Opriți-vă, tăceți, ascultați!

Eu încă mă încăpățînez să mă plimb pe stradă. Probabil în curînd n-o să mai am voie să ies din casă.

(De fapt, mă încăpățînam pînă mai ieri.)

Dacă mi-ar fi spus cineva la începutul anului, cînd toată lumea presimțea că 2020 o să fie un an foarte bun – parcă 2020 avea un vibe pozitiv așa, dat cel mai probabil de simetria 20-20 – că anul ăsta o să scriu ce am scris mai sus, și nu în vreun delir poetic, din contră, la modul cel mai prozaic posibil, căci dacă nu mîine sau poimîine, probabil săptămîna viitoare chiar n-o să mai am voie să mă plimb pe stradă – și, oh durere a durerilor, nici în Cișmigiul meu iubit – aș fi rîs de respectivul ca de un nebun. La începutul anului, era inconceptibil că în doar cîteva luni vor veni niște vremuri care ne vor lua, pe drept, nu pe nedrept, unul dintre cele mai elementare drepturi ale omului, acela de a ieși din casă. Ce s-a ales de cei  care făceau predicții economice, cu o încredere neobrăzată, cum sînt toate predicțiile, ca și cum viitorul ar fi fost curtea lor din spate? Ce s-a ales de planurile noastre, ale oamenilor de rînd?  Orice altceva ar însemna această pandemie, și o să însemne multe, foarte multe lucruri, în primul rînd ar trebui să fie o lecție de umilință cu privire la raportarea noastră la viitor.

Da, scriu despre virus. Despre  ce altceva să scriu? Cînd mă plimb pe stradă, toate conversațiile pe care le aud sînt despre asta. Doar despre asta. Chiar și cele care la prima auzire nu par să fie despre asta, dacă îmi ciulesc un pic urechile mai bine și mai prind cîteva cuvinte, pîmă la urmă tot despre asta se dovedesc a fi. Și nu e deloc de mirare că e așa. Pentru că nimic n-a mai lovit din plin în față viața noastră -a occidentalilor plictisiți în mare parte de o bună stare care în genral rămîne neapreciată- ca această pandemie. E ca și cum pe cer ar fi apărut, ca în  Arrival, genialul SF al lui Villeneuve,  niște uriașe nave extraterestere care tronează în liniște în doișpe locuri din lume. Despre ce altceva să mai vorbești? Nu e de mirare  deci că am ajuns să ne întrebăm despre ce vorbea lumea înainte de covid 19, despre ce erau bancurile înainte de covid 19, de ce ne temeam cel mai tare înainte de covid 19.

Oare  înainte de covid viața pe planeta Pămînt era chiar în afara oricărui pericol?  Aceasta e întrebarea care ne duce direct în miezul pe care vreau să-l ating. Mi-era frică să mă apropii de acest miez pentru că esența lui concentrată e dulce-amăruie, e  un medicament care, ca orice medicament care se respectă, poate fi în același timp și otravă. Mărturisesc deci că nici măcar nu am avut curaj să gîndesc pînă la capăt lucrurile despre care acum vreau să scriu, deci n-am vrut să le dau frîu liber nici măcar în spațiul privat al minții mele. Reticența mea nu avea de-a face cu gura lumii, ci cu frica de a nu lăsa un anume tip de otravă să se răspîndească în propria mea minte.

Apoi am văzut că cineva din Italia, tocmai din Italia, a făcut un filmulet și l-a postat pe Facebook. Un filmulet care a circulat si cu o subtitrare în limba română, dar acum a dispărut din cauza unor probleme de copyright, îmi imaginez, dar care poate fi găsit în limba italiană aici. Limba italiană nu e doar  dulce și frumoasă, dar e și destul de aproape de limba română, astfel încît chiar și eu, care știu mult mai puțină italiană decît știu franceză, și nu știu deloc franceză, mai înțeleg cîte ceva. Din fericire, am apucat să văd filmulețul cu subtitrare așa că am auzit tot ce avea de spus. În film, vocea Mamei Pămînt ni se adresează și ne invită să ne oprim, să tăcem și să ascultăm. În filmuleț, vocea Mamei Pămînt este blîndă și drăgăstoasă, dar oricine știe că o mamă bună la nevoie e și dură și poruncitoare, nu-i așa? De fapt Mama Natură poate fi teribilă, mai teribilă decît orice pe lume,  asta au știut-o oamenii dintotdeuna și de peste tot.

În filmulețul respectiv, Mama Natură profită de faptul că avem o pandemie pentru a ne invita să ne oprim, să tăcem, să ascultăm și să ne aducem aminte despre ce e vorba de fapt în chestia asta pe care o numim viață, căci prinși în tiribomba cotidiană a goanei după realizări și distracții, am cam uitat, și asta n-ar fi nicio problemă dacă în această goană nu ne-am călca unii pe alții în picioare ca animalele, dacă n-am călca-o pe mama Natură însăși în picioare. Știai că în ultimii 40 de ani am omorît jumătate din orice formă de viață de pe fața pămîntului și am declanșat ceea ce unii zic că ar fi o nouă extincție în masă, Antropocenul? Dacă nu, acum știi.

Cînd am văzut asta, mi-am zis, ia uite ce filmuleț curajos! Curajos pentru că avea tupeul să atragă atenția asupra unei părți pozitive a acestei teribile pandemii, și anume că se poate transforma într-o ocazie în care miliardele de indivizii care aleargă ca nebunii să se oprească și să se gîndească, ceva ce cei mai mulți nu fac niciodată, dar mai ales o ocazie pentru umanitate în întregul ei să se oprească din cursa nebunească înspre distrugere și să își schimbe direcția, dacă nu cumva  e deja prea tîrziu.

Însă mi-am dat seama repede că acest punct de vedere nu e nici pe departe așa de radical ca sămînța potențial otrăvitoare care îmi încolțise mie în minte. Pentru că ideea mea, despre care spuneam că mi-era teamă nu doar s-o exprim, dar și s-o gîndesc, și mă tem și acum, e  următoarea.

Știm sigur că virusul a trecut de la animale la om, în ciuda conspiraționiștilor, care nu lipsesc niciodată de la masa discuțiilor. Geneticienii ne spun că asta e dincolo de orice îndoială. Nu e deloc intenția mea să mă iau de obiceiurile culinare ale chinezilor, din contră, vreau să spun că tocmai aceste obiceiuri au fost canalul prin care Mama Natură ne-a poruncit să ne oprim.

Pentru că, spre deosebire de Mama blîndă și cu voce mieroasă din filmuleț, eu văd o Mamă Natură turbată de furie, turbată pentru că i-am tăiat aproape toți copacii, plămînii ei și ai noștri, am umplut oceanele de plastic, am otrăvit aerul, am omorît jumătate din tot ce mișcă  pe Pămînt, adică i-am înfipt un cuțit în inimă, tocmai ei, care ne-a făcut și ne susține cu laptele hrănitor al sînului ei îmbelșugat.

Nu e deloc o metaforă exagerată dacă o să spun că pînă cînd  virusul ăsta ne-a oprit, mergeam cu viteză maximă înspre prăpastie în timp ce șoferii noștri, acei oameni luminați care conduc lumea, făceau conveții internaționale pe tema schimbărilor climatice (cum a fost ultima de la Paris, pe care a stricat-o dobitocul de Trump, acesta fiind primul lucru pe care l-a făcut cînd a ajuns președintele, pentru că el, la fel ca alți dobitoci de aceeași aromă care cred că Pămîntul e plat, crede că încălzirea globală e o farsă), o insultau pe Greta Thunberg, singurul super erou adevărat al generației noastre, un super erou pe bune, nu ca ăia de la Marvel, pentru că fetița asta a reușit să-și facă vocea auzită pe toată planeta, strigătele ei, la fel ca cele ale lui Isaia de pe vremuri, opriți-vă, opriți-vă, opriți-vă pînă nu e prea tîriu, ajungînd la toate urechile.

Dar bineînțeles că nu s-a oprit nimeni, pentru că o astfel de mașinărie monstruoasă cum e economic globală nu se oprește peste noapte, ne spuneau convingător experții, e nevoie timp, gradual, încet, încet, pas cu pas. Baby steps, baby steps baby! De exemplu, interzicem motoarele diesel pînă în 2025, e și asta ceva, nu? Dar să ne oprim, să ne oprim așa dintr-o dată? Asta sigur nu se poate! Eh, uite că s-a putut! Lumea s-a oprit! Și s-a oprit pentru că mama natură ne-a poruncit asta nu pe un ton mierus, ci pe unul violent, imposibil de ignorat. E dură, e rea? Da, ca orice mamă care trebuie să-și mai altoiească copiii din cînd în cînd atunci cînd poznele acestora sînt măsură de grave.

Sigur că ce se întîmplă acum pe Pămînt e tragic dincolo de cuvinte. Riscăm să ne pierdem nu doar averile, aceia dintre noi care au așa ceva, dar mai ales pe iubiții noștri bunici sau părinți care, ajunși în toamna de aur a vieții, riscă să nu mai prindă vremea culesului roadelor. Însă direcția turbată a umanității, care acum se odihnește, pusă la pămînt, cu piciorul greu al Mamei Natură pe grumaz, era mult mai dezastruoasă decît toate dezastrele cauzate de Covid. Sigur, media nu prea vorbea despre asta, pentru că media vorbește doar despre ce dictează zeul ban, și tocmai zeul ban era cel care ațîța goana nebună spre dezastru.

Aceasta e sămînța otrăvită căreia nu voiam să-i dau voie să crească nici măcar în mintea mea. Știu că e periculoasă, ofensivă, subversivă. Dar acum că am pus-o-n cuvinte, am scăpat-o din mînă. A înflorit în mintea mea ca o ipoteză verosimilă.

Încă ceva.

Treceam acum două zile prin Centrul Vechi. E pustiu. Știm cum ar fi trebuit să fie Centrul Vechi zilele astea. Plin de viață, muzică, gălăgie, invitații agansante de a rămîne la o cafea sau o bere. M-am gîndit acum că uite, pentru prima dată în istoria umanității, aceasta, toată, a încetat să petreacă.  Pe oameni nimic nu-i oprește de la petrecut. Nici măcar războiul. Din contră, abia în timpul războiului petrec oamenii mai abitir, cu abandonul total al celui care nu știe dacă va mai apuca ziua de mîine, deci o stoarce de toată zeama pe cea de azi. Dar uite, pentru prima dată în istorie, oamenii nu mai au voie să petreacă. E ciudat, nu-i așa? M-a lovit atunci un gînd, la fel de ofensiv și subversiv ca cele de mai sus, pentru că de fapt e vorba de acealași gînd, și anume că e bine că oamenii nu mai petrec.

Aici sigur s-au ridicat toate sprîncenele, dar nu vă grăbiți să mă înjurați și să plecați. Dați-mi o secundă să mă explic. Petrecutul e, desigur, minunat. Pentru că viața e scurtă și pină de necazuri, petrecutul e ca o vacanță de la necazuri, o gură de aer în care omul uită de tot, de toate, chiar de sine, și se simte bine. Și asta e bine. Dar – da, există un dar – pentru că e atît de bine, foarte mulți vor să fie mereu acolo, să rămînă în acea stare perpetuă de bine, de fără grijă, de uitat de sine. Dar că asta înseamnă dezastru, nu mai e nevoie s-o spun, nu? În primul rînd, prea mult petrecut ajunge pînă la urmă să aibă un gust amar, pentru că mare parte din plăcerea cea mai adîncă a petrecutului este dată tocmai de faptul că e o pauză de la robitul zilnic- dar dacă nu mai ai pauză, nu mai ai aceeași satisfacție, petrecutul însuși devine nimic altceva decît un alt fel de robit. Și, într-adevăr, mulți ajung foarte ușor să fie robi ai petrecutului. Mulți îi cred pe aceștia de invidiat. Ce viață de boem! Nu sînt de invidiat. Viețile lor sînt ruine. Și ei știu asta, o citești în ochii lor chiar atunci cînd încearcă, cu toată elocvența de care sînt capabili, să-ți spună că asta e ce vor ei de la viață. Dar nu la petrecăreții profesioniști  mă gîndesc cînd spun că e bine că s-au oprit petrecerile. Pentru cei mai mulți dintre ei e prea tîrziu să reia firul întrerupt al unei existențe care în loc să înflorească într-un fel sau altul, s-a ofilit în fumul de țigară al miilor de nopți pierdute. Nu, mă gîndesc la copii. Știați că de cîțiva ani buni peste tot în lume, inclusiv în România, au apărut niște găuri engre care devorează suflete, în special suflete proaspete de copii? Poate nu v-ați gîndit niciodată la asta, dar eu mă gîndesc. Oamenii au petrecut mereu, la fel și copiii, dacă au avut voie. Dar astăzi, toți copiii au voie, ba sînt chiar încurajați să meargă la party-uri, pentru că asta face toată lumea, și pentru că e cool și mișto și super tare. Și n-ar fi nimic în neregulă cu asta dacă cele mai tari petreceri n-ar fi alimentate de droguri, de chimicale care, împreună cu mulțimea, creează o experiență atît de out of this world, atît de ecstatică, încît copilul vrea s-o facă iar și iar și iar, petrecerea devenind în cele din urmă centrul de gravitației al existenței lui. Așa se nasc petrecăreții profesioniști. Doar că astăzi mulți nu mai apucă să ajungă petrecăreți bătrîni, pentru că mor de tineri sau își pierd mințile. Substanțe care alterează conștiința au existat mereu, dar niciodată n-au fost atît de multe și de mortale drogurile ca astăzi, deci nicio generație de copii nu s-a confruntat cu ce se confruntă cele de azi. Creierele tinere sînt efectiv  dizolvate de vraja neagră și puternică a drogurilor, se ard și cad la pămînt ca niște musculițe care se apropie prea mult de foc, vrăjite de căldura și jocul de lumini al acestuia. Cînd spun droguri, mă gîndesc la pastile Ecstasty de un fel sau de altul, MDMA, speed, legale, cocaină, și de ce nu, iarbă, deși pentru iarbă trebuie avută o discuție separată. Si MDMA-ul trebuie discutat cu atenție, pentru că în esență e o substanță cu potențial pozitiv, dar care în contextul petrecerilor negre se transformă într-un veritabil devorator de suflete, poate cel mai teribil dintre toți tocmai pentru că are un potențial pozitiv semnificativ. Ca să nu zică cineva că dramatizez, o să vă spun că cineva care a făcut foarte mulți bani vînzînd droguri la petreceri (lucrez cu persoane condamnate, printre care se află și traficanți de tot felul și de tot felul de droguri), se declara el însuși teribil de îngrijorat cu privire la amploarea pe care au luat-o aceste evenimente la noi în țară, mai ales cu privire la numărul din ce în ce mai mare al copiilor din ce în ce mai mici care vin în valuri la aceste petrceri. Toată lumea știe ce e Sunwaves. Nimeni n-are curaj să spună ce e cu adevărat Sunwaves. Cei care sînt în vraja lui, poate nu pot, poate nu vor, poate nu realizează. Iar ceilalți, noi ce mulți și serioși, sîntem ignoranți cu privire la această gaură neagră de la malul mării. Și nu există soluții, pentru că așa  ceva nu se poate interzice. E ca și cum ai vrea să interzici valurilor mării să lase urme pe nisipul plajei.

Și plimbîndu-mă  eu pe prin pustiul care e acum Centrul Vechi, m-am gîndit dintr-o dată la sacii cu pastile și prafuri care au rămas nevîndute pentru că nu mai sînt petreceri. M-am gîndit la miile de copii, tineri de toate vîrstele, care au ocazia, datorită covidului, să ia o pauză de la vîrtejul care – odată ce i-a prins bine, nu le mai dă drumul decît după ce a supt tot ce era mai bun și mai frumos în ei și aruncă cît colo ca pe niște cîrpe vechi- să ia o pauză și să reflecteze, să realizeze că alergau ca nebunii spre prăpastie. La fel ca planeta noastră.

E covidul bun? Asta vreau să spun?  Nu, Covidul e ce e, adică un virus criminal care a reușit să îngeuncheze umanitatea și vrea să ne fure bunicii.   Lumea n-o să mai fie la fel după el, și nimeni nu știe cum o să fie. E covidul nuiaua Mamei Natură? Nu știu. Tot ce se poate. Pînă la urmă nu contează, pînă la urmă Mama Natură e doar o metaforă, și atunci la fel e și nuiaua ei (Deși unei metafore întotdeauna îi corespunde ceva). Ce contează e că avem ocazia să ne oprim, să ne gîndim, și să ne răzgîndim.

Vorbeam mai devreme cu un prieten bun  cu velități de profet, a cărui zi de naștere e chiar azi, și care îmi spunea că are presimțirea că în viitor umanitatea va începe un război împotriva la tot ce e viu, pentru a se proteja de pericolele care vin de acolo, și care pot fi mult mai grave decît covidul, care pînă la urmă e un virus foarte blînd. I-am spus, dar nu e umanitatea deja în război cu natura, pe care o calcă în picioare de 100 de ani? Nu, man, mi-a răspuns el. Acum războiul e doar indirect, e un efect al goanei după profit, consumerismului canceros, al modului nostru de viață în general. Nu, eu vorbesc de un război asumat, conșient, a continuat el, în care umanitatea va încerca să extermine tot ce e viu pentru a-și asigura supraviețuirea.

Acest scenariu e absurd doar celor cărora le lipsește luciditatea profetică. Vă asigur că nu e. Și pandemia actuală poate fi doar primul pas în această direcție. Este visul cel mai mare, faustian, al umanității, să își găsească salvarea, poate chiar nemurirea, în tehnologie. Va funcționa? Nu. Fără natură, omul e pierdut. În toate felurile în care poate fi pierdut. Asta e sigur. Și dacă cineva o să citească cuvintele astea peste 100 de ani, oricare o să fie starea lumii atunci, o să-mi dea dreptate.

Va profita umanitatea de acest moment pentru a-și schimba direcția? Istoria nu prea ne dă motive să fim optimiști.  Nu știm ce va fi, dar știm sigur că astăzi sîntem la răscruce de drumuri. Momentan, piciorul Mamei Natură ne apasă greu pe grumaz, abia putem să respirăm? Ce vom face? Ne vom aduna toate puterile și vom încerca să învîrtim cuțitul pe  care i l-am înfipt deja aproape de inimă, pentru a termina treba? Sau ne vom recunoaște vina, ne vom cere iertare și vom căuta să ne întoarcem la sînul ei iubitor?  Nu e niciun pericol mai mare decît acela de a uita de unde vii. Și noi de acolo venim.

 

Eu sînt Idiotul

De la bun început am știut că eu sînt Idiotul. În același fel nemijlocit în care știi că te îndragostești, de exemplu. După ce am terminat cartea, mi-am spus: iată personajul meu preferat din întreaga literatură universală! Și nu aveam nevoie, pentru a spune asta din tot sufletul, să fi făcut deja cunoștință cu toate personajele literaturii universale, la fel cum pentru a te îndragosti și a spune din suflet că dintre toate femeile de pe fața pămîntului o iubești pe una anume, doar pe ea, ca și cum ar fi singura, nu ai nevoie să le cunoști pe toate.

Un prieten care a terminat recent Idiotul, tocmai îmi spunea, băi Căline, să știi că tu semeni cu Idiotul. Și desigur că m-am bucurat să aud asta, pentru că era o confirmare venită din afară a unui adevăr simțit din interior. Și mi-au mai spus și alții același lucru.

Dintre toate caracteristicile Prințului Mîșkin, cele în care mă regăsesc cel mai mult sînt două. Prima, o naivitate radicală care din afară este foarte ușor confundată cu prostia. A doua, credința în bine, în faptul că nu e nimic mai important pe lume decît binele, a-l face, a-l gîndi, a-l urmări peste tot și mereu. Și asta, văzută din exterior, este tot un fel de prostie, poate mai radicală decît prima.

Recent, un personaj pe care pînă de curînd îl consideram, tot dintr-un fel de naivitate, prieten – nu dintre cei mai apropiați, dar prieten – aproape m-a lovit în Gara de Nord. Nu m-a lovit propriu-zis, doar mi-a pus două degete în bărbie și m-a împins cu o forță mai degrabă moale dar care așa moale cum era, era plină de veninul răutății și al mîniei. De ce? Pentru că mă considera prea naiv și era iritat de naivitatea mea, motiv pentru care, după ce m-a semi-agresat fizic, mi-a și spus că sînt un prost care nu știe nimic despre viață.

Cum am ajuns în situația aceea, e o poveste lungă, pe care o s-o scurtez cum pot. Cu vreo săptămînă înainte, mergeam pe jos de la metrou înspre un prieten care stă nu departe de Unirea. Din momentul în care am ieșit din metrou și pînă la colțul dinspre Splai al magazinului Unirea mi-au ieșit în cale, literalemente în cale, trei ocazii de a face binele pe care le-am ignorat. Prima, o doamnă care se chinuia cu două genți, o sacoșă și un buchet cu flori. Eram în pasjaul care merge ca o strașină pe deasupra liniei de tren înspre ieșirea Magazinul Unirea, cînd s-a oprit chiar în fața mea încercînd să-și rearanjeze povara un pic mai bine, și pentru o secundă care mi s-a părut cît o eternitate eu am dezbătut dacă să o ajut sau nu. Era o doamnă mai degrabă tînără și mi-a fost frică de o interpretare greșită a gestului meu, așa că am înghițit în sec și am ocolit-o, deși nevoia ei de ajutor era reală și la fel și dorința mea de a o ajuta. Cinci metri mai încolo, așezat pe gresia rece și murdară la picioarele bucureștenilor grăbiți, un băiat de vreo 12, 13 ani privea abătut în gol. Nu cerșea, doar stătea acolo pierdut și trist și m-am gîndit atunci că poate nu ar fi atît de rău dacă cineva l-ar întreba ce face, doar atît, ce faci aici? Dar frica și-a arătat din nou colții, o frică greu de descris in detaliu, dar pe care probabil bucureșteanul obișnuit o va înțelege ușor pentru că o experimentează zilnic, anume frica de a deraia de pe șinele pe care sîntem blocați în traiectoria cotodiană prin jungla urbană, sau măcar de a face o stație într-o gară nouă, frica de a ne reaminti că nu sîntem singuri pe lume ci că, din contră, sîntem într-o lume plină de oameni al căror bine depinde, uneori, mai mult de noi decît de ei înșiși. Frica și-a arătat dinții, eu m-am speriat ca un laș (aici nu mai semăn deloc cu Prințul Mîșkin- de fapt întreaga mea asemănare cu el e, evident, doar caricaturală sau cel mult miniaturală) și am mers mai departe. Nici nu apucasem să îmi spăl bine gustul amar pe care mi-l lăsase acest ultim eșec, cînd, chiar la ieșirea din gura metroului, pe partea dreaptă un nene mi-a cerut un leu. Era ciudat, parcă nu mai fusesem niciodată solicitat în felul ăsta, parcă nu mai strigase niciodată după mine binele atît de tare: Prietene, sînt aici. Fă-mă! Era ciudat, dar foarte ușor de ignorat. De obicei cînd cineva îmi cere bani, îl întreb dacă îi e foame și dacă pot, îi cumpăr ceva de mîncare. Dar acum n-am făcut nici măcar asta, pentru că, normal, nu poți s-o faci tot timpul, așa că am mers mai departe buimac, încercînd să-mi dau seama ce se întîmplă.

Trecusem de tribunal și trversasem deja, apropiindu-mă de blocul unde locuia o dată Ștefan Bănică junior și Petre Anghel (cine îl știe pe Petre Anghel?). Știu asta pentru că în spatele blocurilor de pe Bulevardul Unirii am locuit și eu trei ani și ceva, într-o clădire veche, veche, evreiască, cu camere înalte, înalte, imposibil de încălzit iarna, dar destul de răcoroase vara, și am trecut de multe ori pe lîngă Ștefan Bănică jr care odată striga cuiva de la etajul cinci să îi arunce cheile, și pe lîngă Petre Anghel pe care de altfel îl știam destul de bine de la facultate. Chiar aici, în fața blocului în care locuiseră acești doi oameni, dintre care între timp unul a încetat să mai fie celebru iar celălalt a încetat să mai fie în viață, erau trei indivizi dubioși. Erau dubioși judecați după ceea ce se vede, aspectul exterior, și după ceva ce nu se vede, anume ce știam eu despre zona asta, care în ultimul timp e afectată de molima unor droguri foarte diavolești. Cînd m-au văzut, unul dintre ei, un tînar de vreo șaptișpe ani, a făcut cîțiva pași hotărîți înspre mine în timp ce cu o voce smiorcăită mi-a cerut cinci lei: Domnu’, domnu’, vă roog, mor de foame, vă roog, dați-mi cinci lei! Nu mă droghez, vă rooog, dați-mi cinci lei! Să fie limpede, eu în general nu sînt fricos. Nu mă sperie nici cîinii, nici persoanele fără adăpost, nici huliganii, nici drogații de pe stradă, nici polițiștii, nici coșmarurile, nici profesorii severi. În general nu mă sperie nimeni. Bine, poate doar un pic profesorii severi. Dar acum (știu de ce dar nu pot să spun) m-am speriat un pic cînd l-am văzut pe acest tînăr – evident drogat, drogat nu pentru că arăta ca un drogat și era într-o zonă de drogați, ci tocmai pentru că zisese că nu se droghează – venind înspre mine hotărît. O parte din mine, cea mai lașă și inumană, voia să meargă mai departe fără să de vreun semn că a luat conștință de existența aceasta care striga cu o voce sfîșîietoare după cinci lei. O altă parte, cea care seamană mai mult cu prințul Mîșkin, știa că nu poate să treacă mai departe fără să se oprească și să recunoască această existență, să o privească în ochi, și să îi răspundă cumva. Ceea ce am și făcut. M-am oprit, am căutat portofelul în geanta mea de umăr mare în care, ca o femeie, găsesc greu lucruri, am scos cinci lei din portofel, i-am întins oarecum temător și am plecat grăbit mai departe. În cei cinci ani de zile cît timp am fost consilier de probațiune am auzit nenumărate povești despre tîlhării produse în circumstante similare, și toate poveștile astea, din motive ce au legătură cu fluxul de conștiință, au năvălit dintr-o data peste mine cu un zgomot asurzitor, și n-am mai auzit nimic decît zgomotul fricii. Trei pași grăbiți mai încolo, nu mai eram inundat de frică, ci de regrete: că am fost laș, că am ales calea ușoară, că ar fi trebuit să zic: Ah da, ți-e foame? Hai la McDonald’s să mîncăm. Și apropo, de ce ziceai că nu te droghezi?

Regretele m-au chinuit nu doar în seara aia, ci continuau să mă sîcîie și în seara aia în Gara de Nord cînd, mîncînd un falafel la Spring Time cu doi prieteni și jumătate, le povesteam întîmplarea de mai sus și le mărturiseam decizia mea ca pe viitor să procedez astfel încît să nu mai am motive să regret nimic. Chiar atunci, chiar în momentul în care terminam povestea, a venit la masa noastră un alt invid dubios. Gara de Nord e plină de indivizi dubioși, de multe feluri și culori. Acesta era din categoria bețivilor puși pe jecmăneală dar care juca, cum putea mai bine, rolul unui muncitor nedreptățit blocat în București pentru că nu are bani să-și ia bani un bilet pînă la Bistrița Năsăud. Povestea era cusută cu ață albă și chiar și eu, așa naiv și idiot cum sînt, eram perfect conștient de asta. Totuși l-am ascultat, l-am întrebat ce face în București, dacă are copii, și așa mai departe. În timpul ăsta, ne-prietenul meu care mai tîrziu avea să mă violenteze, asculta dezinteresat sau mai degrabă dezgustat. Pentru el, a sta de vorbă cu un astfel de om era evident dovadă de puținătate a minții. Uita că dintre toți oamenii de la masa aia, cel puțin la minte era în momentul ăla chiar el, care uitase de la mînă pînă la gură povestea mea, ale cărei cuvinte încă pluteau în aerul neplăcut de la Spring Time Gara de Nord cînd acest individ și mai neplăcut a venit la masa noastră. După vreo cincispereze minute de povești, i-am spus: Uite, mergem la casă să vedem cît costă biletul pînă la Bistrița. Știam că n-o să fie ieftin, și mai știam și că există posibilitatea ca noul meu prieten să ducă biletul înapoi și să încaseze banii. Am mers cu toții la casa de bilete unde am întrebat cît costă un bilet pînă la Bistrița. Era cam 100 de lei. Fix cît mai aveam eu un portofel. Eram decis să-l cumpăr, dar în același timp eram precaut și voaim să mă asigur că nu sînt tras pe sfoară. Prințul Mîșkin n-ar fi făcut nici măcar asta. Ar fi cumpărat biletul fără să pună întrebări și gata. Eu am pus. Am întrebat-o pe casieră dacă e posibil să fie returnat biletul. Cred că nu m-a înțeles bine pentru că n-a răspuns imediat, ci doar mi-a spus că nu mai sint trenuri spre Bistrița la ora aia. Și atunci eu am zis, pai bine, atunci dați-mi un bilet la primul tren. Casiera îmi dădea indicii oarecum subtile că nu e o idee bună să cumpăr biletul acela, dar eu ca idiotul care sînt, nu m-am prins. Domnul pentru care cumpăram biletul încerca să evite linia vizuală a casierei, dar nu se ascundea propriu-zis, așa că era totuși vizibil pentru aceasta, care ne privea pe amîndoi cu o privire destul de ciudată. M-a întrebat: Pentru el vreți să cumpărați biletul? Da, i-am răspuns, și răspunsul meu s-a reflectat instant într-o grimasă pe fața casierei. Atunci a devenit evident chiar și pentru mine, idiotul, că eram păcălit. Poate ar fi trebuit să plec pur și simplu, dar ca un idiot adevărat, am continuat prin a întreba: de ce, nu credeți că e o idee bună? Normal că nu, mi-a răspuns indignată, știți ce face cu biletul nu? Firește că domnul bistrițean s-a simțit imediat obligat să își demonstreze nevinovăția și a scos o carte provizorie de identitate destul de dubioasă, pe care mi-o arătase și mie deja, fluturînd-o prin fața casierei ca dovadă a statutului său de cetățean serios, și apoi, pentru că fluturatu nu i s-a părut suficient, a încercat să i-l îndese casierei prin orificiul prin care aceasta îți dă biletul.

În acest moment, amicul meu care pînă atunci tăcuse chitic și nu făcuse nimic, a sărit ca un arc la beregata bețivului, pe care l-a împins de cîteva ori și probabil l-ar fi lovit, pentru că ne înșelase. Dar singurul înșelat de acolo fusesem eu, și pur și simplu nu înțelegeam de unde izvorăște excesul de zel al prietneului meu care dintr-o dată era extrem de animat. Dintr-o dată avea o misiune, trebuia să bată hoțul. Bineînțeles, nu puteam să-l las să-și facă de cap, așa că am încercat, prin cuvinte și înduplecări, să-l opresc, moment în care el și-a întors furia înspre mine, care oricum eram idiotul vinovat de toată povestea, pentru că evident dacă ar fi fost după el, n-ar fi pierdut nicio secundă cu bețivanul ăla dubios. Ca să fiu total cinsitit față de amicul meu care aproape m-a bătut, acesta și-a justificat actul de haiducie ca încercare de prevenire prin intimidare. Mai exact, el era convins că bețivul nostru buclucaș o s-o aștepte pe doamna casieră la ieșire și o s-o taie cu lama pe față, așa cum a văzut el de multe ori în Europa, acolo unde și-a primit educația, după cele spuse cu mîndrie de el însuși. Deși e vorba de un pocăit care ar fi trebuit să-și facă educația la piciorul crucii, lui i-a plăcut mult mai mult educația din Europa. Complexul Europa din Colentina, nu contientul Europa. Suum cuique. Aici mi-a spus că sînt un prost care nu știe nimic despre viață, că prin acțiunea mea idioată am pus în pericol o doamnă nevinovată. Poate că așa este. Dar tot ce am vrut eu a fost să fac tot binele pe care puteam sa-l fac în situația respectivă, nici mai mult, nici mai puțin. Și chiar dacă ar fi așa, chiar dacă hoțul nostru ar fi plănuit să se răzbune pe casieră, în ce fel ar fi prevenit asta îmbrînceala aplicată de amicul meu? Oare această violență gratuită și din senin, dacă o astfel de dorință de răzbunare ar fi fost vreodată pusă în aplicare, n-ar fi fost pe ea ca benzina pe foc și nimic altceva? Eu cred ca da. În fine.

Dacă nici povestea asta nu dovedește că eu sînt Idiotul, atunci nimic n-o face. Dar cel mai important lucru pe care îl ilustrează e că nu e ușor să ai mereu urechile deschise la chemarea binelui care te cheamă să-l faci. E greu. E obositor. E via dolorosa. Dar e bine!

Corpul ca o harpă

Orice altceva ai mai fi, și eu sînt de părere că ești mult, mult mai mult decît atît, tu ești înainte de toate un corp. Deși cred că ești mult mai mult decît un corp (firește că și despre mine cred același lucru, mă adresez ție ca să fiu mai personal cu speranța că „te prind” și o să citești pînă la cap, dar uite tocmai din cauza unor astfel de paranteze probabil te pierd; și atunci întrebarea e de ce fac astfel de paranteze), cred în același timp că nu poți fi nimic fără corp, cu alte cuvinte că orice altceva în afară de corpul tău ai mai fi, și ești multe, multe, inimaginabil de multe, tot ce ești este înrădăcinat în corp ca mirosul unei flori în petalele sau pistilul ei. Întîmplător asta e și viziunea prevalentă în lumea noastră de astăzi (în care doar ce se vede cu ochiul liber, microscopul sau telescopul există) despre ce e omul, dar viziunea despre om prevalentă astăzi nu mai are deloc ochi tocmai pentru cea mai importantă dimensiune a lui, care din întîmplare nu se vede nici cu ochiul liber, nici cu telescopul sau microscopul. Adică astăzi înțelepciunea oficială spune că noi sîntem corpul și nimic mai mult- (fizică, chimie, fiziologie și toate combinațiile posibile ale acestora, și doar atît, ca și cum niște fenomene strigător la cer de minunate și complicate ar fi fost explicate/epuizate după ce au fost aruncate într-un borcan numic fizică sau chimie sau altă știință- deși astea două sînt cele mai științe dintre toate)- pe cînd la mine accentul e pe mult mai mult decît corpul dar nu fără el.
Dacă dau impresia că vreau să rezolv una dintre enigmele fundamentale ale existenței, anume ce este omul, îmi pare rău. Nu asta vreau să fac. Adică aș vrea, desigur, dacă nu aș crede că enigma asta e una în principiu nerezolvabilă, adică e o problemă la care omul singur nu va putea niciodată să dea un răspuns mulțumitor, pentru simplul fapt că…hm, e om. Dacă există vreun răspuns la întrebarea ce este omul, răspunsul nu poate să fie decît supra-uman. Elementar, dragul meu Watson, ar spune Sherlock Holmes, și chiar așa este, chestiunea asta e elementară (din acest motiv și din altele avem nevoie de Revelație dacă vrem să înțelegem ceva despre enigma asta și despre toate celelalte engime, că sînt multe).
O s-o scurtez, nu vreau să te pierd tocmai acum după ce ai citit o introducere așa de lungă, pentru că da, asta era doar introducerea. Dar era introducerea pentru un gînd foarte scurt care mi-a trecut prin cap așa din senin (nimic nu e chiar din senin!), anume că tu, adică corpul tău plus acel ceva incomensurabil mai mult decît corpul dar dependent de el la fel ca mirosul unei flori de petalele și pistilul ei, ești ca o harpă la care nenumărate circumstanțe, persoane, idei, imagini și substanțe de tot felul încearcă să cînte. Dacă tot ce se aude e o cacofonie, nu înseamnă că e ceva în neregulă cu harpa- (deși e posibil să fie un pic dezacordată de la cît de mult s-a tras de coarzi, de la cît de mult tu ai tras de corzi, și circumstanțele și oamenii și imaginile și substanțele de tot felul)- înseamnă mai degrabă că o melodie nu poate să rezulte decît atunci cînd o singură voință atinge corzile în loc de o grămadă de oameni și circumstanțe și toate celelalte, înseamnă că trebuie să faci tot ce poți să faci liniște și să îți aduci aminte că tu ești cel care trebuie să cînte la harpa ta, pentru că harpa ta ești tu, și o să cînte frumos și armonios doar atunci cînd acea parte din tine care e mult, mult mai mult decît harpa o să fie solistul care atinge corzile. Și trebuie să cînți, cu orice preț, altfel de ce ai mai fi o harpă cu atît de multe corzi capabilă de atîtea sunete?! 🙂

Faimă netransmisibilă

Pushwagner e un artist norvegian care arată foarte rău. Arată rău pentru că s-a ruinat prin paradisuri artificiale. A studiat la   Şcoala de Artă şi Design din Oslo, dar apoi a început să consume droguri. Şi a consumat în stil mare, aşa cum le fac artiştii pe toate. Dar l-a un moment dat, probabil unul dintre ultimele momente în care ar fi putut s-o mai facă, s-a trezit şi a reuşit să spargă bula în care creda că trăieşte ca în rai dar în care de fapt se sufoca încet şi sigur. A renunţat la consum şi s-a apucat să deseneze. Cel puţin aşa am auzit eu povestea de la un prieten din Oslo, în timp ce făceam fotografiile de mai jos. Le-am furat din expoziţia de pe Arke Brygge, ca un bun român ce sînt. Un prieten i-a cumpărat pe nimic desenele, care au fost imediat recunoscute  ca voloroase şi în consecinţă preţul lor a crescut ameţitor. Pushwagner şi-a dat prietenul în judecată, şi-a recuperat desenele şi acum se bucură de celebritate. Dacă ai o expoziţie pe Arke Brygge, cea mai hip zonă din Oslo, înseamnă că eşti foarte faimos. Să sperăm că Pushwagner mai are destulă vitalitate în corpul său supra-folosit pentru a se bucura de plăcerile faimei. Ar fi păcat să se piardă aşa, în van. Din păcate faima nu e transmisibilă, ca s-o lase moştenire cuiva, spre deosebire de alte boli.

Fericire într-o seringă

Aş vrea să locuiesc în Copenhaga, Stockholm sau Oslo. După mine, this is as close to heaven as an earthly city can get (pur şi simplu nu puteam să spun chestia asta în română).

Oslo, August 31st e un film norvegian care din cîte am auzit a cîştigat TIFF-ul de anul ăsta. Asta n-are mare importanţă,  ce contează e că filmul ăsta mi-a atins atîtea corzi sensibile încît în timp ce mă uitam la el mă simţeam ca o orchestră ce interpretează o simfonie. O simfonie tragică, disperată, noir, poate a la Mahler, dar o simfonie în orice caz şi încă una foarte frumoasă, aproape sublimă.

Filmul ăsta m-a făcut să vibrez pentru că am fost mai mult de o singură dată în poziţia celui care încearcă să convingă un consumator de droguri că trebuie să se lase. Trebuie să te laşi, e tot ce poţi să spui. Dacă consumatorul este suficient de deştept încît să întrebe de ce, eşti pus în încurcătură. Cum adică de ce? Răspunsul ţi se pare atît de evident încît întrebarea e, pentru tine, fără sens.

Pentru că o să mori, îi răspunzi. Dar şi tu o să mori, îţi răspunde el. Dar tu o să mori mai repede, îl avertizezi tu. Dar o să mor fericit, rîde el de tine.

Pînă la urmă, singura problemă a umanităţii este fericirea. Fericirea este singurul răspuns posibil la întrebarea de ce să trăieşti. Sigur, ştiinţa e importantă, progresul tehnologic e important, la fel şi toate celelate feluri de progres, dar singura problemă autentică pentru noi este cea existenţială (ăsta e motivul pentru care Kierkegaard este cel mai mare om care a trăit vreodată- pentru că este părintele existenţialismului)

Ce alternativă ai tu, ca un om sănătos şi nedrogat, pentru cel care şi-a creat un paradis artificial în propriul cap cu ajutorul drogurilor? Dacă scopul nostru al tututor este  fericirea, atunci de ce soluţia unei seringi plină ochi cu fericire să nu fie la fel de validă ca alte proiecte de viaţă? La urma urmelor, succesul nu înseamnă neapărat fericire. Şi nici măcar familia, nici măcar dragostea.

Trebuie să te laşi, gîndeşte-te la părinţii tăi. Gîndeşte-te la cîţi o să plîngă după tine.

Într-adevăr, un drogat nu e cu totul pierdut atîta timp cît există cel puţin un om care să însemne ceva pentru el. Doar în spaţiul miraculos de întîlnire care este intersubiectivitatea (adică acolo unde se întîlnesc mai mulţi subiecţi pentru a se ciocni, pentru a se iubi, pentru a se interoga reciproc, pentru a pune împreună întrebări şi pentru a căuta răspunsuri, cu alte cuvinte pentru a-şi da sens unul altuia-sau mai bine zis pentru a-şi împrumuta sens unul altuia, pentru că sensul pe care îl primim de la ceilalţi nu e niciodată definitiv, e mereu între parantezele  care sînt înseşi limitele condiţiei umane) drogatul poate găsi o fisură  înspre un paradis mai real decît paradisul artificial din propriul cap.

Dacă sora lui Anders ar fi fost ceva mai umană şi s-ar fi întîlnit cu el. Dacă Iselin- pe care o iubeşte cu scepticismul celui pentru care viaţa însăşi a devenit o uriaşă deziluzie, dar o iubeşte- ar fi răspuns la telefon. Dacă prietenul cel mai bun, un intelectual căsătorit şi cu doi copii şi care cîteva ore mai devreme jucase rolul celui care încearcă să-l convingă pe drogat de realitatea superioară a realităţii, ar fi venit la petrecerea la care chiar el îl invitase pe Anders, în loc să stea acasă pentru a se juca Battlefield cu soţia, poate lucrurile s-ar fi terminat altfel.

În final nu putem spune decît că umanitatea s-a împiedicat pe drumul înspre spaţiul de întîlnire cu Anders în exact aceeaşi măsură în care s-a împiedicat el însuşi.

Filmul nu este despre melancolia specifică nordicilor (care este o melancolie frumoasă, virilă, sănătoasă) ci despre un punct culminant al istoriei umanităţii şi despre derizoriul sub formă de semn de întrebare care atîrnă asupra lui.

Părinţii m-au învăţat că religia e pentru cei slabi, eu nu sînt aşa de sigur, spune Anders spre final.

A fi sau a nu fi legal

Zilele astea sînt pe un trip de legale.  Glumesc, nu mă droghez. Doar că datorită serviciului am foarte des ocazia să văd victime ale consumului de droguri legale sau aşa-greşit-zisele etnobotanice ceea mă face să fierb de furie că povestea asta nu se mai termină odată. Îmi aduc aminte de un  film ( A scanner darkly) făcut după o poveste a lui Philip K. Dick, în care o substanţă (substance D) făcea ravagii, producînd la început halucinaţii şi paranoia ca în scurt timp să ducă la o degradare fizică şi psihică aproape totală. Cam asta face astăzi Pure by Magic, Insomnia, Euforia sau cine ştie  cum s-or mai fi numind acum substanţele astea care, deşi vîndute ca ierburi de fumat  (de aici numele de etnobotanice)  sînt de fapt derivate de amfetamină care se injectează.

Astăzi am avut pentru prima dată ocazia să stau de vorbă cu un vînzător de asemenea ierburi artificiale criminale. Pentru el toată povestea n-a fost altceva  decît o oportunitate de afaceri de care a profitat, şi a profitat bine pentru că a ajuns ca în foarte scurt timp să obţină un profit de cinci mii de euro pe zi. Informaţia e cît se poate de reală, nu e deloc exagerată. Cumpăra drogurile din China cu cîteva mii de dolari pe kilogram şi le vindea în România cu mai mult de zece mii de euro pe kg. Tot el mai spunea că zvonurile care o asociază  pe Elena Băsescu, prin prietenul ei, cu piaţa asta de droguri legale, ar fi adevărate.  Asta n-are nicio legătură cu discursul pro-legalizare al Elenei Băsescu. Şi eu sînt pentru legalizarea tuturor drogurilor.

Dacă ar fi legală marijuana şi heroina, n-ar mai exista o piaţă pentru „etnobotanice”, care sînt de multe mai mai periculoase decît orice alt drog. Şi istoria ne arată că acolo unde drogurile sînt legale, contrar la ce crede toată lumea,  sînt mai puţini consumatori decît acolo unde ele sînt ilegale. Paradox al naturii umane? Curiozitate sociologică? Orice ar fi, omenirea ar fi cazul să îşi aducă aminte că prohibiţia care l-a creat pe Al Capone continuă să creeze şi astăzi monştri. Mult mai urîţi şi mai malefici.

Anglia avut aceeaşi problemă cu ceva timp în urmă, doar că a rezolvat-o foarte uşor prin interzicerea tututor substanţelor care produceau un anume tip de efect. La noi se interzic substanţele, nu efectele lor, ceea ce lasă loc liber inventatorilor de substanţe să vină cu reţete mereu noi, deci legale (căci ce nu e interzis, e permis) şi cu efecte din ce în ce mai periculoase.

Te cuprinde un sentiment de disperare cînd îţi dai seama că viaţa nu are nicio valoare în faţa unui stat care ar putea extrem de uşor să pună stop fenomenului.

PS: Aș vrea să fie limpede faptul că eu nu cred că zvonurile despre Elena Băsescu și drogurile legale sînt adevărate. Nu cred că domnul președinte, care e cunoscut pentru lupta anti-corupție și pentru onestitatea sa, ar permite așa ceva. Și bineînțeles că dacă ar fi așa, domnul președinte nu ar avea cum să nu știe că e așa.

Vecini de coşmar: secţia 19 poliţie, şcoala generală şi magazinul de vise

Secţia 19 Poliţie e chiar lîngă piaţa Rahovei, pe strada Amurgului. Tot acolo e şi o şcoală generală, şi tot acolo e şi un magazin de droguri legale sau „etnobotanice”. Blocurile de pe strada Amurgului seamănă destul de mult cu cele de pe strada Aleea Livezilor despre care am mai scris pe aici. Magazinele astea se mai numesc şi
„de vise”, deşi ar trebui să se numească „de coşmaruri”, pentru că  prafurile care se vînd acolo şi care se fumează şi se injectează, sînt mai criminale decît heroina sau decît orice alt drog pentru care ajungi la puşcărie. Lucrurile stau cam aşa: marijuana e sănătate curată pe lîngă heroină; iar heroina e sănătate curată pe lîngă drogurile legale care se vînd în magazinele de vise aflate pe lîngă şcoli şi pe lîngă secţii de poliţie şi împrăştiate peste tot în Bucureşti. Drogurile astea legale, deşi se numesc etnobotanice, sînt nişte derivate de metamfetamină, deci n-au nimic în comun cu plantele, motiv pentru care denumirea de etnobotanice e cu totul improprie. Dar nu fără rost, pentru că cei care au ales-o au vrut să sugereze că ce vînd ei acolo sînt plante culese de prin grădinile Domnului, deci nu pot fi prea periculoase. Doar că în realitate ei vînd prăjiturele gătite doar din ingrediente artificiale prin bucătăriile dracului.

Şi lucruile stau cam aşa: cînd sună clopoţelul, în loc să dea fuga la covrigi, copiii dau fuga la magazinul de vise şi fumează ceva. Mai pe seară o să îşi injecteze, căci aşa funcţionează treaba: progresiv. După aceea, pentru că îşi pierd minţile şi ajung să fure şi să tîlhărească, ajung la secţia 19 de poliţie, care e tot acolo, în apropiere. Avem deci de-a face nu cu un cerc, ci cu un triunghi vicios.

Cei aflaţi în vîrful piramidei puterii, ca să folosesc tot o metaforă geometrică, se uită la copiii care îşi distrug vieţile şi pe ale celor din jurul lor şi spun: lasă-i să moară, proştii! Doar că nici familiile celor mai bogaţi nu sînt scutite de vraja magazinelor de vise, deşi e adevărat că cei care mor pe capete sînt cei mai săraci şi mai proşti. Pentru cei bogaţi există otrăvuri mai rafinate şi mai puţin periculoase, cum ar fi cocaina, deşi tot la mormînt duce şi asta în cele din urmă.

 

Pure și simplu nebunie

Insomnia este foarte la modă printre tinerii de azi. De fapt la modă sînt  Pure și alte droguri „legale” sau „etnobotanice” care o produc. Mai mulți consumatori de Pure (injectabil, adică cu seringa în venă), un drog care se poate cumpăra de la magazine aflate la numeroase colțuri de stradă, mi-au povestit că drogul ăsta îi ținea trezi. Pe unii doar cîteva zile, însă cineva îmi povestea recent că nu a dormit nouăsprezece (19!) zile, drogîndu-se întruna cu Pure.

Toți cei care au consumat și heroină și „legale” spun că legalele sînt mult mai rele. Heroina are nevoie de ani de zile ca să distrugă definitiv un om, în timp ce drogurile astae așa-zis etnobotanice care se pot cumpăra legal de la orice colț de stradă au nevoie doar de cîteva luni. Creierul consumatorilor e efectiv prăjit iar corpul e adus rapid într-o paragină generală. Nu știu altora cum li se pare, dar mie mi se pare că povestea asta e ruptă dintr-un film SF-noir. Sîntem în plină distopie, vă spun! (aici a fost zvonul din   Aleea Livezilor)  Drogurile astea sînt aduse și vîndute din România de unii dintre cei mai puternici oameni din țară, pe care nimeni nu-i bagă la pușcărie, deși ar merita să putrezească acolo.

Revenind la insomniile lungi de 10-20 de zile, mă întreb ce se mai intîmplă în capul consumatorilor de legale în timpul ăla, în afară de atacurile de panică, de pe urma cărora unii sar în casa liftului și își rup picioarele, alții sar de pe bloc, alții își dau foc și așa mai departe. Ce bine ar fi dacă perioada de nesomn ar putea fi folosită productiv! Zilele astea am ceva de scris și mi-ar prinde foarte bine o insomnie productivă care să țină vreo trei zile (ca să fiu rezonabil). Mai că sînt tentat să dau și eu fuga la un magazin de vise să-mi iau o doză de Pure. Dar la fel de bine aș putea să mă arunc în gol de la etajul 10 și să termin dintr-o dată, căci în definitiv să te apuci de Pure e cam același lucru. Eu cel puțin aș scăpa repede, fără chinurile iadului prin care ajung să treacă copilașii ăștia teribiliști și inconștienți care fumează și injectează „sare de baie” și „îngrășăminte pentru plante”, căci sub astfel de etichete sînt vîndute drogurile astea, pentru a ocolo justiția care, uite domne!, în cazul ăsta e chiar oarbă!

PS: Îi urez aici bun venit pe blogul meu lui Mihai T. Cred că m-ai vizitat și mai de mult, dar acum ai comentat mai substanțial și îți multumesc. Pînă acum n-am avut timp să îți răspund la fiecare comentariu, dar o s-o fac cît de repede pot.

PPS: O cititoare fidelă şi inteligentă mi-a atras atenţia că am făcut ceva foarte urît colportînd zvonuri din Aleea Livezilor despre cine ar aduce legalele în România. Aşa că am făcut ce n-am mai făcut niciodată pe blogul meu, adică m-am cenzurat singur eliminînd fraza respectivă. Îi mulţumesc cititoarei şi sper să stea în continuare cu ochii pe mine.

Adio heroină

Ştiinţa a adus pe lume heroina, iar după vreo sută de ani de ravagii facute de aceasta tot ştiinţa ne aduce un vaccin împotriva ei. Heroina este drogul care face cele mai mari ravagii la nivel mondial, fiind în acelaşi timp şi cea mai productivă vacă de muls pentru cei puternici care se îmbogăţesc de pe urma sclavilor heroinei. E un fapt ştiut de  toată lumea că banii din heroină sînt mai mulţi decît banii din tot petrolul din lume.

Ziceam că ştiinţa ne-a adus în sfîrşit un leac. Pînă acum exista un tratament substitutiv cu metadonă şi mai existau nişte operaţii miraculoase pe creier la clinici private, de exemplu în Israel. Pentru prima dată însă s-a descoperit un vaccin a cărui eficienţă uimeşte chiar şi pe descoperitorii lui şi care ar putea să fie un ajutor excepţional pentru cei care vor să se lase de heroină. Despre acest minunat vaccin  se poate citi aici, unde am citit şi eu prima dată.

Pînă la apariţia vaccinului, unii au apelat la un alt „tratament” pentru heroină, şi anume aşa numitele etnobotanice sau  „legale”. Aceste droguri care se pot cumpăra legal de pe internet sau de la magazinul de la parterul blocului, aşa numitele spice shopuri, într-adevăr vindecă dependenţa de heroină. Din nefericire pentru utilizatorul lor, însă, aceste droguri „legale” sau „etnobotanice” (le pun între ghilimele pentru că n-ar trebui să fie nici legale şi nici etnobotanice nu sînt), distrug sănătatea fizică şi psihică cam de o sută de ori mai repede decît heroina, deci tot de atîtea ori mai repede aduc şi moartea căutătorului de senzaţii tari cu orice preţ. Aşadar, n-aş recomanda tratamentul ăsta. Mai bine să aşteptăm vaccinul  care deocamdată a fost testat pe animale cu rezultate excepţionale.

Deci, dragă utilizatorule de heroină, mai rezistă puţin pînă apare vaccinul şi stai departe de etnobotanice.

Dacă ai fumat canabis, ferește-te de 112

Să te duci seara cu șeful înspre  casă nu  e cea mai înfricoșătoare perspectivă dintre toate, mai ales cînd au un șef cool ca al meu. Chiar dacă ești obosit după o zi de muncă 2 în 1, adică munca propriu-zisă pînă la 4, urmată de scris la teză, adică și mai muncă, după ce a plecat toată lumea acasă și s-a făcut liniște, pînă la 9. Chiar dacă prietena ți s-a dus singură la o petrecere sau eveniment monden sau cum vreți să-i ziceți, o chestie unde lumea se îmbracă foarte frumos și unde fiecare individ funcționează ca o oglindă pentru celălat. Chiar dacă ai băut cam multă cafea pe la 6 și ți-e teamă că n-o să poți adormi. De fapt, departe de a fi o perspectivă înfricoșătoare, drumul cu șeful înspre casă a fost unul dintre momentele de vîrf ale zilei, poate singurul (șefu’ nu-mi citește blogul, deci nu fac pupincurisme aici, în caz că cineva se pregătea să-și schimbe părerea excelentă pe care o are despre mine).

Asta pentru că șefu’ care e ascultător fidel de Realitatea Fm, m-a pus la curent cu momentele de vîrf ale zilei, și se pare că ziua asta chiar a avut niște momente de vîrf, spre deosebire de mine. În primul rînd, azi a fost prins avocatul din Brașov care aranjat să-i fie omorîtă nevasta de un delincvent profesionist. Delincventul fusese prins acum vreo trei luni cînd a avut loc crima, dar avocatul abia azi. De ce? Șeul meu  dădea vina pe faptul că e român și că noi nu ne pricepem la nimic, nici măcar la omorît. Avocatul, oricît de incredibil ar părea, păstrase niște bilete scrise de mîna lui în care dădea instrucțiuni celui care urma să-i omoare nevasta. Cît de prost să fie cineva să facă așa ceva? Îmi vine să-mi explic asta prin vreun soi de perversă deformare profesională,  dat fiind că era avocat mă gîndesc că n-a putut să se despartă de biletele alea deoarece reprezentau probe în Instanță, n-avea importanță că împotriva lui.

Șeful și-a continuat topul zilei cu accidentul din Primăverii, unde, pe la ora 4 dimineața, un șofer beat a intrat într-o mașină de poliție care era acolo  cu radarul. Se pare că au ajuns toți la spital.

Dar momentul cu adevărat de vîrf al zilei e dat de un apel la 112 al unui tînăr din Timișoara, care  a sunat  acolo pînă a fost luat în serios și în cele din urmă pe sus, spunînd că el e fiul lui Dumnezeu și cultivă canabis, și că vrea să fie luat. Pînă la urmă polițiștii l-au crezut și chiar au găsit la el acasă mult verde și pe el foarte high. Atît de high încît: 1: Se credea fiul lui Dumnezeu, 2: S-a autodenunțat și acum probabil o s-ajungă la pușcărie sau la Probațiune unde o să se ocupe colegii mei de la Timișoara de el.

După drumul înspre casă cu  șefu’, am ajuns la concluzia că uite cîte pierde unu care n-ascultă niciodată Realitatea Fm în mașină și stă ca prostu’ doar cu muzica bună de pe Guerrilla.