O mamă rănită

O mamă își cunoaște bine copiii. Sînt puii ei. Le știe bine fiecare aluniță, fiecare moft, toate metehnele și sclipirile, poznele preferate, spaimele care îi țin treji noaptea. Pe scurt, o mamă știe și cîte fire de păr are în cap copilul ei.

Să încercăm, atunci, să ne imaginăm împreună ce trebuie să simtă o mamă căreia i se spune, mai în glumă, mai în serios, că nu știe cîți copii are. Și asta nu de către oricine, ci de către un golan împuternicit de autoritățile locale și care glumește în acest mod oribil pentru a acoperi o mîrșăvie.

Golanul se numește L., să-i spunem doar atît, iar comuna este Vîrtoape, în județul Teleorman, locul unde m-am născut și am crescut. Unii dintre cei mai amărîți din comună muncesc pe moșia lui ca iobagii din vremurile trecute. Nu doar că L. nu este tocmai un om serios, dar e chiar un derbedeu cu cu acte în regulă, un golan pe care, nu știu cum, Primăria l-a făcut, printre altele, responsabil cu managementul muncii pe care beneficiarii de ajutor social trebuie să o presteze. Aceștia ar trebui să presteze o muncă în folosul comunității, nu în folosul lui L., însă omul de la țară e fricos, mai ales cînd e și needucat și are de-a face cu un dulău care latră și la nevoie și mușcă, așa că în mod obișnuit aceștia trebuie să-i facă treburile lui L. dacă vor să își primească ajutorul social, pe care L. îl împarte după bunul plac. Din cîte aud, asta e o situație destul de răspîndită la noi în țară, mai ales la țară, și chiar dacă e strigătoare la cer, nu aș fi scris despre ea dacă nu aș cunoaște-o personal pe această mamă cu cinci copii pe care L. a jignit-o într-unul dintre cele mai dureroase moduri în care poate fi jignită o mamă.

Această mamă, să-i zicem Maria, are cinci copii, pentru care e nevoită să fie și tată. Ea face parte dintre cei mai puțin norocoși dintre români, aceia care nu știu dacă la masa următoare o să aibă suficientă mîncare pentru a sătura toate gurile. Sînt multe familii ca a Mariei, la noi în țară, mai ales la țară. Prea multe. Cînd statul a împărțit ajutoare în contextul actualei situații cauzate de pandemia coronavirus, Maria era pe lista celor care trebuia să primească ajutoare, o anumită cantitate de alimente împărțite în funcție de numărul de membri din familie. Maria știa cam ce trebuia să primească, așa că a îndrăznit să îi atragă atenția lui L. cînd a constatat că ce primise ea era corespunzător unei familii cu trei copii, nu cu cinci. Dar eu am cinci, copii, nu trei… Pentru a-și ascunde mîrșăvia, adică faptul că fura din alimentele destinate celor care aveau cea mai mare nevoie de ele (bineînțeles că L. nu e singur în toată mîrșăvia, bineînțeles că împarte uleiul și făina furate de la gura copiilor săraci cu cei mai sus decît el în ierarhia locală), L. a făcut ce știe mai bine, adică a apelat la violență. O palmă peste față ar fi durut-o mai puțin pe Maria decît mutra rînjită a lui L. spunîndu-i că nu știe să-și numere copiii.

Scriu pentru că nu știu ce altceva să fac. Maria, această mamă furată și umilită, mi se pare o icoană a României, o țară violată și abuzată de o gașcă de tîlhari. Dar problema nu e așa de simplă, adică, problema nu e doar gașca de tîlhari care ne conduce. Nu e ca și cum acești tîlhari au apărut din senin și au luat puterea. Noi i-am creat. Ei sînt reprezentarea iconică a noastră, ca popor. Poporul român are un suflet bolnav, otrăvit. Îndrăznesc să pun asta pentru că observ în jurul meu (de la țărănușul care merge desculț pe uliță și aruncă sticla de plastic în șanț fără să aibă habar că murdărește astfel însuși sufletul țării, pînă la politicianul care se plimbă în limuzine și are palate întinse făcute nu din muncă cinstită, ci din vampirismul care suge sîngele nostru al tuturor, adică adică din resursele care ar trebui să ne facă tuturor viața un pic mai ușoară și mai frumoasă) o lipsă totală de preocupare pentru binele comun.

Pînă vom înțelege adevărul fundamental că binele comun e mai important decît binele individual, pînă vom începe să vedem și acceptăm faptul esențial că bunăstarea pe care o invidiem în țările mai dezvoltate se poate obține numai prin participarea activă a fiecărui individ, participare care începe cu aruncatul gunoiului la locul potrivit și doar acolo, continuă cu plătirea taxelor și cumpăratul biletului în tren și autobuz, trece pe la urna de vot și se manifestă în fiecare zi prin respectarea legilor, atenție îndreptată asupra nedreptăților și mizeriilor din jur (pentru care o simplă privire poate fi ca un foc mistuitor), pînă fiecare dintre noi va deveni o conștiință preocupată în mod constant de a face toate lucrurile mereu mai bine, nu de frica cuiva, ci pentru că așa trebuie făcute toate lucrurile ca să fie bine, și anume bine, pînă atunci sîntem condamnați să trăim în România așa cum este ea acum.

Și se vede cu ochiul liber că România a intrat într-o stare de descompunere accentuată. Centrul nu mai rezistă, răni sîngerînde stau deschise peste tot și nimeni nu le bandajează, din contră, se înmulțesc pe zi ce trece paraziții care forează ilegal în carnea hrănitoare a mamei patrie. Și da, singura soluție este încă o revoluție, dar o revoluție a individului împotriva lui însuși, împotriva apatiei care ne face să ne întoarcem indiferenți privirea de la toate lucrurile stricate pe care le vedem în jur, împotriva pornirilor strămoșești care ne fac să credem că legile sînt doar pentru proști, că deștepții le ocolesc ca să le fie lor bine, și în general împotriva acelui nucleu de gînduri și atitudini care ne fac să fim așa cum sîntem azi. Celor care sînt mîndri că sînt români pentru că sînt daci sau ortodocși le spun că trebuie să își pună un pic mîndria în cui și să pună mîna pe treabă. Dacă nu ne trezim în curînd, România o să fie un fel de Venezuela sau un Liban, adică o societate în colaps în care mai devreme sau mai tîrziu nepăsarea noastră colectivă va exploda ca un milion de tone de nitrat de amoniu și va face un prăpăd pe care acum nu putem să ni-l imaginăm, un prăpăd de care nu va scăpa nimeni, indifierent cît de înalt are gardul sau cît de groase zidurile palatului.

Opriți-vă, tăceți, ascultați!

Eu încă mă încăpățînez să mă plimb pe stradă. Probabil în curînd n-o să mai am voie să ies din casă.

(De fapt, mă încăpățînam pînă mai ieri.)

Dacă mi-ar fi spus cineva la începutul anului, cînd toată lumea presimțea că 2020 o să fie un an foarte bun – parcă 2020 avea un vibe pozitiv așa, dat cel mai probabil de simetria 20-20 – că anul ăsta o să scriu ce am scris mai sus, și nu în vreun delir poetic, din contră, la modul cel mai prozaic posibil, căci dacă nu mîine sau poimîine, probabil săptămîna viitoare chiar n-o să mai am voie să mă plimb pe stradă – și, oh durere a durerilor, nici în Cișmigiul meu iubit – aș fi rîs de respectivul ca de un nebun. La începutul anului, era inconceptibil că în doar cîteva luni vor veni niște vremuri care ne vor lua, pe drept, nu pe nedrept, unul dintre cele mai elementare drepturi ale omului, acela de a ieși din casă. Ce s-a ales de cei  care făceau predicții economice, cu o încredere neobrăzată, cum sînt toate predicțiile, ca și cum viitorul ar fi fost curtea lor din spate? Ce s-a ales de planurile noastre, ale oamenilor de rînd?  Orice altceva ar însemna această pandemie, și o să însemne multe, foarte multe lucruri, în primul rînd ar trebui să fie o lecție de umilință cu privire la raportarea noastră la viitor.

Da, scriu despre virus. Despre  ce altceva să scriu? Cînd mă plimb pe stradă, toate conversațiile pe care le aud sînt despre asta. Doar despre asta. Chiar și cele care la prima auzire nu par să fie despre asta, dacă îmi ciulesc un pic urechile mai bine și mai prind cîteva cuvinte, pîmă la urmă tot despre asta se dovedesc a fi. Și nu e deloc de mirare că e așa. Pentru că nimic n-a mai lovit din plin în față viața noastră -a occidentalilor plictisiți în mare parte de o bună stare care în genral rămîne neapreciată- ca această pandemie. E ca și cum pe cer ar fi apărut, ca în  Arrival, genialul SF al lui Villeneuve,  niște uriașe nave extraterestere care tronează în liniște în doișpe locuri din lume. Despre ce altceva să mai vorbești? Nu e de mirare  deci că am ajuns să ne întrebăm despre ce vorbea lumea înainte de covid 19, despre ce erau bancurile înainte de covid 19, de ce ne temeam cel mai tare înainte de covid 19.

Oare  înainte de covid viața pe planeta Pămînt era chiar în afara oricărui pericol?  Aceasta e întrebarea care ne duce direct în miezul pe care vreau să-l ating. Mi-era frică să mă apropii de acest miez pentru că esența lui concentrată e dulce-amăruie, e  un medicament care, ca orice medicament care se respectă, poate fi în același timp și otravă. Mărturisesc deci că nici măcar nu am avut curaj să gîndesc pînă la capăt lucrurile despre care acum vreau să scriu, deci n-am vrut să le dau frîu liber nici măcar în spațiul privat al minții mele. Reticența mea nu avea de-a face cu gura lumii, ci cu frica de a nu lăsa un anume tip de otravă să se răspîndească în propria mea minte.

Apoi am văzut că cineva din Italia, tocmai din Italia, a făcut un filmulet și l-a postat pe Facebook. Un filmulet care a circulat si cu o subtitrare în limba română, dar acum a dispărut din cauza unor probleme de copyright, îmi imaginez, dar care poate fi găsit în limba italiană aici. Limba italiană nu e doar  dulce și frumoasă, dar e și destul de aproape de limba română, astfel încît chiar și eu, care știu mult mai puțină italiană decît știu franceză, și nu știu deloc franceză, mai înțeleg cîte ceva. Din fericire, am apucat să văd filmulețul cu subtitrare așa că am auzit tot ce avea de spus. În film, vocea Mamei Pămînt ni se adresează și ne invită să ne oprim, să tăcem și să ascultăm. În filmuleț, vocea Mamei Pămînt este blîndă și drăgăstoasă, dar oricine știe că o mamă bună la nevoie e și dură și poruncitoare, nu-i așa? De fapt Mama Natură poate fi teribilă, mai teribilă decît orice pe lume,  asta au știut-o oamenii dintotdeuna și de peste tot.

În filmulețul respectiv, Mama Natură profită de faptul că avem o pandemie pentru a ne invita să ne oprim, să tăcem, să ascultăm și să ne aducem aminte despre ce e vorba de fapt în chestia asta pe care o numim viață, căci prinși în tiribomba cotidiană a goanei după realizări și distracții, am cam uitat, și asta n-ar fi nicio problemă dacă în această goană nu ne-am călca unii pe alții în picioare ca animalele, dacă n-am călca-o pe mama Natură însăși în picioare. Știai că în ultimii 40 de ani am omorît jumătate din orice formă de viață de pe fața pămîntului și am declanșat ceea ce unii zic că ar fi o nouă extincție în masă, Antropocenul? Dacă nu, acum știi.

Cînd am văzut asta, mi-am zis, ia uite ce filmuleț curajos! Curajos pentru că avea tupeul să atragă atenția asupra unei părți pozitive a acestei teribile pandemii, și anume că se poate transforma într-o ocazie în care miliardele de indivizii care aleargă ca nebunii să se oprească și să se gîndească, ceva ce cei mai mulți nu fac niciodată, dar mai ales o ocazie pentru umanitate în întregul ei să se oprească din cursa nebunească înspre distrugere și să își schimbe direcția, dacă nu cumva  e deja prea tîrziu.

Însă mi-am dat seama repede că acest punct de vedere nu e nici pe departe așa de radical ca sămînța potențial otrăvitoare care îmi încolțise mie în minte. Pentru că ideea mea, despre care spuneam că mi-era teamă nu doar s-o exprim, dar și s-o gîndesc, și mă tem și acum, e  următoarea.

Știm sigur că virusul a trecut de la animale la om, în ciuda conspiraționiștilor, care nu lipsesc niciodată de la masa discuțiilor. Geneticienii ne spun că asta e dincolo de orice îndoială. Nu e deloc intenția mea să mă iau de obiceiurile culinare ale chinezilor, din contră, vreau să spun că tocmai aceste obiceiuri au fost canalul prin care Mama Natură ne-a poruncit să ne oprim.

Pentru că, spre deosebire de Mama blîndă și cu voce mieroasă din filmuleț, eu văd o Mamă Natură turbată de furie, turbată pentru că i-am tăiat aproape toți copacii, plămînii ei și ai noștri, am umplut oceanele de plastic, am otrăvit aerul, am omorît jumătate din tot ce mișcă  pe Pămînt, adică i-am înfipt un cuțit în inimă, tocmai ei, care ne-a făcut și ne susține cu laptele hrănitor al sînului ei îmbelșugat.

Nu e deloc o metaforă exagerată dacă o să spun că pînă cînd  virusul ăsta ne-a oprit, mergeam cu viteză maximă înspre prăpastie în timp ce șoferii noștri, acei oameni luminați care conduc lumea, făceau conveții internaționale pe tema schimbărilor climatice (cum a fost ultima de la Paris, pe care a stricat-o dobitocul de Trump, acesta fiind primul lucru pe care l-a făcut cînd a ajuns președintele, pentru că el, la fel ca alți dobitoci de aceeași aromă care cred că Pămîntul e plat, crede că încălzirea globală e o farsă), o insultau pe Greta Thunberg, singurul super erou adevărat al generației noastre, un super erou pe bune, nu ca ăia de la Marvel, pentru că fetița asta a reușit să-și facă vocea auzită pe toată planeta, strigătele ei, la fel ca cele ale lui Isaia de pe vremuri, opriți-vă, opriți-vă, opriți-vă pînă nu e prea tîriu, ajungînd la toate urechile.

Dar bineînțeles că nu s-a oprit nimeni, pentru că o astfel de mașinărie monstruoasă cum e economic globală nu se oprește peste noapte, ne spuneau convingător experții, e nevoie timp, gradual, încet, încet, pas cu pas. Baby steps, baby steps baby! De exemplu, interzicem motoarele diesel pînă în 2025, e și asta ceva, nu? Dar să ne oprim, să ne oprim așa dintr-o dată? Asta sigur nu se poate! Eh, uite că s-a putut! Lumea s-a oprit! Și s-a oprit pentru că mama natură ne-a poruncit asta nu pe un ton mierus, ci pe unul violent, imposibil de ignorat. E dură, e rea? Da, ca orice mamă care trebuie să-și mai altoiească copiii din cînd în cînd atunci cînd poznele acestora sînt măsură de grave.

Sigur că ce se întîmplă acum pe Pămînt e tragic dincolo de cuvinte. Riscăm să ne pierdem nu doar averile, aceia dintre noi care au așa ceva, dar mai ales pe iubiții noștri bunici sau părinți care, ajunși în toamna de aur a vieții, riscă să nu mai prindă vremea culesului roadelor. Însă direcția turbată a umanității, care acum se odihnește, pusă la pămînt, cu piciorul greu al Mamei Natură pe grumaz, era mult mai dezastruoasă decît toate dezastrele cauzate de Covid. Sigur, media nu prea vorbea despre asta, pentru că media vorbește doar despre ce dictează zeul ban, și tocmai zeul ban era cel care ațîța goana nebună spre dezastru.

Aceasta e sămînța otrăvită căreia nu voiam să-i dau voie să crească nici măcar în mintea mea. Știu că e periculoasă, ofensivă, subversivă. Dar acum că am pus-o-n cuvinte, am scăpat-o din mînă. A înflorit în mintea mea ca o ipoteză verosimilă.

Încă ceva.

Treceam acum două zile prin Centrul Vechi. E pustiu. Știm cum ar fi trebuit să fie Centrul Vechi zilele astea. Plin de viață, muzică, gălăgie, invitații agansante de a rămîne la o cafea sau o bere. M-am gîndit acum că uite, pentru prima dată în istoria umanității, aceasta, toată, a încetat să petreacă.  Pe oameni nimic nu-i oprește de la petrecut. Nici măcar războiul. Din contră, abia în timpul războiului petrec oamenii mai abitir, cu abandonul total al celui care nu știe dacă va mai apuca ziua de mîine, deci o stoarce de toată zeama pe cea de azi. Dar uite, pentru prima dată în istorie, oamenii nu mai au voie să petreacă. E ciudat, nu-i așa? M-a lovit atunci un gînd, la fel de ofensiv și subversiv ca cele de mai sus, pentru că de fapt e vorba de acealași gînd, și anume că e bine că oamenii nu mai petrec.

Aici sigur s-au ridicat toate sprîncenele, dar nu vă grăbiți să mă înjurați și să plecați. Dați-mi o secundă să mă explic. Petrecutul e, desigur, minunat. Pentru că viața e scurtă și pină de necazuri, petrecutul e ca o vacanță de la necazuri, o gură de aer în care omul uită de tot, de toate, chiar de sine, și se simte bine. Și asta e bine. Dar – da, există un dar – pentru că e atît de bine, foarte mulți vor să fie mereu acolo, să rămînă în acea stare perpetuă de bine, de fără grijă, de uitat de sine. Dar că asta înseamnă dezastru, nu mai e nevoie s-o spun, nu? În primul rînd, prea mult petrecut ajunge pînă la urmă să aibă un gust amar, pentru că mare parte din plăcerea cea mai adîncă a petrecutului este dată tocmai de faptul că e o pauză de la robitul zilnic- dar dacă nu mai ai pauză, nu mai ai aceeași satisfacție, petrecutul însuși devine nimic altceva decît un alt fel de robit. Și, într-adevăr, mulți ajung foarte ușor să fie robi ai petrecutului. Mulți îi cred pe aceștia de invidiat. Ce viață de boem! Nu sînt de invidiat. Viețile lor sînt ruine. Și ei știu asta, o citești în ochii lor chiar atunci cînd încearcă, cu toată elocvența de care sînt capabili, să-ți spună că asta e ce vor ei de la viață. Dar nu la petrecăreții profesioniști  mă gîndesc cînd spun că e bine că s-au oprit petrecerile. Pentru cei mai mulți dintre ei e prea tîrziu să reia firul întrerupt al unei existențe care în loc să înflorească într-un fel sau altul, s-a ofilit în fumul de țigară al miilor de nopți pierdute. Nu, mă gîndesc la copii. Știați că de cîțiva ani buni peste tot în lume, inclusiv în România, au apărut niște găuri engre care devorează suflete, în special suflete proaspete de copii? Poate nu v-ați gîndit niciodată la asta, dar eu mă gîndesc. Oamenii au petrecut mereu, la fel și copiii, dacă au avut voie. Dar astăzi, toți copiii au voie, ba sînt chiar încurajați să meargă la party-uri, pentru că asta face toată lumea, și pentru că e cool și mișto și super tare. Și n-ar fi nimic în neregulă cu asta dacă cele mai tari petreceri n-ar fi alimentate de droguri, de chimicale care, împreună cu mulțimea, creează o experiență atît de out of this world, atît de ecstatică, încît copilul vrea s-o facă iar și iar și iar, petrecerea devenind în cele din urmă centrul de gravitației al existenței lui. Așa se nasc petrecăreții profesioniști. Doar că astăzi mulți nu mai apucă să ajungă petrecăreți bătrîni, pentru că mor de tineri sau își pierd mințile. Substanțe care alterează conștiința au existat mereu, dar niciodată n-au fost atît de multe și de mortale drogurile ca astăzi, deci nicio generație de copii nu s-a confruntat cu ce se confruntă cele de azi. Creierele tinere sînt efectiv  dizolvate de vraja neagră și puternică a drogurilor, se ard și cad la pămînt ca niște musculițe care se apropie prea mult de foc, vrăjite de căldura și jocul de lumini al acestuia. Cînd spun droguri, mă gîndesc la pastile Ecstasty de un fel sau de altul, MDMA, speed, legale, cocaină, și de ce nu, iarbă, deși pentru iarbă trebuie avută o discuție separată. Si MDMA-ul trebuie discutat cu atenție, pentru că în esență e o substanță cu potențial pozitiv, dar care în contextul petrecerilor negre se transformă într-un veritabil devorator de suflete, poate cel mai teribil dintre toți tocmai pentru că are un potențial pozitiv semnificativ. Ca să nu zică cineva că dramatizez, o să vă spun că cineva care a făcut foarte mulți bani vînzînd droguri la petreceri (lucrez cu persoane condamnate, printre care se află și traficanți de tot felul și de tot felul de droguri), se declara el însuși teribil de îngrijorat cu privire la amploarea pe care au luat-o aceste evenimente la noi în țară, mai ales cu privire la numărul din ce în ce mai mare al copiilor din ce în ce mai mici care vin în valuri la aceste petrceri. Toată lumea știe ce e Sunwaves. Nimeni n-are curaj să spună ce e cu adevărat Sunwaves. Cei care sînt în vraja lui, poate nu pot, poate nu vor, poate nu realizează. Iar ceilalți, noi ce mulți și serioși, sîntem ignoranți cu privire la această gaură neagră de la malul mării. Și nu există soluții, pentru că așa  ceva nu se poate interzice. E ca și cum ai vrea să interzici valurilor mării să lase urme pe nisipul plajei.

Și plimbîndu-mă  eu pe prin pustiul care e acum Centrul Vechi, m-am gîndit dintr-o dată la sacii cu pastile și prafuri care au rămas nevîndute pentru că nu mai sînt petreceri. M-am gîndit la miile de copii, tineri de toate vîrstele, care au ocazia, datorită covidului, să ia o pauză de la vîrtejul care – odată ce i-a prins bine, nu le mai dă drumul decît după ce a supt tot ce era mai bun și mai frumos în ei și aruncă cît colo ca pe niște cîrpe vechi- să ia o pauză și să reflecteze, să realizeze că alergau ca nebunii spre prăpastie. La fel ca planeta noastră.

E covidul bun? Asta vreau să spun?  Nu, Covidul e ce e, adică un virus criminal care a reușit să îngeuncheze umanitatea și vrea să ne fure bunicii.   Lumea n-o să mai fie la fel după el, și nimeni nu știe cum o să fie. E covidul nuiaua Mamei Natură? Nu știu. Tot ce se poate. Pînă la urmă nu contează, pînă la urmă Mama Natură e doar o metaforă, și atunci la fel e și nuiaua ei (Deși unei metafore întotdeauna îi corespunde ceva). Ce contează e că avem ocazia să ne oprim, să ne gîndim, și să ne răzgîndim.

Vorbeam mai devreme cu un prieten bun  cu velități de profet, a cărui zi de naștere e chiar azi, și care îmi spunea că are presimțirea că în viitor umanitatea va începe un război împotriva la tot ce e viu, pentru a se proteja de pericolele care vin de acolo, și care pot fi mult mai grave decît covidul, care pînă la urmă e un virus foarte blînd. I-am spus, dar nu e umanitatea deja în război cu natura, pe care o calcă în picioare de 100 de ani? Nu, man, mi-a răspuns el. Acum războiul e doar indirect, e un efect al goanei după profit, consumerismului canceros, al modului nostru de viață în general. Nu, eu vorbesc de un război asumat, conșient, a continuat el, în care umanitatea va încerca să extermine tot ce e viu pentru a-și asigura supraviețuirea.

Acest scenariu e absurd doar celor cărora le lipsește luciditatea profetică. Vă asigur că nu e. Și pandemia actuală poate fi doar primul pas în această direcție. Este visul cel mai mare, faustian, al umanității, să își găsească salvarea, poate chiar nemurirea, în tehnologie. Va funcționa? Nu. Fără natură, omul e pierdut. În toate felurile în care poate fi pierdut. Asta e sigur. Și dacă cineva o să citească cuvintele astea peste 100 de ani, oricare o să fie starea lumii atunci, o să-mi dea dreptate.

Va profita umanitatea de acest moment pentru a-și schimba direcția? Istoria nu prea ne dă motive să fim optimiști.  Nu știm ce va fi, dar știm sigur că astăzi sîntem la răscruce de drumuri. Momentan, piciorul Mamei Natură ne apasă greu pe grumaz, abia putem să respirăm? Ce vom face? Ne vom aduna toate puterile și vom încerca să învîrtim cuțitul pe  care i l-am înfipt deja aproape de inimă, pentru a termina treba? Sau ne vom recunoaște vina, ne vom cere iertare și vom căuta să ne întoarcem la sînul ei iubitor?  Nu e niciun pericol mai mare decît acela de a uita de unde vii. Și noi de acolo venim.

 

Vreau să mă fac gunoier

V. are trei ani. Tatăl lui este medic și mama farmacistă. Săptămîna trecută, V. voia să se facă vînător, dar astăzi vrea să se facă gunoier. Tocmai mi-a spus asta cu gura lui. Mama lui mi-a povestit apoi cum, ceva mai devreme, trecuseră pe lîngă o mașină de gunoi în care gunoierii încărcau gunoiul. V. s-a apropiat de gunoieri și a rugat-o pe mama lui, cu voce tare astfel încît au auzit și gunoierii, mami, hai să-i ajutăm să încarce gunoiul. Mama lui a fost pusă un pic în încurcătură, cine n-ar fi fost? Apoi V. s-a decis să se facă gunoier cînd o să crească. Dacă n-aș fi știut toată povestea, aș fi fost tentat să mă amuz ca V. vrea să se facă gunoier, dintre toate lucrurile de pe lume, și atîta tot. Dar ceva în povestea asta mi-a atras atenția. V. s-a uitat atent la gunoieri și apoi a avut impulsul să-i ajute. Privirea lui pură de copil a pătruns dincolo de gunoaie și a văzut esența lucrurilor: erau acolo niște oameni care făceau ceva, ceva important, din moment ce aveau la dispoziție o mașină mare în care să încarce gunoiul, ceva important din moment ce, chiar dacă pute, cineva trebuie să strîngă gunoiul. Acest ultim trebuie este al meu, nu al lui V., și tot a mea e interpretarea poveștii, firește. Da, e ceva în povestea asta care m-a mișcat. Dacă am vedea lumea cu ochi de copil, n-ar mai fi nimic rușinos, nimic prea jos pentru noi, nimic din gunoiul pe care adulții îl împrăștie peste tot în jurul lor cu privirile lor îngîmfate de oameni mari.

Dacă nu veți deveni ca niște copilași, cu niciun chip...