului lui Lucy Liu descărcat într-un robot blank (mă refer la dragostea lui Fry din episodul pe care-l povesteam).

Despre modă cu Andrei Pleșu

Pînă la o recentă și semnificativă întîlnire din viața mea, hainele nu existau ca obiect în sine al interesului meu. Existau, bineînțeles, pentru că fără haine nu se poate, dar, după mintea mea de atunci, funcția lor era în principal aceea de a acoperi goliciunea. Bineînțeles, dacă m-ai fi întrebat, aș fi fost de acord cu zicala “haina îl face pe om”, deși aș fi calificat-o în așa fel încît să-i iau serios din greutate. Însă preocuparea pentru haine mi se părea trivială, mofturoasă. Din fericire, omul cît trăiește, crește (ca să fac o rimă, să evit clișeul cu “învață” și să spun, de altfel, ceva mai semnificativ, pentru ca una e să înveți și alta e să crești).

A scrie despre haine, stil vestimentar, modă și așa mai departe, înseamnă a mă aventura într-un teren neexplorat și în care alții chiar știu ce să scrie. Adică a scrie despre arta, tehnicalitatea, know-how-ul, formarea gustului, stilului și așa mai departe atunci cînd vine vorba de a te purta pe tine însuți. Din fericire pentru ignoranța mea în acest domeniu, pe mine mă interesează mai ales dimensiunea culturală, poate chiar spirituală, în orice caz profund umană a stilului vestimentar.

Într-un articol din Dilema Veche (9-15 decembrie 2010), Andrei Pleșu, răspunzînd întrebării unei eleve de liceu, scrie despre modă. M-am bucurat să citesc articolul acesta, pentru că descrie profunzimea din spatele a ceea ce, fiind vorba despre simpla artă de a arăta, este vorba de pură superficialitate.

„Departe de fi un moft “consumist”, o frivolitate oarecare, vestimenația este marcă subtilă a omenescului. Ea stimuelază și exprimă mutații importante ale imaginarului colectiv, ale răsturnărilor de mentalitate, ale modului în care personalitatea umană înțelege să se pună în scenă pentru sine și pentru ceilalți” scrie Pleșu.

Și : „Descoperirea individualității, a profilului irepetabil pe care fiecare ins îl propune lumii, consolidarea valorii de unicat a “personalității”-toate atribute definitorii ale modernității incipiente- s-au manifestat public printr-o spectaculoasă atenție acordată modului de a te îmbrăca, așa încît să te deosebești de ceilalți, printr-un stil, printr-o opțiune vestimentară cît mai pregnantă. Cu alte cuvinte, modernitatea a apărut pe scena lumii printr-o revoluție a îmbrăcăminții.”

Ce vrea să spună Pleșu, citîndu-l pe Bruckhardt, nu e că revoluția în îmbrăcăminte a produs modernitatea, ci că revoluția în îmbărăcminte a fost una dintre cele mai semnificative forme pe care le-a luat modernitatea în lume. Pentru mine acesta e un gînd nou, la care, dacă m-ar fi interesat hainele mai devreme, aș fi ajuns și singur (nu e nevoie să fii un geniu pentru a pune în relație nașterea individualității cu apariția preocupării pentru stil vestimentar), însă acum îi sînt îndatorat maestrului Pleșu pentru el. Simt uneori impulsul duios de a mulțumi unor oameni mari pentru cîte ceva, pentru cîte o mutație subtilă produsă în sufletul meu la care au contribuit și ei. În momentul acesta simt asta pentru Andrei Pleșu. Și mai e cineva pentru care simt impulsul duios de a-i mulțumi pentru diverse mutații în sufletul meu, între  care cea în raport cu vestimentația este una mai degrabă nesemnificativă. Andrei Pleșu, vrînd nevrînd, n-a făcut decît să lucreze în echipă cu cineva-ul menționat la producerea mutației despre care vorbeam și n-a făcut mai mult decît să adauge un topping cultural, căci adevărata mutație, aceea din profunzime, era deja produsă.

Despre distanțe și alți demoni

Nu știu de ce îl parafrazez mereu pe Marquez. Probabil e ceva extrem de poetic în titlul lui (Despre dragoste și alți demoni) care exercită asupra mea o fascinație de durată.

Trăim într-o lume în care distanța e o specie pe cale de dispariție. Altă dată, distanța, adică depărtarea în spațiu, avea o realitate cu care toată lumea era resemnată. Astăzi, de cînd avem automobil, avion, telefon mobil și internet, distanța este atacată din toate părțile. Nu atît de mult în sensul că nu mai există, ci mai ales în sensul că nu mai avem capacitatea de a de împăca cu ea. Ne-am pierdut liniștea resemnată cu care predecesorii noștri se raportau la spațiu și implicit la timp, aceea prin care stăteau o lună într-o barcă sau prin care așteptau șase luni o scrisoare de  la cineva drag. Anihilarea definitivă a distanței, care o dispară chiar și de pe harta cognitivă a speciei umane la un moment dat, o să vină odată cu inventarea teleportării, dar cred că pînă atunci mai avem ceva de așteptat. Dispariția distanței nu e în totalitate un lucru bun, dar presupun că are mai multe avantaje decît dezavantaje. În orice caz, e o direcție înspre care istoria pare să mergă ca vrăjită. Dacă de vreun vrăjitor bun sau rău, asta n-am cum s-o știu.

Cineva îmi povestea cum, acum mulți ani, cînd nu erau telefoane mobile, a primit vestea că primul lui născut era mort. El era dintr-o localitate din apropiera Alexandriei și atunci lucra în București. Distanța era de vreo sută de kilometri. Cu totul nesemnificativă am spune azi, dar acum 50 de ani 100 de kilometri însemnau altceva. Vestea a ajuns la el sub formă de zvon (Bă, vezi că tu ești bine p-aici și acasă ți-a murit copilul). Avea 18 ani și soția 14. Avea să afle mai tîrziu  cum copila de 14 ani se rostogolise în somn peste copilul de cîteva luni și îl omorîse. O tolomacă, o califică el acum, cu un zîmbet amar în rostire. Cînd a ajuns acasă, copilul era deja înmormîntat. Așa ceva n-ar fi fost posibil în epoca sms-ului. Omul acesta a îndurat incertitudinea, car mi se pare a fi imposibil de suportat, de a ști dacă omulețul ieșit din el mai trăiește sau nu. Noi astăzi, în epoca mesageriei instante, nu mai putem să ne împăcăm cu incertitudini mult mai nesemnificative (cum ar fi aceea de a ști dacă cel/cea cu care vorbim pe “mes” nu ne răsunde timp de două minute pentru că nu are chef de noi sau pentru că efectiv are ceva de făcut).

Reversul monedei este că, într-o lume în care distanța fizică este pe cale de dispariție, oamenii devin din ce în ce mai mult insule izolate, din ce în ce mai autiști, din ce în ce mai închiși în universurile lor private virtuale și în jocurile lor de limbaj, puțin inteligibile pentru alții. În ciuda dispariției distanțelor, homo modernus este cea mai singuratică ființă din istoria speciei umane. Asta o demonstrează, printre altele, și bolile psihice care în modernitate au luat o amploare îngrijorătoare (afirmația asta nu e științifică, adică, nu am acces la statistici care compară bolile de acum 1000 sau 100 de ani cu cele de azi, e mai degrabă o generalizare poetică dar într-o anumită măsură cu rădăcini în realitate).

Oricum ar fi, eu cred că o lume în care există teleportare ar fi mult mai interesantă decît asta. Și o să fie, în legătură cu asta n-am nicio îndoială. E doar o chestiune de timp. Sau, altfel spus: de abolirea totală a distanței în spațiu ne desparte doar oarecare distanță în timp.

Eroi banali

Dacă îmi aduc eu bine aminte ce e ăla un oximoron, atunci titlul meu de astăzi este un oximoron: un erou nu poate fi banal, iar dacă e banal nu poate fi erou!

Dar, ca de atîtea alte ori, realitatea eludează rigorile limbii. Nu știu cîți eroi se mai găsesc în ziua de azi, adică eroi în sensul legendar al cuvîntului. Realitatea de astăzi nu prea mai permite eroi. Eroii aveau spațiul de posibilitate într-o societate mai degrabă haotică, în care principiul fundamental era cel mai puternic învinge. Astăzi, din contră, trăim într-o societate în care cel mai slab învinge, o societate pe care Nietzsche o previzionase și de care era scîrbit (astăzi  e suficient să fii minoritar într-un anume fel pentru a avea mai multă putere, în special acolo unde corectitudinea politică face ravagii). În societatea noastră, unde fiecare pas pe care îl facem este reglementat cumva într-un text de lege, a fi erou înseamnă a risca să ajungi după gratii! Să zicem că ar mai fi loc de astfel de eroi pe la metrou, pe unde mai sînt sinucigași.

Societatea noastră a creat însă spațiu pentru un altfel de eroi. Niște eroi banali, comparativ cu cei care omorau dragoni și salvau prințese din gura zmeului, dar poate mult mai eroi într-un alt sens. Pentru Camus, omul modern e un erou pentru că trăiește în ciuda absurdului. Bun, dar să zicem că nu sîntem toți atei, deci fără speranță pentru o breșă în universul nostru închis, ca el. Ce fel de eroism mai e posibil, atunci?

Sînt oameni care preferă să folosească scările în loc să ia liftul. Ei știu prea bine că cei mai mulți oameni iau liftul, că trăiesc într-o societate care consumă la modul orgiastic (alimente, energie, orice fel de resurse), și că gestul lor are exact valoarea unei picături de parfum într-o mare de apă împuțită. Și totuși îl fac, totuși folosesc scările în loc să ia liftul (mă refer mai ales la lifturile din instituțiile publice, acelea pentru care nu plătește nimeni, și tocmai în acest nimeni e condensată valoarea eroismului lor).

Mai sînt alți eroi care merg cu bicicleta. Ar putea să meargă cu mașina sau cu tramvaiul ca orice om normal, dar ei aleg să meargă cu bicicleta pentru a păstra orașul verde. Într-un București cu milioane de mașini, ce valoare poate avea o bicicletă? Eu sînt unul dintre eroii care merg cu bicicleta. Și nu mă refer la primăvară, căci acum nu mă mai simt deloc erou, căci bicicletele s-au înmulțit considerabil odată cu soarele proaspăt de primăvară. Eu sînt erou pentru că am mers toată iarna cu bicicleta. Pentru cine nu știe, eroii au toate calitățile, deci și modestie din belșug.  Acum, lăsînd gluma la o parte, nu merg cu bicicleta doar cu gîndul la reducerea poluării. Bicicleta e gratis, bicicleta arde calorii, bicicleta e uneori mai rapidă decît orice altceva, deci ma o serie întreagă de motive egoiste. Și cu toate astea, nu sînt deloc mai puțin erou, pentru că eroismul, ca și credința, e suficient să fie cît un grăunte de muștar pentru a fi.

În esență, eroul modern este omul banal care are curaj să acționeze altfel decît toată lumea, care în ciuda inutilității acțiunii lui, de care e pe deplin conștient, o  face cu toată inima crezînd în binele din spatele ei. Și aici seamănă cu Sisiful lui Camus.

Eroi mai sînt și cei care nu-și înșeală nevestele, care au grijă de părinții lor bolnavi, care dau știu să zîmbească chiar dacă respiră aerul acru al fizionomiei încruntate specific românească.

Un geniu social

Un prieten irlandez pe care l-am cunoscut în Suedia, îmi povestea despre un unchi al lui din Australia (globalizarea asta…). Acum singur și bolnav, respectivul unchi mai păstra totuși ceva din scînteia care îl animase întreaga viață. Pentru scînteia asta, după ce Shane mi-a povestit cum se manifesta, eu n-am găsit alt nume decît geniu social. Mi-ar fi plăcut să îl cunosc personal pe domnul respectiv și să îl văd în acțiune, dar și povestite isprăvile lui erau impresionante.

N-o să povestesc aici întîmplările care m-au făcut să trag concluzia pe care am tras-o, o să spun doar că omul acesta avea (și probabil încă mai are, dacă nu a murit între timp) o capacitate fantastică de a relaționa cu oricine și oricînd. Relațiile dintre indivizii moderni sînt în esență dominate de rolurile pe care le joacă. Vînzător, student, muncitor, polițist etc etc, acestea sunt categoriile în virtutea cărora ne lovim unii de alții. Persoana dispare în spatele rolului și de aici anonimitatea ce caracterizează viața noastră modernă. Probabil că nu ar putea să fie altfel, dată fiind complexitatea ei, dar unchiul prietenului meu Shane, al cărui nume l-am uitat, e un exemplu viu și extraordinar că se poate și altfel. Capacitatea lui fantastică de a relaționa poate fi pe scurt descrisă ca abilitatea lui de a face abstracție de rolurile sociale, de a le ignora. Astfel, el adopta față de vînzătoarea de la brutărie o atitudine potrivită doar pentru un bun prieten. Formulele de salut, glumele făcute, familiaritatea cu totul nepotrivită care îi caracteriza atitudinea generală față de toți cei pe care îi întîlnea, ignorau în întregime prescripțiile vieții sociale.

Sigur, Shane îmi povestea că unchiul lui a avut și probleme din cauza asta, dar în general, după descumpănirea și uimirea inițială, modul lui de a fi se dovedea un fenomenal lubrifiant social. Tratînd pe toată lumea ca pe cei mai buni prieteni, necunoscuții deveneau instant cei mai buni prieteni. Omul acesta este un geniu, dacă mai trăiește, pentru capacitatea lui absolut fabuloasă de a se ridica deasupra convențiilor vieții sociale sub tirania cărora noi muritorii de rînd ne împletim destinele.

Omul care mi-a schimbat ziua

Mi-ar plăcea să pot scrie despre omul sau femeia care mi-a schimbat viața, dar deocamdată nu pot scrie decît despre omul care mi-a schimbat ziua. Și nici măcar asta n-o fac din proprie inițiativă, ci la sugestia omului. Adică el, omul care mi-a schimbat ziua, a sugerat titlul ăsta. Dacă în bine sau în rău, nu știu. A fost în orice caz o distracție de la programul meu de lucru. Ar fi trebuit să petrec măcar opt ore la BCU scriind despre teoria secularizării. În loc de asta, am fost în Brașov, am mîncat o shaorma foarte bună la un restaurant foarte drăguț,  Peperoni, am respirat aer de munte în Sinaia și am văzut stele galbene licărind viu pe un cer negru-albastru înghețat în căutarea Tavernei Sîrbului, pe care nu am găsit-o pînă la urmă, am avut parte de senzații tari pe serpentine, căci Puiu (omul care mi-a schimbat ziua )  ținea săracul motor de doar o sută de cai  pe la cinci mii de ture, și alte lucruri atipice pentru o zi de marți. Acum scriu acest post într-un magazin BSB din Ploiești unde Puiu are grijă ca hainele și vitrina să arate atît de bine încît toate femeile să dea năvală în urma lui. Puiu, care este  visual merchandiser, ar putea foarte bine să cînte  versurile lui Mărginean, mă iubește femeile. Dacă  nu pe el, măcar munca lui, dar ceva din el tot iubește femeile, altfel l-ar fi dat de mult afară BSB. În orice caz, pînă una alta, Puiu are un job  pentru care mulți l-ar invidia. Inclusiv eu parcă îl invidiez uneori, știe el de ce. Se plimbă peste tot prin țară, dar și prin Bulgaria și Moldova, și are grijă de imaginea vitrinelor și a magazinului în general. Meseria lui este una reprezentativă pentru vremurile pe care le trăim, vremuri în care imaginea contează (uneori nu contează nimic altceva), imaginea vinde, imaginea este realitatea propriu-zisă. Mai ales cînd vine vorba de vînzări. Cu alte cuvinte, Puiu nu doar mi-a schimbat ziua, dar este omul zilei .