Filme cu împuşcături

Am fost să văd The Expendables, filmul în care au fost adunaţi toţi super-eroii umani ai ultimilor 30 de ani, la fel cum în The Avengers au fost adunaţi toţi super-eroii supra-umani ai benzilor desenate. Un film în care îi ai pe Schwarzenegger, Jean-Claude Van Damme, Sylvester Stallone, Chuck Norris, Dolph Lundgren, Jet Li, Bruce Willis, Jason Statham şi alţii, nu poate fi decît un film la care te duci sperînd că nu o să te vadă nimeni. Sigur, Bucureştiul e un oraş mare, dar ştim cu toţii că natura haotică a unui sistem urban de trei milioane sau mai mult de locuitori e uneori mînată de un soi de teleologie sadică capabilă să  ne arunce nas în nas cu vreun cunoscut exact atunci cînd ne dorim asta cel mai puţin.

M-am dus în primul rînd intrigat de faptul că filmul acesta are totuşi o notă mare pe IMDB, care, fără a fi absolut, e un indicator cît de cît rezonabil pentru modul în care un film este primit de mase. Şi masele, oricît de lipsite de gust ar fi, au totuşi nişte standarde minime pentru ceea ce, bineînţeles lipsit de orice valoare artistică, produce totuşi un anumit tip de delectare estetică. Şi nu-mi pare rău că m-am dus, pentru că mi-am elucidat misterul. Filmul nu este un dezastru în primul rînd pentru că nu se ia în serios: în filmul acesta Chuck Norris spune bancuri cu Chuck Norris, Arnold face glume despre Terminator, şi toată pleiada de super-eroi recunoaşte în cele din urmă că locul ei e la muzeu.

Ducîndu-mă la filmul acesta am vrut să văd şi dacă pot să rezist la un film “de acţiune”. Acţiunea nu e altceva decît un vid care simulează că ar fi ceva. Atunci cînd doi musculoşi se bat, o să cîştige unul sau celălalt. Cînd două maşini se urmăresc, toată tărăşenia nu se poate termina decît cu vreuna dintre ele explodînd sau plonjînd de pe vreun pod. Cu alte cuvinte, acţiunea este forma supremă de plictiseală, şi faptul că filmele de acţiune sînt totuşi cele mai gustate de public, arată cît de serios şi efectiv e procesul de cvasi-zombificare la care e supus individul modern. Filmele lui Tarkovski sînt artistice în cel mai înalt grad tocmai pentru că în ele nu se întîmplă absolut nimic. Narativitatea unidimiensională a filmelor de acţiune e înlocuită acolo de explorarea poetică a universului existenţial despre care, se ştie, habar n-avem în cîte dimensiuni există.

Faimă netransmisibilă

Pushwagner e un artist norvegian care arată foarte rău. Arată rău pentru că s-a ruinat prin paradisuri artificiale. A studiat la   Şcoala de Artă şi Design din Oslo, dar apoi a început să consume droguri. Şi a consumat în stil mare, aşa cum le fac artiştii pe toate. Dar l-a un moment dat, probabil unul dintre ultimele momente în care ar fi putut s-o mai facă, s-a trezit şi a reuşit să spargă bula în care creda că trăieşte ca în rai dar în care de fapt se sufoca încet şi sigur. A renunţat la consum şi s-a apucat să deseneze. Cel puţin aşa am auzit eu povestea de la un prieten din Oslo, în timp ce făceam fotografiile de mai jos. Le-am furat din expoziţia de pe Arke Brygge, ca un bun român ce sînt. Un prieten i-a cumpărat pe nimic desenele, care au fost imediat recunoscute  ca voloroase şi în consecinţă preţul lor a crescut ameţitor. Pushwagner şi-a dat prietenul în judecată, şi-a recuperat desenele şi acum se bucură de celebritate. Dacă ai o expoziţie pe Arke Brygge, cea mai hip zonă din Oslo, înseamnă că eşti foarte faimos. Să sperăm că Pushwagner mai are destulă vitalitate în corpul său supra-folosit pentru a se bucura de plăcerile faimei. Ar fi păcat să se piardă aşa, în van. Din păcate faima nu e transmisibilă, ca s-o lase moştenire cuiva, spre deosebire de alte boli.