A murit probațiunea?

Astăzi a murit Stephen Hawking. Chiar de ziua Pi. O simetrie demnă de un om ca el, care si-a trăit viața nu doar sub semnul lui Pi, ci sub multe semne, inclusiv sau mai ales sub semnul infinitului. În general oamenii mor dintr-o dată, deși unii stau ani de zile în comă, într-o stare care nu e moarte, dar nici viață propriu-zisă.  O ironie neagră, faptul că una dintre cele mai mari minți ale zilelor noastre a trăit într-unul dintre cele mai chinuite trupuri. Dar cine știe, poate fără acel trup chinuit, acea minte n-ar fi strălucit. De fapt, dacă îmi aduc eu aminte bine, Hawking chiar a zis o dată ceva în acest sens.

Dar despre o altă moarte voiam, de fapt, să vorbesc. Poate nu despre o moarte, ci despre o comă, dar în orice caz despre o diminuare a vieții. Din august anul trecut sînt din nou consilier de probațiune. Nu știu exact cine e de vină pentru asta, dar de la bun început am văzut probațiunea nu ca pe un loc de muncă oarecare, ci ca pe o misiune. De vină nu e doar John Augustus, patriarhul probațiunii care își făcuse un scop în viață din a re-aduce pe calea cea dreaptă suflete care o luaseră razna (dacă din proprie inițiativă sau din cauza factorilor de mediu, era mai puțin important pentru el),  ci și cei care m-au format inițial și mi-au creat această imagine. Și nu poate să mă acuze nimeni că am înețeles eu greșit care e treaba cu probațiunea, pentru că nu doar eu aveam această imagine, ci aceasta era imaginea, era paradigma, era aerul pe care îl respira probațiunea. Apoi n-au mai fost bani pentru formări, inițiale sau de altfel, și au venit tot felul de valuri care au pus la încercare probațiunea și pe consilierii ei, și cu timpul și cu fiecare val a rămas din ce în ce mai puțină probațiune. Acest fenomen de pierdere a sufletului nu e nici nou, nici neobișnuit. S-a întîmplat și la case mai mari. Cel mai celebru ar fi, cred, Creștinismul însuși, care astăzi nu mai este decît un cadavru în putrefacție al unui foc sacru care a ars acum două mii de ani și s-a stins tot atunci. Ce a mai rămas din Creștinism astăzi este doar organizația, birocrația, obligațiile, goana după fonduri, și așa mai departe. La fel și în probațiune.

Consilierul de probațiune proaspăt angajat este, de obicei, deziluzionat atunci cînd se apucă de treabă, pentru că ceea ce are de făcut nu are prea mult în comun cu imaginea pe care și-o făcuse despre probațiune din auzite și din citite. Despre probațiune încă merge vorba că ar fi o misiune nobilă, profund umanistă, dar cînd te apuci propriu-zis de treabă, îți dai seama că misiunea s-a pierdut printre hîrtii. Consilierul de probațiune știe că toate dosarele trebuie să îi fie în ordine, că e de viață și de moarte ca toate termenele dispuse prin sentință să fie respectate, că supravegheatul trebuie să respecte toate măsurile și obligațiile, și dacă toate astea sînt okay, atunci poate să treacă peste orice evaluare și peste orice inspecție și ce altceva mai contează, nu-i așa?

Aș propune un test simplu, pe care cineva să-l adminstreze tuturor consilierilor de probațiune din România. Sau mai bine, pe care fiecare consilier de bună credință să și-l administreze singur. Pentru că Direcția nu are nici timp nici bani să se mai intereseze despre sufletul probațiunii. Probabil și l-a pierdut și ea de mult. Știți ce se zice despre pește… Testul are o singură întrebare iar întrebarea este cea mai elementară: ce este probațiunea? În lumina acestei întrebări, vom ști dacă probațiunea mai trăiește sau a murit.  Dacă cele mai multe răspunsuri la această întrebare vor începe prin referiri la sentințele penale și sfințenia lor absolută, ca și cum un consilier de probațiune ar fi doar un fel de  grefier ceva mai chinuit, cu mai puține drepturi și mai multe bătăi de cap, care nu are altă misiune decît să vegheze asupra măsurilor și obligațiilor și termenelor impuse de Instanță, asta înseamnă că probațiunea și-a pierdut sufletul și e pe moarte sau a murit deja.

Dacă se vor găsi și răspunsuri care să încerce, oricît de timid, să facă referiri la misiunea probațiunii, aceea de a contribui la scăderea riscului de recidivă și la creșterea integrării sociale prin modelare pro-socială, facilitatea modificărilor de conștiință indispensabile schimbării comportamentale și în general prin dinamica interacțiunii consilier-persoană supravegheată (pentru că alte resurse probațiunea nu prea are), înseamnă că ceva din sîngele lui Augustus încă curge prin venele probațiunii.  Știm cu toții, noi consilierii de probațiune, că aceste lucruri nu se întîmplă prin respectarea la literă a  măsurilor și obligațiilor,  ci prin altceva, mult mai subtil și mai misterios. Mai precis, prin metoda lui Augustus, pe care nu mă satur să-l pomenesc și nici nu mi-e rușine să o fac atît de des, adică o relație caracterizată de o intenție autentică de a cunoaște individul și contextul său cu scopul, care este chiar scopul ultim al meseriei, de a-l ajuta să găsească o cale afară din mlaștina existențială în care s-a împotmolit, pentru că altfel n-ar fi pe scaunul tău.