Cu Andrei Pleşu despre pietre şi inimi

Am fost aseară la un curs de filozofie a religiei ţinut de Andrei Pleşu la facultatea de Litere. Nu înţeleg de ce, dar sala, care în primul rînd era mică, nu era deloc plină. Andrei Pleşu e fără îndoială unul dintre cei mai valoroşi români în viaţă şi lumea ar trebui să se înghesuie să-i soarbă cuvintele. Dacă nu lumea în general, măcar studenţii din facultatea aia. Dar la urma urmelor e de înţeles de ce era goală, pentru că românii rar se înghesuie la valori. Mai degrabă se înghesuie la cei care cîntă despre valoarea mea, valoarea mea. Dacă ar fi fost acolo Becali, probabil că ar fi fost mai mulţi gata să soarbă inepţiile acestui mare filosof-practician.

La un moment dat, într-o paranteză, Pleşu a citat din memorie pe cineva care spunea că regnul mineral, prin faptul că durează în timp mult mai mult decît cel organic, deci în virtutea acestei permanenţe, posedă calitatea de a fi într-o măsură mai mare, apropiindu-se mai mult de divinitate care este eternă deci este prin excelenţă.

Am răspuns, poate pripindu-mă în faţa maestrului, că totuşi pietrei îi lipseşte reflexivitatea, adică nu ştie că este, ceea ce o pune, după părerea mea, cel mai jos pe scara fiinţei, cel mai departe de divinitate care nu doar este, dar este vie. Astfel, bucăţica fragilă de carne care deschide ochii pentru o secundă şi îşi dă seama că este, are calitatea de a fi într-o cantitate infinit mai mare decît piatra care subzistă milioane sau miliarde de ani dar care propriu-zis nu există nicio clipă, avînd o fiinţă care îşi rămîne sie însăşi veşnic ascunsă.

Cred că am fost în stare să înţeleg argumentul din permamenţă cu privire la atributul pietrei de a fi aproape de divinitate. Dar ceva nu mă lasă să fiu de acord cu el, să nu îl recunosc ca valid. Bineînţeles,  Andrei Pleşu nu spunea că existenţa mineralului e superioară existenţei vieţii şi s-a grăbit să sublinieze acest lucru. Spunea doar că piatra are o relaţie specială cu timpul, fiind cumva în afara lui, la fel ca Dumnezeu. Poate argumentez în alt plan, dar inima, vorba celor de la Coldplay, îmi spune că oricît de mare ar fi sîmburele de adevăr din argumentul duratei pietrei în timp, e paralel cu realitatea. O inimă, chiar dacă bate o singură dată şi apoi tace veşnic, e infinit mai aproape de Dumnezeu decît o piatră care în afară de electroni şi alte particule subatomice, nu cunoaşte niciun fel de mişcare.

Reflecţii rutiere despre semnificaţia timpului

De fiecare dată cînd fac o depășire cu mașina,  mă întreb de ce o fac. De fapt, nu mă întreb chiar în timp ce o fac, pentru că atunci trebuie să fiu atent la drum. Dar mă întreb înainte de a călca accelerația  sau după ce am terminat-o.  Mă mai întreb și cînd îi văd pe alții depășind. De ce conducem repede? În niciun caz ca să cîștigăm timp. Timpul, oricît de prețios ar fi, e cea mai risipită resursă. Facem zece depășiri „la limită”, doar pentru ca cinci minute mai încolo să oprim pentru diverse nevoi fiziologice, pentru vreo cafea sau doar ca să admirăm peisajul.  Mergem pe șosea depășind cu mult toate limitele de viteză, doar pentru a ajunge acasă și a pierde vremea ca niște zombie în fața televizorului (nu e cazul meu, căci eu nu mă uit la televizor, dar am și eu modalitățile mele preferate de a pierde vremea). Ne place să conducem cu viteză din două motive principale, aș zice eu. Unul este plăcerea extrem de meschină, dar foarte omenească, de a-i lăsa pe ceilalți în urmă, de a trece și în fața ăstuia, și a ăstuia și așa mai departe pînă se termină fețele. Iar al doilea, mai puțin meschin dar la fel de omenesc, e că efectiv ne place viteza. Ne place viteza așa cum ne place o mîncare bună. Viteza face ceva corpului nostru, iar corpul nostru transmite creierului că îi place chestia asta pe care i-o face viteza și atunci, folosindu-se de căi care ocolesc conștientul, îl convinge pe acesta să îi comande tot lui, mai exact piciorului, să apese și mai mult pe accelerație.

Fiecare secundă, pusă lîngă o altă secundă și așa mai departe pînă adunăm un număr rezonabil de secunde, e o comoară incredibilă. E adevărat, în cele din urmă murim și sîntem îndreptățiți din cauza asta să ne întrebăm  „what’s the point?!” Dar avem nemurirea în suflet  și din cauza asta putem să trăim viața ca și cum ar avea sens. Dacă am rezolvat problema sensului vieții sau am reușit să o ignorăm, mai rămîne să ne dăm seama că secundele care zboară pe lîngă noi sînt mai prețioase decît o ploaie cu picături de aur, de exemplu. Dacă ar ploua cu aur și am putea să păstrăm doar aurul pe care îl prindem în aer, oare am sta la fel de nepăsători cum stăm acum și lăsăm secundele să treacă pe lîngă noi?

E amuzat că timpul ni se pare prețios doar cînd sîntem la volan și  încercăm să cîștigăm 5 sau 50 de minute cu prețul a mult combustibil și posibil al vieții noastre sau a altcuiva. Cel mai rău e atunci cînd cineva moare din cauza altcuiva. Oare nu e fraza pe care o auzim atît de des în reportajele despre accidente (  „a intrat pe contrasens și a izbit frontal o mașină care circula regulamentar” ) unul dintre cele mai urîte lucruri din cîte se pot auzi în media? Și mass-media românească e o chestie în care urîtul se găsește în multe și variate forme, știe toată lumea asta.

Viața de la sfîrșit

Aș vrea să am o viață doar pentru a-l citi pe Kierkegaard. Cred că vreo 90 de ani ar fi de ajuns ca să-l citesc cum trebuie.

Aș vrea să am o viață doar pentru a călători. Atîtea locuri de văzut, atîția oameni de cunoscut, atîtea minuni de gustat.

Aș vrea să am o viață în care să nu fac nimic pentru mine.

Aș mai vrea o viață în care să încerc să mă împac cu matematica. Să îi pătrund toate secretele.

Aș vrea să am o viață în care să trăiesc pe o insulă cu iubita mea și atîta tot.

Aș vrea să mai am o viață în care să gust toată suferința din lume.

Și după toate viețile astea aș mai vrea să am o viață în care să nu fac nimic altceva decît să scriu despre viețile anterioare.

Și în final aș vrea să am o viață care să nu se termine niciodată.

Scriitor sub-mediocru, sinucigaș excepțional

Oricine are o tastatură și o conexiune la internet devine, ipso facto, un scriitor. Bloggingul dă multora iluzia că sînt scriitori. Poate sînt și eu printre tipii sau tipele ăștia care se îmbată cu apă rece.  Dacă bloggingul reprezintă un pas in evoluția scrisului pe Terra, atunci îmi pare foarte rău și pentru scris și pentru Terra.

Însă nu e neapărat nevoie să fii blogger ca să scrii mult și prost. Mitchel Heismann, cel despre care scriam în ultimul articol, a scris două mii de pagini înainte de a se sinucide iar eu am făcut greșeala să cred că tipul era, ipso facto, un scriitor. Nu i-am citit toată cartea și nici n-o s-o citesc. Dar am citit destul cît să-mi dau seama că scrie prost. Da, îi citează pe Toqueville, Nietzsche, Dawkins și alte nume faimoase, dar asta nu demonstrează decît că i-a citit, poate nici atît.  Dacă  în scrisul tău te referi la nume mari, asta nu îți dă ipso facto (nu știu de ce, dar am simțit o plăcere deosebită să abuzez e ipso facto) nimic din măreția acelor nume mari.

Heismann  ne invită încă de la început să ne deschidem mintea pentru moarte. Presupoziția lui, în tradiția unui postmodernism dezlînat a cărui ideologie centrală e  relativismul absolut (sic!), e că nu se poate demonstra rațional că viața este mai bună decît moartea. Relativism absolut, nu-i așa că sună amuzant? -și totuși, asta e esența postmodernismului. Carevasăzică, nenea Iancule, esența postmodernismului e una foarte amuzantă! Ce își propune Heismann,  e să ne scape de toate prejudecățile pe care le avem împotriva morții. Dar dacă viața nu e mai bună decît moartea, atunci cum se face că e nevoie de un viu ca să facă observația asta? Căci din cîte știu eu, perspectiva morților asupra vieții, n-o știm. Și n-o avem pentru că nu există așa ceva! Viața este spațiul care face totul posibil, inclusiv observațiile despre viață și moarte. Mie mi se pare că ăsta e un argument rațional foarte bun pentru superioritatea vieții asupra morții.

Poate Heismann a scris două mii de pagini, dar e un scriitor sub-mediocru. În orice caz, rămîne un sinucigaș excepțional.

Cel mai lung bilet de sinucigaș din istorie

Sîmbătă, 18 Septembrie, adică în urmă cu mai puțin de o lună, Mitchel Heissman, un tînăr evreu cu o diplomă în psihologie, se împușca în cap pe treptele bisericii Harvard’s Memorial, în fața multor oameni care au avut (ne)norocul să fie acolo. Dar Mitchell nu era un sinucigaș oarecare, ci unul care scrisese o carte de 1905 pagini în care explica de ce urma să facă ceea ce făcut. Și nici locul ales nu a fost întîmplător.  A ales o biserică în semn de revoltă. În semn de revoltă împotriva unui Dumnezeu în care nu credea, împotriva unei vieți pe care nu voia să o trăiască.

Mitchell Heisman nu e primul sinucigaș din istorie și nu e nici măcar primul scriitor care se sinucide.  Ernest Hemingway a sfîrșit la fel, s-a împușcat în cap. Dar a făcut asta la bătrînețe și fiind bolnav. În plus, în familia lui au existat numeroase cazuri de suicid, ceea ce ne face să credem că nu doar liberul arbitru are un cuvînt de spus cînd vine vorba de astfel de decizii radicale, ci și genele.  În orice caz, Hemingway a fost un scriitor mare,  ceea ce nu se poate spune despre Heisman, despre care se poate spune cel mult că a fost un sinucigaș mare, dacă există așa ceva. A fost un sinucigaș mare pentru că a scris un bilet de sinucidere atît de lung și de consistent încît cei mai mulți oameni de pe lumea asta nici măcar n-or să fie în stare să-l citească vreodată. Dacă merită sau nu să fie citit, nu pot să spun, pentru că nici eu n-am citit mai mult de cîteva pagini deocamdată și probabil că n-o să-l citesc niciodată pînă la cap.

Însă Heisman nu seamănă atît de mult că cineva din realitate, cît seamănă cu un personaj din literatură. Sînt sigur că îl citise pe Dostoievski și că se întîlnise cu Kirilov, personajul din Demonii. Kirilov era un ateu care își dusese ateismul pînă la ultimele lui consecințe și ajunsese la concluzia că sinuciderea  e singurul imperativ moral într-un univers fără Dumnezeu.  Nu știu dacă în biletul lui de sinucigaș face referire la Kirilov, dar eu cînd am auzit povestea lui m-am gîndit imediat  la Kirilov. A fost ca și cum Kirilov ar fi venit printre cei vii din paginile unei cărți, doar ca să se sinucidă.

De ce se sinucid oamenii? O întrebare cel puțin la fel de bună ar fi de ce trăiesc oamenii? Kirilov și cu Heisman erau convinși că viața nu are sens fără Dumnezeu. Știu că există spirite mari care au găsit că viața e frumoasă  și că poate să aibă sens și fără Dumnezeu, însă e interesant că unul dintre cele mai mari dintre aceste spirite chinuite, a ajuns să fie considerat un filosof al absurdului. Pentru Camus, căci despre el este vorba, condiția umană este cel mai bine simbolizată de mitul lui Sisif. Cu alte cuvinte, viața este frumoasă și are sens și fără Dumnezeu, doar că e absurdă și poate fi trăită doar în ciuda absurdului.

Emil Cioran a fost de asemenea un ateu (deși Apocalipsa după Cioran poate fi citită, sau auzită, pentru că e de fapt un interviu filmat cu Gabriel Liiceanu, și ca o declarație de agnosticism) care a dus ateismul pînă la consecințele lui ultime și care a proslăvit destul de mult sinuciderea. Numai că Cioran a fost un pic fariseu, căci a predicat sinuciderea dar el însuși a trăit fericit (mai mult sau mai puțin) pînă la adînci bătrîneți.

Între noi și moarte există o perdea  (Liiceanu) care nu dă sens vieții, dar care ne împiedică să privim în vidul absolut (de sens și de orice altceva) creat de finalul absolut care e moartea. Dacă moartea e finalul absolut, atunci Heisman și Kirilov au avut dreptate.

Cei mai mulți oameni trăiesc protejați de această privelșite care ar fi pentru ei, dacă ar privi moartea în ochi, un puternic șoc existențial ce i-ar scutura din temelii. Uneori șocul vine mai devreme, în urma unui accident, în urma unei boli, și atunci oamenii sînt nevoiți să își pună serios problema vieții și a morții. Alții, indivizi excepționali, se nasc cu moartea în sînge, ca Cioran, Camus și alții. Însă cei mai mulți dintre muritori trăiesc ca tranchilizați, drogați cu nemurire (Și a pus în inima lor gîndul veșniciei). Dintre cei care spun că viața nu merită să fie trăită, nimeni nu crede ce spune, căci sîntem toți dependenți de nemurire. Nici cei care chiar se sinucid nu pot fi luați în serios, pentru că se sinucid din cauza unei neînțelegeri. Viața strălucește ca un soare și nimeni nu se poate preface că nu-i iubește lumina. Adevărata întrebare este: este viața un soare care strălucește prin el însuși, sau este o lună care doar reflectă o lumină ce vine din altă parte? (Eu sînt lumina lumii)