La popa la poartă

Își aduce cineva aminte jocul din copilărie care mergea așa: „La popa la poartă- e-o pisică moartă- cine-o rîde și-o vorbi-s-o mănînce coaptă” ? Bun, mi s-a aprins astăzi beculețul că de fiecare dată cînd am pierdut la jocul ăsta a fost pe nedrept. Dacă aș fi fost atunci la fel de deștept pe cît sînt acum (sic!), le-aș fi spus copilorășilor ălora că jocul presupune două condiții cumulative, fiind vorba de o conjuncție și nu  de o disjuncție (sper că nu dau impresia că stăpînesc foarte bine teoria gramaticii limbii române, pentru că ar fi falsă), că, adică, nu e suficient să rîzi ca să ieși din joc, e nevoie să și vorbești în același timp. Și invers: nu e suficient să vorbești, e nevoie să și rîzi.

Gata, am rezolvat și frustrarea asta. Dacă vreo iotă din psihanaliză are vreo noimă, ar trebui să fiu mai sănătos și mai fericit de acum încolo. Carevasăzică mă pregătesc pentru o nouă viață.

Sigur, ar fi bine dacă aș termina acum, dar nu pot fără s-o lungesc peste bunul simț al bloggingului și fără să-l pomenesc pe Hawking. Prin anii 60 aproape nimeni nu dădea mulți bani pe ce spunea Geneza despre începutul universului, că adică universul are un început, căci toată suflarea științifică adera la modelul staționar, adică universul etern al grecilor, fără început și fără sfîrșit, chiar dacă Hubble arătase încă de prin anii 30 că uniersul e în expansiune, că, adică, trebuie să fi fost tot în același punct la un moment dat. Totuși, prin 64 observații ale radiației de fond sau așa numitul red-shift a obligat pe toată lumea să accepte că universul a avut un început în timp, început care a fost botezat Big Bang. Unii credincioși în Dumnezeu fug de Big Bang ca dracu’ de tămîie, fără să știe că la fel au fugit și oamenii de știință la început, pentru că prea semăna cu ce spunea Geneza despre creație:  că totul a început la un moment dat și din nimic.

Bun, deci discuția cu privire la începuturi era din nou lansată, din moment ce începutul era băgat pe gîtul oamenilor de știință de toate datele accesibile. Dezbaterea continuă și astăzi, cu minți strălucite și de o parte și de alta. Adică unii care spun că Dumnezeu a creat universul și alții care spun că s-a creat singur „din legile fizicii”. Dacă întrebi oamenii de știință ce se întîmplă la CERN, o să-ți spună cu un patos care tinde la infinit că ei acolo se fac exprimente care le permit să asiste chiar la momentul creației! Mie îmi dau lacrimile în ochi cînd realizez că trăim niște vremuri în care am ajuns capabili să recreem creația! Cînd te gîndești la asta, te ia amețeala metafizică despre care am mai scris eu și în altă parte. Bun, nu chiar Creația o reecreem noi, ci pentru foarte scurt timp condițiile de la momentul creației, și nici pe alea în totalitate că încă nu avem destulă energie ca să împingem particulele alea elementare care se plimbă prin Elveția pe bani europeni.

Creație e un cuvînt care merge cel mai bine împreună cu  Creator, dar tocmai de creator vor unii cu tot dinadinsul să scape. Totuși, simplul fapt că există un început, adică o creație, ridică probleme foarte serioase pentru cei care vor să-l scoată pe Dumnezeu din poveste. Așa că Stephen Hawking, care a devenit celebru tocmai prin munca sa asupra singularităților, a anunțat în ultima sa carte (The Grand Design), că nu există de fapt niciun început. El zice cam așa: timpul a fost creat la Big Bang, căci timpul este una dintre cele patru dimensiuni ale universului nostru (continuumul spațiu-timp are trei dimensiuni spațiale și una temporală), deci nu are rost să te întrebi ce a existat înainte de timp. Adică, începutul nu are sens fără timp, și din moment ce timpul însuși a originat la Big Bang alături de spațiu (de fapt timpul a crescut cumva din spațiu, zice Hawking), începutul însuși este anulat, sau devine o ipoteză de care nu avem nevoie. Uite că am ajuns iar la universul etern al grecilor. Sau mai rău, la paradoxurile temporale clasice, în care, de exemplu în Futurama, Fry se duce înapoi în timp și devine propriul lui bunic.  Mințile fizicienilor funcționează pe căi intortocheate. La fel ca și mintea lui Dumnezeu.

Acuma, sînt sigur că Fabian, dacă nu s-a plictisit, o să sară iar din scaun și o să zică că bat cîmpii (în scris se admit cacofonii-sau nu, mi-e totuna!). Bun, dar nu doar eu bat cîmpii. Cum ziceam, mințile umanității se împart în două tabere: unii care cred și alții care nu cred. Și după mintea mea ăsta e de fapt misterul cel mai mare al creației, nu creația propriu-zisă a universului. Cum se face că unii trag o concluzie iar ceilalți trag exact concluzia opusă pe baza aceleiași realități, aceasta e întrebarea! Și nu poți să zici că unii sau ăialalți sînt proști, deși asta e cea mai la îndemînă soluție.

Prea frumos să fie adevărat?

Cînd aveam în jur de de 12 ani, m-am apucat să fac o listă cu cărțile pe care le citisem pînă atunci. Îmi amintesc că scrisesem  vreo trei pagini de  „caiet studențesc ” cu titluri de cărți. Îmi pare rău că nu am continuat lista aia, nu pentru a mă lăuda cu numărul de cărți citite, care oricum nu ar fi deloc impresionant, cît pentru a-mi aduce din cînd în cînd aminte, uitîndu-mă peste ea, cîte lucruri am uitat.

Tocmai am terminat o carte (The Double Helix, James D. Watson, care e povestirea aventurii descoperirii structurii ADN-ului din perspectiva celui care a luat premiul Nobel pentru asta) în care am aflat cu surprindere că și pentru biologi frumusețea e importantă. Știam că pentru fizicieni frumusețea poate să fie chiar un principiu de cercetare (dacă îmi amintesc bine, Dirac era convins că o ecuație e greșită dacă era urîtă-cu mențiunea că doar un matematician poate înțelege ce înseamnă urît cînd vine vorba de o ecuație), dar credeam că biologii nu dau prea mulți bani pe ea, pînă am citit că Watson, după ce a construit modelul ADN-ului, deși nu avea toate dovezile, credea că „o structură atît de frumoasă nu putea să nu existe” iar un coleg de-ai lui scria aproape același lucru: „structura era prea drăguță pentru a nu fi adevărată” (parcă sună mai bine în engleză: the structure was too pretty not to be true).

Articolul meu de data trecută a stîrnit o oarecare controversă, pentru care îi sînt recunoscător în primul rînd lui Fabian, care a atacat cu pasiune ideile mele despre Dumnezeu dintr-o perspectivă ateistă și scientistă (scientismul face din știință un fel de religie, și după cîte pot să îmi dau seama, Fabian e un bun exemplu de scientism). Doar că eu nu îmi propuneam să pornesc o controversă despre existența lui Dumnezeu. Știu foarte bine că o astfel de discuție, deși are întotdeauna pretenția că se desfășoară pe un teren rațional, adică unde contează argumentele raționale, în realitate se desfășoară pe un teren preponderent emoțional, unde pasiunile au prioritate în fața argumentelor raționale. Chestie care e valabilă atît pentru teișit cît și pentru teiști, în egală măsură. Din astfel de motive, controversa asta nu duce niciodată nicăieri, adică nimeni nu convinge pe nimeni, și desigur că nu mă așteptam ca ea să ducă undeva tocmai pe blogul meu. Tot ce am încercat eu să spun a fost că Dumnezeu se întoarce astăzi pe agenda intelighenției occidentale, chestie care poate fi negată doar de cineva prost informat.

Cu toate astea, uite că mai arunc un pai pe focul discuției despre existența lui Dumnezeu, pornind tocmai de la importanța frumuseții în știință. Dawkins spunea că Dumnezeu e o idee prea complicată (nu văd cum ideea de Dumnezeu e mai complicată decît ideea multiversului postulat de principiul antropic tare, dar asta e altă poveste) ca să fie adevărată, căci ideile adevărate, cele științifice, sînt întotdeauna simple. Lăsînd la o parte faptul elementar că nu toate ideile adevărate sînt neapărat și științifice, ce o să fac eu e să întorc invers argumentul lui Dawkins prin a spune că ideea de Dumnezeu e pur și simplu prea frumoasă ca să nu fie adevărată. Sau altfel spus, o ființă asemănătoare lui Dumnezeu e prea frumoasă ca să nu existe.

Lovit de fulger

Să zicem că vrei să ajungi undeva foarte repede. Ai o intîlnire cu iubita sau ai un interviu pentru un job. Te îmbraci frumos şi îţi faci socotelile să ajungi la timp. Indiferent dacă te duci cu maşina ta sau cu transportul public, te vei întîlni pe drum cu foarte mulţi oameni care vor şi ei să ajungă undeva. Pentru tine, însă, sînt doar obstacole printre care trebuie să te strecori. Peisaj şi doar atît. Fond zgomotos şi colorat. Dacă în momentul în care eşti blocat în trafic sau te ţii de o bară în metrou te-ar lovi un fulger, nu suficient de puternic încît să te omoare, dar destul cît să te ilumineze, te-ar apuca de-odată un vertij atît de puternic încît ai risca să uiţi cine eşti. Căci fulgerul iluminator te-ar fi scos din tine şi te-ar fi împrăştiat prin ceilalţi, moment în care ai fi înţeles. Ceea ce înainte era doar peisaj şi zgomot de fond, simple obstacole printre care să te strecori, este acum ceva mult mai complicat. Fiecare trebuie să ajungă neapărat undeva. Obstacolele sînt ele însele nişte dorinţe vii pentru care tu însuţi eşti un simplu obstacol, peisaj şi zgomot de fond.

Aş putea numi vertijul ăsta decentrare copernicană, dacă aş vrea să fiu pretenţios. Omenirea l-a trăit odată cînd Copernic ne-a arătat că nu soarele se învîrte în jurul Pămîntului, ci invers. L-a mai trăit odată, dar mai puţin intens căci era vorba de o explicaţie filosofică, nu ştiinţifică, cînd Kant a arătat că intelectul este cel care produce lumea experienţei, nu invers.   El a numit asta răsturnare copernicană. După ce te-a lovit fulgerul, eu zic că trăieşti o decentrare copernicană, pentru că dintr-o dată nu mai eşti naivul care se crede buricul Pămîntului, ci cineva care a înţeles că e şi el pe acolo, un nimeni îndreptîndu-se spre nicăieri.

Tinde la infinit

Ritmul în care viaţa vine şi pleacă de pe lumea asta e uluitor. O libelulă se naşte dimineaţa şi moare seara. Eşti tentat să te gîndeşti cu milă şi cu superioritate la săraca libelulă care trăieşte doar o zi, uitînd că şi noi sîntem tot un fel de libelule  (se pare că astăzi ne-am făcut şapte miliarde de libelule) pentru că în ultimă instanţă nu are importanţă dacă trăieşti o zi sau o mie de ani. Atîta timp cît murim, nu are nicio importanţă cît de lungă e viaţa. Asta pentru că infinit împărţit la X e întotdeauna egal cu zero, orice valoare ar avea X.  Omul e cel mai nenorocit dintre animale, pentru că e bîntuit de fantoma infinitului, care nu îl lasă să se bucure liniştit de puţinele zile pe care le are.

O ţigancă mişto

O pată de culoare în peisajul urban bucureştean. Nu, nu sînt rasist, mă refer la rochia ei. Ţiganii sînt în general văzuţi ca purtători ai unui stil de viaţă neintegrat  sau poate chiar neintegrabil. Asta poate să fie sau poate să nu fie aşa. În orice caz, ne scapă din vedere că ţiganii pot fi şi purtători de lucruri frumoase, cum e rochia asta colorată. Ţiganca asta e mai frumos îmbrăcată decît 90 la sută dintre bucureşteni.

Pînă moartea ne va despărţi [?,!,?,! (?,!)]

Căsătoria nu mai e la modă, se spune. Poate nu mai e la modă, dar încă e una dintre cele mai puternice instituţii sociale. Poate nu mai e o realitate, dar e în continuare un ideal. Căsătoria s-a retras din lumea reală a experienţei şi a fenomenelor unde era ameninţată din toate părţile, într-un tărîm de poveste, într-o dimensiune metafizică unde trăieşte în continuare protejată în lichidul amniotic originar din care au luat naştere toate poveştile esenţiale ale umanităţii.

Nu vreau să mă pierd în ceea ce ar fi o căutare nesfîrşită după sensul originar al căsătoriei, natura, soarta şi viitorul ei. Ştie toată lumea că astăzi căsătoria nu mai este ce era odată. Mai de mult, căsătoria era un dat absolut şi foarte puţin discutabil. Căsătoria îţi erau prescrisă, partenerul îţi era impus, şi trebuia să te împaci cu ea pentru restul vieţii, căci divorţul era doar o opţiune ultimă şi de cele mai multe ori imposibilă. Te însurai şi fericirea venea după. Astăzi, cînd nimic nu mai e dat şi nimic nu mai e absolut, căsătoria nu mai e nici ea un dat absolut. Căsătoria este astăzi o chestiune de alegere şi tocmai din cauza asta caracteristicile ei esenţiale au devenit perisabilitatea,  provizoratul, fragilitatea, relativitatea maximă. Dacă era mai bine atunci sau acum, nu ştiu. Ştiu doar că lucrurile stau exact aşa cum le-am descris eu aici.

Şi cu toate astea, în sufletul fiecărui om de pe lumea asta continuă să subziste credinţa în valabilitatea absolută a căsătoriei. Sigur, poate căsătoria mea e ratată, poate soţia mea e o tîmpită îmbătrînită de care m-am plictisit şi de care trebuie să scap sau soţul un porc de care m-am săturat, dar credinţa în idealul absolut al  căsătoriei rămîne nezdruncinată, retrasă undeva în sfera metafizică de care vorbeam la început. Cu alte cuvinte, credinţa aceasta nu e doar a naivilor care nu au suferit încă destul din cauza uneia sau mai multor căsătorii ratate, ci e cumva încarnată în sufletul nostru muritor. Din acest motiv se poate spune că forma cea mai răspîndită a căsătoriei, monogamia, e o instituţie cvasi-naturală.

Ceea ce dă coerenţă, sens şi greutate unui film (filmul este modalitatea preferată de a spune poveşti a modernităţii), este povestea de dragoste. Spectatorul se uită la film posedat de dorinţa violentă ca cei doi să rămînă cumva împreună, orice ar fi. Văzută din afară, la persoana a treia, căsătoria îşi păstrează chiar şi în modernitate ceva din absolutul pe care îl avea odată. Doar la persoana întîi, doar cînd e vorba de mine însumi, nu de alţii, percep căsătoria ca pe o simplă opţiune de viaţă printre altele, ca pe o simplă plimbare printre rafturile unui supermarket.

Doar văzută prin ochii unui copil îşi păstrează căsătoria intact absolutul, căci pentru un copil nu există niciun motiv legitim, pe care să-l poată înţelege, pentru ca cei doi din care a ieşit să se despartă. Afirmînd contingentul căsătoriei, părinţii afirmă contingentul copilului, dar copilul nu se percepe pe sine niciodată ca pe o simplă contingenţă, şi din cauza asta nu poate să perceapă nici căsătoria părinţilor ca pe o simplă contingenţă.

Ca spectator al unui film, sînt credincios fanatic în valabilitatea absolută căsătoriei. Ca muritor de rînd care respiră aerul zilei, sînt consumator şi victimă neajutorată a contingentului creat de propria libertate şi condiţiile care o fac posibilă.

Cîte femei pe cap de bărbat?

Anthony Giddens, unul dintre cei mai populari sociologi ai momentului, scria undeva că modernitatea este profund sociologică. Ce voia să spună prin asta e că cunoaşterea sociologică (ştie cineva cum puteam să evit cacofonia asta?) devine ea însăşi parte din realitatea pe care voia doar să o descrie şi să o explice, o realitate pe care ajunge să o influenţeze în multe feluri. De exemplu, spune Giddens, cînd cineva se gîndeşte dacă să se însoare sau nu, nu poate să facă abstracţie de zvonurile despre rata în creştere a divorţurilor de care a citit prin vreun ziar. Dacă a mai auzit şi că concubinajul (altă cacofonie pe care am lovit-o în plin) devine din ce în ce mai popular, va sta probabil pe gînduri înainte să se însoare. În orice caz, şi asta e esenţial, decizia lui va fi într-o anumită măsură afectată de ideile sociologice prinse din aer.

Ca în cazul tuturor ideilor care zboară prin aer, social sau de alt fel, există un risc considerabil ca acestea să nu fie exacte sau să fie prost interpretate. În orice caz, nu trebuie să uităm că chiar şi în zilele noastre luminate de sociologie şi de ştiinţe în general, legendele urbate şi rurale, miturile de tot soiul înfloresc într-o veselie. Una de care mă lovesc frecvent şi de care m-am lovit cel mai recent aseară la o discuţie pe Lipscani, a fost  legenda că în România ar fi cam 3, 4 femei pe cap de bărbat. Vai de capul bărbatului, dacă ar fi aşa! Sau ferice de el? Întrebări la care nu se poate răspunde uşor.

Vestea asta e bună pentru vînzătorii de haine pentru femei, căci se ştie ce pradă uşoară sînt femeile cînd vine vorba de haine. BSB, de exemplu, are cele mai multe magazine deschise în România, după Grecia, ţara de origine. Doar că este o veste falsă, ceea ce fără îndoială îi va dezamăgi pe vînzătorii de haine pentru femei şi pe cei care credeau că astfel le cresc şansele să îşi găsească sufletul pereche sau, pentru cei mai puţin idealişti, sperau la cît mai numeroase one night stand-uri (nu standurile din magazinele cu haine pentru femei, altfel de standuri, ştiţi  voi de care). Conform datelor pe care oricine le poate accesa foarte uşor pe siteul INS-ului, scrie negru pe alb că în 2002 erau cam 11 milioane de femei şi cam 10 de bărbaţi, şi e foarte puţin probabil ca în zece ani să fi crescut numărul femeilor cu vreo 20 de milioane sau să fi scăzut cel al bărbaţilor tot cu atît.

În acest ultim caz eu ar trebui să fiu un antibărbat, adică un bărbat cu minus în faţă, că tot citeam mai devreme un articol despre antimaterie şi despre misterul dispariţiei ei. Căci, ne spun oamenii de ştiinţă, la Big Bang cantitatea de materie era egală cu cea de antimaterie, apoi, într-un hocus-pocus universal, aproape toată antimateria din univers a dispărut. Un om de ştiinţă scria că „Universul are o uşoară înclinaţie către materie, ceea ce explică de ce existăm noi”.  Mie mi se pare că astfel nu se explică de fapt nimic. Cel mult presupune că universul are nişte prejudecţi şi face discriminări, ceea ce face neapărat necesară luarea universui ca obiect de studiu pentru sociologie, care se ocupă de aspectele astea în ramura ei de psihologie socială. De ce, adică, să prefere el materia? De  ce să existe ceva mai degrabă decît nimic? De ce să existe atomi, animale, oameni, viaţă, flori, moarte, dragoste, sex, foamete, opere de artă, maşini, droguri, muzică,  şi tot restul chestiilor care formează existenţa şi care sînt făcute din materie? Păi ce e cu discriminarea asta? La fel de ştiinţifică mi se pare afirmaţia că Dumnezeu a preferat să existe ceva mai degrabă decît nimic (horrible dictu), decît  afirmaţia vagă şi ambiguă că universul ar avea o uşoară preferinţă pentru materie în defavoarea antimateriei. Orice am face, se pare că nu putem să evităm proiecţiile antropomorfice. Dar dacă toate proiecţiile astea antropomorfice sînt de fapt adevărul? S-ar cam întoarce Nietzsche în mormînt dacă ar fi aşa.

Dar revenind la mitul covîrşitoarei superiorităţi numerice a femeilor în raport cu bărbaţii, o întrebare foarte interesantă ar fi ce anume contribuie la păstrarea ei într-o vreme în care se poate foarte uşor verifica adevărul (adică falsitatea) ei. O fi vorba de o conspiraţie feministă pentru a demonstra superioritatea femeii asupra bărbatului? O ipoteză interesantă. O să fac o cercetare să văd dacă e aşa. Dar doar după ce fac o cercetare despre prejudecăţile universului. Sînt curios dacă universul o să-mi acorde un interviu.