Un strat gros de gheață

cismigiu de sus

Un strat gros de gheață a căzut din cer și a îmbrățișat totul, dar copacii, cu crengile lor întinse mereu  într-o vagă așteptare, au primit îmbrățișarea asta mai intens decît orice altceva. Așa se face că zilele astea sîntem înconjurați de o expoziție de artă pe care Mama Natură n-o organizează chiar în fiecare zi. De fapt, eu nu cred că am mai văzut niciodată chiar așa ceva. Tu?  Am impresia că sînt într-un basm scos dintr-un tărîm unde copacii și iarba sînt de cristal.

Din păcate, pentru copaci basmul ăsta e unul tragic. Cei mai bătrîni dintre ei au cedat sub greutatea acestui strat gros de gheață iar ceilalți, mai voinici, stau încovoiați, chinuiți, împietriți, gata să cedeze sub povara acestei frumuseți înghețate. Ceea ce m-a făcut să mă gîndesc la greutățile care pică din senin peste noi, și a căror frumusețe nu e întotdeauna imediat evidentă, ca în cazul acestui strat gros de gheață care îmbracă totul. Noi doar simțim povara, simțim că ne prăbușim, că ne frîngem, că ne sufocăm, dar nu vedem frumusețea. Dar poate…poate priviți de undeva din afară sîntem infinit mai frumoși decît copacii ăștia de cristal de care sîntem înconjurați zielele astea, ținîndu-ne cît putem de drepți și așteptînd cu inima neînghețată să răsară soarele. Și soarele răsare întotdeauna pînă la urmă. Asta e sigur.

 

Uneori uit

pamint

Nu uneori. Mereu uit că mă învîrt prin abisul rece, întunecat și fără fund al acestui lucru misterios pe care îl numim univers (și simplul fapt de a-i pune nume are efectul de a masca misterul, ca și cum, acum că i-am pus un nume, am înțeles despre ce e vorba), agățat de o piatră rotunjită pe la colțuri pe care a crescut iarbă și pe care am crescut și eu și tu și părinții noștri și părinții părinților noștri și copiii noștri și copiii lor, dacă o să avem. Uit pentru că așa ceva e imposibil de ținut  nu minte, dar în minte, pentru că atunci cînd acest fapt infinit de absurd și de misterios ajunge sub reflectorul conștiinței, aceasta se cutremură pînă la ultimul foton și neuron și trece mai departe, la fapte mai ușor digerabile. Cum ar fi faptul că ți-e foame și trebuie să găsești ceva bun sau dacă nu ești dintre cei norocoși care își permit să mănînce doar ceva bun, ceva, orice. Așa ne petrecem viețile, alergînd după lucruri care ies din piatra asta din care am ieșit și noi și sîntem atît de absorbiți de ele încît uităm de misterul pietrei și al nostru și al ființei pe care o omorîm botezînd-o univers și îmbătîndu-ne cu impresia că pînă la urmă nu e nimic așa de misterios în legătură cu ea, din moment ce, uite, i-am agăsit așa de ușor un nume așa de simplu.

Momentele în care îmi aduc aminte sînt cele mai bune momente ale mele, pentru că atunci toate lucrurile după care alerg și toate lucrurile care leargă după mine sînt puse în lumina adevărului lor, adică adevărul că sînt lucruri crescute pe o piatră care se învîrte cu treisutecincizeci de mii de kilometri la oră în jurul unei sfere de foc pe care am trivializat-o numind-o soare, în același fel în care am trivializat toate fețele ființei.  Și în această lumină nu sînt amețit nici de viteză nici de neantul prin care ne învîrtim, ci de minunea că există o piatră pe care a crescut iarbă și pe care am crescut și eu și tu și părinții noștri și părinții părinților noștri  și copiii noștri și copiii lor, dacă o să avem. Și că nu există cuvinte capabile să înghită această minune. Doar uitare.