Românul e frate cu bulgarul

În fiecare dimineaţă, înainte să ies din casă, aud claxoanele nervoase ale soferilor blocaţi în trafic pe Calea 13 Septembrie. Nervozitatea din claxoane se transfera cumva şi asupra mea, gîndindu-mă că în scurt timp trebuie să intru şi eu în nebunia aceea, fie cu maşina mea, în rarele cazuri în care merg cu maşina la serviciu, fie cu autobuzul. Însă de cînd mi-am luat bicicletă claxoanele nervoase au asupra mea efect de Redbull, ca să zic aşa, adică îmi dau aripi. Căci cu bicicleta pot să zbor, chiar dacă nu pe deasupra, ci printre maşinile blocate în trafic, aşa că atunci cînd aud claxoanele, tot ce simt e milă pentru şoferii nervoşi şi ceva vecin  cu fericirea pentru mine, ştiind că în aproximativ 13 minute ajung la serviciu. Poate endorfinele de care mai vorbeam şi altă dată sînt de vină, însă partea zilei în care sînt pe bicicletă e de departe cea mai frumoasă dintre toate.

Recent mi-am înmatriculat şi eu maşina în Bulgaria. În Romania, înmatricularea şi toate taxele pe un an m-ar fi costat în jude de 2500 de euro. În Bulgaria, m-a costat totul, inclusiv platforma care m-a trecut graniţa, 400 de euro. 400 de euro şi 4 ore din viaţa mea, pentru că Boris, bulgarul care s-a ocupat de maşina mea, avea trecere la toate cozile şi trecea înaintea tuturor. Maşinile înscrise în Bulgaria sunt în perfectă legalitate, doar că tindem să le privim ca şi cum ar exista cumva la limita legalităţii. Poate e vorba de o maşină frumoasă, dar în ochii noştri faptul că e înscrisă în Bulgaria o face să pară mai puţin frumoasă. Înainte de a fi mijloace de transport, maşinile sunt, poate pentru noi românii mai mult decît pentru alţii, indicatori de status. Astfel, o maşină are, pe lîngă alte funcţii, şi funcţia de a simboliza. Poate simboliza putere, bani, faimă etc. Tocmai din cauza asta numerele unei maşini îi pot afecta atît de mult funcţia. Un BMW cu numere de Bucureşti e privit cu totul altfel decît acelaşi BMW cu numere de Bulgaria (sau cel puţin aşa mi se pare mie). Asta pentru că numerele de Bulgaria spun despre proprietarul maşinii că acesta a nu „merită” să fie proprietarul maşinii, cel puţin nu la fel de mult ca cel cu numere de Bucureşti şi care e mai legitim. Cînd spun că nu merită, nu mă refer la merite personale, pentru că sînt mulţi cei care nu şi-au cîştigat maşinile prin muncă grea şi cinstită. Prin „merită” voiam să subliniez discrepanţa dintre puterea simbolică a maşinii şi statutul simbolizat. Mai simplu spus, o maşină cu numere de Bulgaria are o putere simbolică mai mică decît una cu numere de România. Sau poate are o putere simbolică la fel de mare sau chiar mai mare, însă puterea ei simbolică este orientată în jos, nu în sus.

Oricare ar fi situaţia simbolică a maşinilor înscrise în Bulgaria, cert e că din punct de vedere sociologic explozia de maşini bulgăreşti din ţara noastră e perfect explicabilă şi cît se poate de naturală. Individul e (în general) un actor raţional care se orientează în funcţie de oportunităţi. Dacă mii de români îşi înscriu maşinile în Bulgaria, asta e rezultatul unei oportunităţi  şi conduitei actorilor raţionali care exploatează această oportunitate, aşa că n-ar trebui să se mire nimeni, cu atît mai puţin cei care au creat condiţiile pentru situaţia asta, adică iubiţii noştri conducători. În ilegalitate sînt nu cei care circulă cu maşini înscrise în Bulgaria, ci Statul Român care menţine o taxă de primă înmnatriculare ilegală şi care  face lumea să se îndrepte spre meleaguri mai normale cînd vine vorba de taxare.

Aţi urmărit reflecţiile (rutiere) ale unui proprietar de BMW înscris în Bulgaria care circulă mai mult cu bicicleta şi care au fost scrise mai mult pentru el decît pentru alţii.

Hai sa ne plimbam cu bicicleta? Nu, hai să circulăm cu bicicleta!

Unul dintre lucrurile care îmi lipsesc din Uppsala e bicicleta. Nu doar bicicleta ca obiect, pentru că ăsta e uşor de obţinut. Ci întreaga cultură a bicicletei, cu piste speciale care  te duc oriunde vrei să ajungi, cu condiţia să dai din pedale, bineînţeles.

Ce au înţeles oamenii din ţări „civilizate” e că bicicleta e un mijloc de transport, nu o chestie cu care te plimbi prin parc. E gratis, pentru că nu consumă combustibil ci calorii, pe care oricum le avem în exces, cei mai mulţi dintre noi. E uneori mai rapid decît maşina şi nu necesită loc de parcare. Şi nu în ultimul rînd dacă mai mulţi oameni ar merge cu bicicleta, să zicem 30 la sută dintre cei care merg acum cu maşina, am avea un Bucureşti mai sănătos şi mai frumos.

E adevărat că, după cum zicea cineva, să mergi cu bicicleta în Bucureşti e aproape un sport extrem. Dar dacă s-ar învîrti altfel rotiţele din capetele noastre made in Romania poate s-ar schimba ceva în bine. Aseară am decis să merg pe jos acasă de la birou şi am trecut prin parcul izvor. Mă gîndeam că trebuie neapărat să-mi cumpăr bicicletă. Dintr-o dată îmi dau seama că peste tot în jurul meu sînt biciclete, ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva am fost teleportat fără să-mi dau seama în alt oraş decît Bucureştiul. Poate într-un univers paralel cu un Bucureşti identic, cu unica diferenţă că în acel Bucureşti sînt două milioane de biciclete şi vreo două mii de maşini. Dar nu se întîmplase nimic de domeniul SF. Era vorba de o acţiune a organizaţiei (probabil ONG) Green Revolution care are un program numit puţin pretenţios „free bike sharing”, dacă-mi aduc eu bine aminte. Nu mi-am luat eu însumi o bicicletă, dar presupun că e necesar un act de identitate şi primeşti gratis o bicicletă.

Iniţiativa e admirabilă şi intenţia organizatorilor e, presupun, nu să ofere distracţie gratis în parc, ci să creeze în capul bucureşteanului de rînd loc pentru bicicletă. Din păcate oamenii ăştia, oricît de bine intenţionaţi, nu pot crea şi benzi pentru biciclişti şi nici respect în capul şoferilor şi al pietonilor. Săracii pietoni, abia dacă au ei pe unde să meargă, căci în Bucureşti toate trotuarele sînt de fapt parcări.

Sînt hotărît să îmi cumpăr bicicletă, chiar dacă sînt într-o groapă financiară din care nu mă văd ieşit prea curînd (o bicicletă de 300 de lei nu e o opţiune, e ca şi cum ai arunca banii la gunoi). Dar din pacate la magazinele de biciclete nu poţi cumpăra aer curat, benzi speciale pentru bicicletă care să te ducă oriunde vrei să ajungi, bun simţ şi respect din partea şoferilor şi toate celelalte lucruri care, pe lîngă obiectul fizic al bicicletei, fac ca bicicleta să fie un lucru extraordinar.

Nu-mi rămîne decît să închid ochii şi să îmi închipui că respir aerul din Uppsala, că merg pe banda mea unde nu exista riscul să dea nimeni peste mine. Ştiu, exerciţiul ăsta de imaginaţie o să fie greu printre înjurăturile şoferilor, care te văd ca pe un gîndac în calea lor.

PS: Sînt şi eu şofer.