Pentru Adventiști, Edi Constantinescu și Lucian Cristescu sînt două personaje celebre, care nu mai au nevoie de niciun fel de prezentare. Fiecare e faimos in felul lui: două stele adventiste care străluesc fiecare în felul ei, pentru unii mai tare una, pentru alții cealaltă, două stele care se războiesc astăzi pentru sufletele adventiștilor. Vreau să spun de la început, ca să nu se supere nimeni pe mine, că toate referirile mele la Edi și la Lucian Cristescu sînt referiri la ei în calitatea lor de stele, nu de persoane. Și mai mult decît atît, nici măcar nu mă interesează aceste două stele în calitatea lor de stele, ci în calitatea lor de reprezentante a două viziuni despre lume și viață. Tot acum vreau să spun ce înțeleg eu aici prin pericol privat. Pericolul privat, spre deosebire de cel public, este ceva ce amenință interioritatea, adică sufletele oamenior, nu siguranța corpurilor lor fizice sau integritatea proprietăților lor materiale. Pentru că acești doi domni (sau frați) despre care vorbesc își manifestă influența în sfera adventistă, este de înțeles că pericolul reprezentat de ei îi paște doar pe adventiști.

 

Trebuie să încep cu unul și apoi cu celălalt, pentru ca apoi să îi pun unul lîngă altul.

Lucian Cristescu, orator carismatic, conducător cu mînă de fier (mulți au simțit greutatea binevoitoare acestei mîini pe umărul lor), duhovnic și muzician oficial al Bisericii, și desigur multe altele. De ce cred că Lucian Cristescu reprezintă un pericol pentru sufletele adventiștilor. Prin sufletele adventiștilor mă refer aici mai ales la sufletele adventiștilor tineri, pentru că sufletele adventiștilor care nu mai sînt tineri sînt pîndite de niște pericole care nu mai au așa de mult de-a face cu Lucian Cristescu sau cu Edi Constantinescu.

 

Pentru mulți adventiști, Lucian Cristescu este identic cu însuși sufletul viu al adventismului românesc (ironic, pentru mine, din moment ce îl consider una dintre cele mai serioase amenințări la adresa sufletului adventiștilor). Să fac o listă a calităților lui Lucian Cristescu n-ar avea niciun rost, pentru că adventiștii i le știu prea bine iar pentru cei din lume n-ar avea niciun rost, din moment ce pentru aceștia Lucian Cristescu nu există (în calitatea lui de stea, singura avută în vedere aici, desigur). Să mă arunc atunci direct în foc, pentru că nu vreau să mă lungesc prea mult. Focul Lucian Cristescu atrage mulți tineri adventiști care se adună în jurul lui căutînd lumină și căldură. Deși departe de a fi un erudit, Lucian Cristescu trece drept un om citit, cu oarecare cultură teologică și poate chiar științifică, dar cel mai mare titlu al lui este tocmai acela de a fi un doctor al sufletelor, un duhovnic al pocăiților (sic!), pe scurt un om de la care poți spera să primești răspunsuri la întrebări grele. Mințile tinere, se știe, sînt pline de întrebări, și pentru că una dintre puținele lumini care strălucesc puternic și ortodox în casa adventistă este Lucian Cristescu, mulți tineri fug la el pentru iluminare. Din nefericire, prioritatea lui Lucian Cristescu nu sînt adevărul și lumina, ci apărarea cu orice preț a ortodoxiei adventiste și păstrarea propriului statut de guru în această sturctură de putere. Pentru că, să nu ne înșelăm, orice ar fi fost biserica Adventistă vreodată, astăzi este o structură de putere în multe feluri asemănătoare partidului comunist. Libertatea de expresie este la fel de importantă pentru Biserica Adventistă de astăzi pe cît era de pentru Partidul Comunist de ieri. De exemplu, știe toată lumea, dacă vrei să predici într-o biserică unde nu ești deja bine cunoscut, trebuie să pui la dispoziția membrilor comitetului un rezumat al predicii. Dacă trece de cenzură, predici, dacă nu, nu. Poate unii adventiști nu vor fi de acord cu mine, dar sper că îmi vor respecta dreptul la liberă exprimare cînd spun că un personaj ca Lucian Cristescu are multe în comun cu un anume conducător iubit, pentru care adevărul nu este ceva la care se ajunge prin dialog și deschidere față de lume și realitate și tot ce ne înconjoară, ci prin recurgerea la autoritate. Și acesta este păcatul capital al lui Lucian Cristescu, că iubește autoritatea mai mult decît orice, o autoritate care, fericire!, se folosește tocmai de el ca stabilească armonie între cer și pămînt. Ce îi reproșez eu cel mai mult lui Lucian Cristescu nu e că iubește puterea, asta nu e decît o slăbiciune omenească prea des întîlnită. Îi reproșez că a stins de mult în el lumina care, sînt sigur, pe vremuri ardea viu și strălucitor, o lumină care astăzi nu mai este decît umbra dezolantă și dezolată a ceea ce ar fi putut să fie.

 

Tocmai problema autorității este, cred, ceea ce l-a făcut pe Edi Constantinescu să-i declare război lui Lucian Cristescu. Pentru că Edi se declară cu pasiune un iubitor al adevărului, un uzurpator al dogmelor moarte, un dizident împotriva sistemului. Povestea lui Edi Constantinescu este de asemenea povestea unei stele care la un moment dat a strălucit foarte puternic pe firmamentul Adventist, și care mai strălucește și stăzi doar că lumina lui de azi e întunecată. Edi a căzut de mult din cerul adventist și pare că și-a jurat să tragă după el cel puțin a treia parte din stelele de acolo. Eu eram prea mic cînd Edi era deja mare printre tinerii adventiști. Abia deschideam ochii pe lume în Vîrtoapele meu natal cînd tineri din toată țara veneau la București să-l asculte pe acest tînăr deștept și puternic. Da, Edi era atunci foarte deștept, puternic și spiritual, pe cînd astăzi este doar deștept. Și acesta este defectul lui fatal, acela care m-a determinat să-l denunț ca un pericol pentru sufletele adventiștilor: că este prea deștept. De-a lungul timpului, Edi a devenit din ce în ce mai deștept, atît de deștept încît unii îl consideră erudit. Poate erudit e un pic exagerat, dar fără îndoială Edi Constantinescu e un om care știe multe. Spre deosebire de Lucian Cristescu (care a întors spatele lumii, adică realității, cu tot ce are ea de oferit, adică adevăr prezent- pentru că adevărul nu există în capul nimănui, oricît de deștept ar fi acel cap, ci în dialogul permanent dintre capete) Edi Constantinescu a îmbrățișat fără rezerve și fără regrete lumea și înțelepciunea ei, adică știința. Cred că entuziasmul originar al lui Edi pentru știință a primit o infuzie de foc tocmai din obscurantismul legiferat și susțint de unii ca Lucian Cristescu, adică a fost o reacție la închiderea bisericii Adventiste la tot ce nega sau doar părea să nege manualul de doctrine. Prin asta nu vreau să spun că Edi nu a avut o preocupare autentică și intrinsecă pentru știință, aș fi un prost să spun așa ceva. Vreau doar să spun că Edi a țîșnit ca din praștie înspre culmile științei atunci cînd s-a eliberat din (con)strîngerea adventistă. Legea inerției spune că un corp va continua să se miște la infinit într-o anumită direcție, dacă nu întîmpină frecare sau alte obstacole. Pare să fie cazul lui Edi care se afundă ca un meteorit în bezna rece și întunecată a științei, din pură inerție. Eu nu am nimic împotriva științei, dar am ceva împotriva științificismului, adică acea idee (proastă) care a făcut din știință tocmai…religie. Știința este bună, însă știința e bună doar ca să ne spună din ce sînt făcute lucrurile din universul ăsta și cum se relaționează între ele aceste lucruri. Orice om de știință serios știe asta, dar astăzi, tocmai astăzi cînd lumea este plină de știință cum este fundul oceanului plin de apă, oamenii de știință serioși sînt foarte rari. Toți oamenii de stiință se îmbată astăzi de dimineața pînă seara cu tăria științificismului, și Edi este de mult un mare bețiv de acest fel. Altfel cum să uiți, frate, că realitatea este muuuult mai mult decît poate știința (în principiu, nu doar deocamdată) să atingă ? Wittgenstein spunea că atunci cînd știința va fi răspuns la toate întrebările pe care poate să le pună în mod legitim, nici măcar nu se va fi apropiat de adevăratele întrebări de viață. Ce înseamnă asta? Înseamnă că în fond știința, oricît de multe minunății ar descoperi, este condamnată să rămînă veșnic la suprafața realității, în principiu incapabilă să ajungă la inima vie a vieții, la focul sacru care arde în ea. De exemplu muzica ajunge direct în inima vieții, pe care o străpunge ca o săgeată și o otrăvește cu nostalgia eternității. Ce e muzica din perspectiva științei? Mai bine să nu încercăm să răspundem, ca să nu ne prăpădim de rîs sau de plîns, în funcție de sensibilitățile fiecăruia. Și așa stau lucrurile cu arta în general, care e reflectarea întunecoasă, ca într-o oglindă, a eternității în timpul nostru căzut. Să spun iar: știința are locul ei și este o cale de a ajunge la anumite adevăruri particulare despre chestiile înconjurătoare (deși Karl Popper, cel mai mare filosof al științei, n-ar fi de acord cu asta; știința nu ne oferă niciodată adevăruri, spunea el, ci doar propoziții cu valoare de adevăr provizorie și falsificabile la infinit), dar n-are mare lucru de spus despre Adevăr!

 

Dacă Edi ar ajunge să citească vreodată rîndurile astea, probabil și-ar spune în gînd că nu știu despre ce vorbesc, că sînt doar încă un puștan cu blog care se dă în stambă. Eu știu prea bine că, vorba lui Socrate, tot ce știu e că nu știu nimic. Dar am și eu, ca toată lumea, niște semi-certitudini, cum ar fi aceea că Lucian Cristescu este un lup în blană de oaie care pute, dar și aceea că Edi Constantinescu, în goana lui pozitivă înspre culmile științei a ajuns o stea întunecată, sau chiar cu Steaua Morții. Gravitația acestei stele este încă mare. Poate crește, poate scade, nu știu. Dar știu că înghite sufletele nebănuitoare care se apropie ea. Multe suflete dezgustate de Lucian Cristescu și cei ca el au fugit să se încălzească la lumina lui Edi Consantinescu, doar ca să moară acolo, înghețate în lumina rece emanată de o gaură neagră fără Dumnezeu. Căci, eu nu mai am nicio îndoială, Edi nu mai are niciun Dumnezeu. În ultimii cîțiva ani am cunoscut oameni care, după ce au stat o perioadă în lumina umbrei lui Edi, au ajuns, nu să nu mai fie adventiști, asta n-ar fi nicio problemă, dar să nu mai creadă în Dumnezeul cel viu care a făcut cerurile și pămîntul. Ca omul de știință naiv care sînt, cum sîntem toți, nu pot să nu văd o corelație între apropierea de Edi și depărtarea lui Dumnezeu.

 

Așadar că Edi și Lucian Cristescu sînt în război, cunoscîndu-i un pic pe amîndoi, e de înțeles, dar că aceste două stele par să fie singurele alternative serioase pentru tînărul adventist serios, e trist și imposibil de înțeles. Atît Edi cît și Cristescu nu reprezintă decît două extreme la fel de întunecate și la fel de fundamentaliste. S-a spus despre reprezentanții noului ateism (Dawkins, Harris, etc) că sînt la fel de fundamentaliști ca creaționiștii pe care îi disprețuiesc, și ăsta e sensul în care vreau să spun că Edi e la fel de fundamentalist ca Cristescu.

Din fericire, există un spațiu fericit unde aș vrea să vă invit. Dincolo de fanatismul științific și fără Dumnezeu al lui Edi, și dincolo fanatismul pur și simplu orb al lui Cristescu, există un spațiu fără prea multe certitudini, dar cu multă lumină și viață, viață și lumină care se revarsă direct din focul ce arde în inima vie a vieții. E un spațiu unde știința și religia pasc împreună ca mielul și leul, un spațiu unde au găsit odihnă cele mai mari minți care au trăit vreodată și care încă trăiesc, fie că au fost filosofi, teologi, oameni de litere sau note, și oameni de știință. Prețul pentru biletul de acces în acest spațiu este într-un fel ca mîntuirea, pentru că este infinit de gratis și în același timp infinit de scump. Și necesită un efort, da, dar singurul efort este acela de a te desprinde de eul vechi și mort pentru a descoperi- în dialog continuu cu cei din jur și cu Cel care ne-a făcut pe toți- că nu știm mare lucru despre nimic în afară de faptul că sîntem și că sîntem minunați și că totul este minunat (spun asta chiar după ce am privit în abisul de întuneric care paște la orice pas existența- da, mai ales după ce am privit acolo și mai ales pentru că sînt înclinat să privesc acolo) – și mai ales că El este minunat. Restul, toate poveștile, fie ca vin de la știință fie că vin de la credință, sînt doar reflectări întunecate, ca în oglinda lui Pavel.

 

 

Comentarii
  1. Mars spune:

    „..să nu mai fie adventiști, asta n-ar fi nicio problemă, dar să nu mai creadă în Dumnezeul cel viu care a făcut cerurile și pămîntul.” Sigur mai este inca viu? O fi murit si el de batranete 🙂
    Si totusi….presupun ca iti bazezi credinta pe Biblie, nu? Stiindu-te un cunoscator al stiintei (anumite ramuri, evident), sunt curios cum impaci „adevarurile” biblice cu cele stiintifice. De asemenea, as fi interesat sa aflu concret ce inseamna aceasta cale de mijloc – nu-mi este foarte clar pe unde sa calc. Dar mai intai ar trebui sa ma lamuresti daca zeul mai traieste sau nu – te las pe tine sa-l numesti, insa, recunosc ca sper sa fie Enlil (nu de alta, dar mitologia astuia este mai faina).

    Nota: mi se pare dur sa-l numesti pe Cristescu fundamentalist, pana la urma he’s just blending in poporul si doctrina adventista. Dimpotriva, pare ca tu ti-ai pierdut busola – cateva ore de studiu biblic, post si rugaciune te vor aduce cu siguranta pe calea cea stramta :))

    • Tocmai am donat singe si sint un pic high (asa sint eu dupa ce donez singe), o stare tocmai buna sa incerc sa raspund la o intrebare atit de grea, cea cu privire la calea de mijloc unde se impaca adevarurile Bibliei cu cele stiintice. Cealalta intrebare, daca Dumnezeul meu mai traieste, e usoara ca respiratia, pentru mine. Da, Dumnezeul meu e viu, si e Dumnezeul lui Avraam, Isaac, Iacov si al meu. Cum il cheama, si daca are vreo importanta asta, stii tu mai bine decit mine.
      Acum, cu privire la calea de mijloc, dupa parerea mea nu exista asa ceva in cazul asta. Adica, locul unde ma aflu eu acum, acela unde invit pe toata lumea, nu e un loc aflat la jumatatea distantei dintre stiinta si Biblie, ci este un loc care se afla in cu totul alt plan, alta dimensiune. O dimensiune unde atit Biblia cit si stiinta, in masura in care vorbesc in puterea si legitimitatea realitatilor lor respective, se fac auzite: Biblia pentru ca are in ea ceva din ecoul revelatiei (nu cred ca Biblia poate fi luata pur si simplu ca Revelatie, oricine s-a gindit serios la asta stie ca lucrurile sint un pic mai complicate de atit), stiinta pentru ca ne spune cite ceva despre realitatea naturala. Dar realitatea acestui loc despre care vorbesc nu e data de media aritmetica dintre stiintele naturale si revelatie, ci intr-un loc mult mai paradoxal si mai complex, ca toate realitatile vii. Stiu, te astepti sa iti spun cum cred eu ca se impaca Geneza cu Darwin, pina la urma la asta se rezuma tot asa-zisul conflict dintre stiinta si religie. Pentru mine Geneza si evolutia nu au nevoie deloc sa se impace, pentru ca nu a existat niciodata conflict intre ele. Nu e Geneza, citita altfel decit cum o citesc literalistii incrincenati si (sa fiu iertat) ignoranti, o relatare parinteasca, ca pentru copii, adica pentru noi, a evolutiei vietii pe Pamint? Si nu evolutia povestea in idiom stiintific creatiei vietii pe acelasi Pamint? Pentru mine, da, un da, din nou, la fel de simplu ca respiratia. Stiu ca nu e pentru toata lumea la fel de usor, si nici eu n-am ajuns usor aici. Viziunea mea de acum e rezultatul unui drum lung si foarte personal care nu e altceva decit propria mea viata. Si orice viata este imposibil de inteles din exterior. Spun asta doar pentru ca sa fie limpede ca sint foarte constient ca invitatia mea nu e usoara, ca cineva nu ajunge sa isi schimbe gindurile despre astfel de lucruri la fel usor ca si cum ar sari dintr-o barca in alta.
      Pina la urma singura mea invitatie este cea din Biblie: gustati si vedeti ce bun este Domnul! Adica invitatia de a intra acum, in momentul asta, in relatie cu realitatea vie a lui Dumnezeu. Ce inseamna asta difera de la om la om, dar e la fel de usor sau la fel de greu pentru toti si depinde in totalitate de ceva foarte misterios, anume de decizia inimii. Si acum devine iar limpede de ce orice ar avea de spus stiinta desre orice, cind vine vorba de Dumnezeu toata stiinta din lume este inutila, pentru ca stiinta nu stie nimic nici despre decizie (care nu exista) si nici despre inima.

  2. Marcus Crassus spune:

    Cogito,

    Total de acord in privinta lui Cristescu. In privinta lui Edi lucrurile sunt mai complicate. In principal am vazut ca il acuzi de scientism si il pui in aceeasi oala cu Dawkins si restul neo-ateistilor. Asta e impresia generala pe care o au adventistii cu privire la el. Edi a scos o serie de prezentari acum cativa ani, ‘Anno Domini’, in care isi expune worldview-ul pe larg, prezentand totodata ganditorii care l-au influentat: Locke, Erasmus, Nietzsche, Wittgenstein, Foucault, Hans Kung, Karl Barth si multi altii.
    O mare parte din oamenii astia sunt filozofi sau teologi, dovada ca Edi nu respinge filozofia cum fac neo-ateistii.

    Marele merit al lui Edi e ca ii scoate pe tinerii adventisti in lumea reala; ii ia din ghetto-ul EW si al literaturii evanghelice vandute prin biserici (si aia selectata cu grija de ideologi) si-i arunca in mare; le explica istoria stiintei si evolutia ideilor de la greci pana in prezent ca o alternativa la ‘Marea Lupta’. E adevarat ca e periculos sa scoti un om din ghetto si sa-l arunci in mare, dar pe de alta parte procesul asta e plin de posibilitati. Oamenii slabi fac din Edi o sursa de autoritate cum au facut mai demult din Cristescu sau din dogmele bisericii. Altii folosesc prilejul ca sa devina independenti in gandire si se apuca de explorat pe cont propriu.

    Mai e o critica implicita in articolul tau – Edi respinge misticismul, ergo nu mai are niciun Dumnezeu. In opinia mea, unii oameni sunt mai mistici prin natura lor (ma includ aici), in timp ce altora le lipseste abordarea asta. Am ajuns la concluzia ca e inutil sa-l convingi pe un individ aflat intr-o categorie sa treaca in cealalta. Edi i-a convins pe cativa mistici azs sa renunte la misticism si sa gandeasca exclusiv cartezian, iar asta i-a facut foarte agresivi. Problema e insa la ei, fiindca au fost atat de atasati de o forma foarte concreta de misticism (relatia cu Tatal, asa cum o descrie EW) incat daca le darami rational o singura doctrina li se prabuseste toata lumea.

    • Marcus,

      Poate am simplificat lucrurile pentru scopuri retorice, de ce sa nu recunosc asta. In realitate, nimic nu m-ar bucura mai mult decit sa realizez ca Edi Constantinescu nu este atit de asemanator cu noii ateisti pe cit mi se pare mie acum. La fel cum foarte mult m-as bucura sa aflu ca Lucian Cristescu nu e atit de inchis la lumina mai mare a realitatii pe cit l-am descris eu aici. Totusi, mie nu mi se pare ca Edi respinge doar misticismul. Poate ca asa stau lucrurile daca prin misticism intelegi credinta intr-un Creator care nu doar ne-a facut, dar ne si priveste cu dragoste in fiecare secunda a vietii noastre, chiar acum, pe noi amindoi cum ne (pseudo)intilnim aici in acest (ne)loc. Dar credinta asta nu e misticism. Misticismul este altceva. Si tot ce stiu eu despre Edi acum (recunosc ca nu mai stiu atit de multe tocmai pentru la un moment dat mi-a devenit imposibil sa-l mai urmaresc) ca Edi tocmai pentru un astfel de Dumnezeu infinit de iubitor si de prezent in vietile creaturilor lui n-a mai lasat loc in lume dupa ce (uimitoare infumurare) a luminat toate colturile universului cu lanterna stiintei si nu L-a gasit. Sper sa gresesc. Din nou, nimic nu m-ar bucura mai mult decit sa gresesc in privinta lui Edi.

      Dar as vrea sa mai spun odata ca, desi am vorbit foarte mult despre Edi si Cristescu, nu ma intereseaza teribil de tare persoanele lor. Pentru mine ei sint doar reprezentanti ai unor moduri de a vedea realitatea, doua moduri care, asa cum le inteleg eu acum, sint amindoua profund nesatisfacatoare. Unul are o credinta naiva in stiinta, celalalt are o frica si ura la fel de naiva fata de stiinta, dar amindoua, ca s-o spun pe sleau, fac prea mare caz de ea, fiecare in felul lui: unul pozitiv, altul negativ.

      • Marcus Crassus spune:

        credinta intr-un Creator care nu doar ne-a facut, dar ne si priveste cu dragoste in fiecare secunda a vietii noastre

        Edi e un credincios, desi ideea lui despre Dumnezeu e acum diferita de cea ortodoxa. Cu toate astea, prefera in general sa nu vorbeasca despre credinta lui si se limiteaza sa analizeze lucruri palpabile. Poti spune ca are o credinta naiva in stiinta in sensul ca e transumanist, crede in progresul omenirii, pune dezvoltarea tehnologica, stiintifica, medicala samd. pe seama impulsului venit de la Iisus. Poti sa fii sau nu de acord cu viziunea asta (eu tind sa nu fiu), ca orice credinta necesita un leap of faith, dar trebe sa recunoastem ca explica anumite lucruri cu privire la care crestinismul ortodox tace. E stiinta buna? E bine ca oamenii isi pot prelungi viata in mod artificial? Ca isi pot vindeca boli care in trecut erau puse pe seama providentei etc,?

        Acum revenind la declaratia ta de credinta – ce ai spune de un credincios care ar inlocui-o cu ceva de genul urmator: „credinta intr-o totalitate a fiintei care nu doar ne-a generat, dar se si manifesta intrinsec in fiecare secunda a vietii noastre”?
        E declaratia de mai sus legitima sau e eretica? Cand spui „un Creator” te referi la un theos patriarhal; cand spui „ne-a facut”, te referi la el ca la un mester care produce realitati exterioare lui. Cand spui ca ne priveste cu dragoste, te referi la un sentiment uman pe care il idealizezi si il atribui divinitatii.
        Edi nu crede in stiinta in sensul in care te referi; nu crede ca stiinta e menita sa-l caute pe Dumnezeu, sa ne spuna daca l-a gasit sau nu. In schimb, crede ca stiinta si filozofia pot fi folosite pentru a analiza anumite doctrine religioase; poti face o arheologie a ideilor, poti studia istorico-critic un text sacru, sa intelegi influente literare samd. Poti studia modul in care s-a dezvoltat lumea vie, cautand sa intelegi procese naturale. Astea sunt domenii legitime de cercetare, iar a le interzice obiectand ca sunt o uimitoare infumurare te aduce aproape de spiritul lui Cristescu, Caccini si inchizitia catolica samd.
        Mai departe, unii cercetatori isi pot pastra sau pierde credinta intr-o forma sau alta de divinitate, asta tine de viata lor interioara.

  3. Ma bucur ca de fapt Edi este mai complex si mai profund decit il simplificam eu. Ma bucur sincer.

    Declaratia de credinta propusa de tine ca inlocuitor pentru a mea m-a dus instant cu gindul la Spinoza. Dumnezeu, adica totalitatea fiintei. Deus sive natura. Nu, daca ma intrebi pe mine, nu asta e Dumnezeul meu. Dumnezeul meu e cel care s-a intrupat in Iisus Christos si a umblat printre noi. Si nu, stiinta nu e progres, si nici istoria. Nu, nu e nevoie sa-mi reamintesti ca tot ce putem noi sa spunem despre Dumnezeu este exprimat inevitabil in metafore metafore, patriarhale sau nu, stiu asta foarte bine. Dar stiu ca singurul adevar pe care putem sa-l avem noi acum e inevitabil incapsulat in metafore. Altfel nu se poate. Si nu are importanta pentru mien daca in loc de Tata alegi sa-l numesti pe Dumnezeu, Mama. O metafora e la fel de buna ca alta, atita timp cit pastreaa devarul esential: Cineva care ne-a facut si ne iubeste. Da, diferenta dintre Creator si creatie e esentiala pentru credinta mea. Da, transcedenta are sens pentru mine. Pentru tine nu? Stiu ca astazi transcedenta tinde sa fie vazuta ca efect secundar al patriarhatulu evreiesc, dar eu, pentru mine, stiu mai bine decit atit. Tu nu?

    Infumurarea despre care vorbesc eu nu e cautarea in sine. Infumurarea este urmatoarea si are doua parti. Prima, este infumurarea ignoranta de a-ti imagina ca lanterna stiintei a ajuns intr-adevar pina la cele mai intunecate colturi ale realitatii. Si a doua, sa-ti imaginezi ca, chiar daca asa ceva ar fi posibil (desi nu este, in principiu si in vecii vecilor nu este, data fiinda natura insasi a cunoasterii umane in raportul ei cu realitatea), din moment ce nu l-ai gasit pe Dumnezeu in unviers, ergo El nu exsita. Vezi, transcendenta.

    • Marcus Crassus spune:

      infumurarea ignoranta de a-ti imagina ca lanterna stiintei a ajuns intr-adevar pina la cele mai intunecate colturi ale realitatii. din moment ce nu l-ai gasit pe Dumnezeu in unviers, ergo El nu exsita

      Stii bine ca stiinta nu are ca obiect de studiu ‘adevarul’, ci rolul ei e acela de a produce modele descriptive teoretice ale realitatii. Puterea unui model e data de capacitatea lui de a face predictii testabile. Prin urmare pot spune ca din contra, savantii dau dovada de umilinta abordand lucrurile stiintific, fiindca sunt dispusi sa-si considere premisele drept ipoteze, nu axiome fundamentale. Daca ipotezele sunt dovedite false, sunt fortati sa le abandoneze.

      Acum intrebarea mea e: avem dreptul sa procedam la fel cu doctrinele in care ne-am pomenit sau cu textele sacre? Are dreptul un istoric sa compare relatarile biblice cu dovezile din alte surse? Sa sesizeze contradictii, imprumuturi din alte parti sau pur si simplu informatii eronate? E asta infumurare sau umilinta? E o diferenta intre negarea existentei lui Dumnezeu si negarea unei teorii umane despre Dumnezeu!

      Teoretic sunt de acord cu principiul ‘non overlapping magisteria’, stiinta nu poate spune nimic despre sensul vietii pt. ca e o descriere rece a exterioritatii lucrurilor si n-are uneltele necesare ca sa intre in metafizica. Dar odata ce ai inteles anumite lucruri din stiinta nu mai ai cum sa te raportezi la fel la religie; odata ce esti dispus sa iti analizezi fiecare conceptie, descoperi ca multe au metafizici proaste la baza si le lasi in urma.

      Nu stiu daca exista transcendenta pt. ca nu am o definitie a termenului. Nu cred intr-un univers mecanicist determinist si mi se pare ca existenta e in sine un miracol. Cred ca exista multe planuri ale existentei la care nu avem acces ca si oameni. Pe urma mai exista aspecte ale realitatii la care ai acces nemijlocit prin contemplatie sau pur si simplu prin perceptie nefiltrata – lucruri pe care nu ai cum sa le traduci rational si sa le pui in concepte stiintifice.
      In schimb, orice teologie (zicere despre Dumnezeu) e exprimata in concepte iar pentru astea exista unelte de analiza, o parte din ele pot fi testate. Personal n-am reusit pana acum sa gasesc vreo teologie care sa tina apa. Toate sunt inconsecvente sau se bazeaza pe premise demonstrabil gresite. Dar asta e parerea mea.

  4. Scrii atit de frumos, deci gindesti atit de frumos, incit ca ma mir ca iti pierzi vremea stind de vorba cu mine. Sint onorat si bucuros ca o faci. La ce ai scris ultima data nu pot decit sa spun, da, da, da. Si inteleg aproape tot ce vrei sa spui, mai ales asta: „Pe urma mai exista aspecte ale realitatii la care ai acces nemijlocit prin contemplatie sau pur si simplu prin perceptie nefiltrata – lucruri pe care nu ai cum sa le traduci rational si sa le pui in concepte stiintifice.” Abia aici inteleg de ce ai zis ca si tu ai inclinatii mistice.

    Da, la fel cred si eu despre teologii. Dar nu teologii incerc sa apar eu aici. Ci intilnirea cu Cel Viu in viata traita de zi cu zi. Asta e ceva ce nu are nevoie de nicio teologie si nicio stiinta, ci doar de (buna)vointa. Simt ca adevarul suprem al experientei lui Dumnezeu pe Pamint e surprins de cuvintele lui Buber mai bine decit oricare altele: despre Dumnezeu nu se poate vorbi, se poate doar vorbi cu El.

    Poate singurul loc in care chiar cred ca ma apropii de o teologie, e in credinta mea in Christos. Cred ca Christos a fost Dumnezeu devenit creatura. Doar in Dumnezeu mergind cu lacrimi in ochi prin țărîna Galileii simt că există adevăr și frumusețe și răspunsuri infinite. Simt, adică cred. Nu știu, nici nu se poate ști așa ceva. Cred, asta e tot.

  5. Mai era ceva, da…Eu cred ca adevarul despre Dumnezeu e imprastiat peste tot in lume, in toate colturile si culturile, si ca, da, avem nu doar dreptul, dar datoria, sa cautam, sa comparam, sa incercam sa punem cap la cap piesele din puzzleul care este chipul lui Dumnezeu imprastiat in istorie. Dar in acelasi timp cared ca in Crestinism, care desigur a inceput cu Iudaismul, avem un portal direct catre inima lui Dumnezeu. Poate ma contrazic, dar cred ca e destul loc pentru paradoxuri, mai ales aici. Adica, paradoxurile sint peste tot, chiar si in realitatea fizica, care e cea mai simpla dintre toate.

  6. Marcus Crassus spune:

    Mersi pt. apreciere. Si eu iti urmaresc blogul de ceva timp si apreciez profunzimea articolelor.

    intilnirea cu Cel Viu nu are nevoie de nicio teologie si nicio stiinta, ci doar de (buna)vointa.

    Aici mi se pare ca lucrurile sunt mai complicate, fiindca toti avem prejudecati a/teologice in cap, iar cand asistam la o hierofanie aproape niciodata nu putem lua lucrurile ca atare, bazat exclusiv pe experienta bruta, ci punem lucrurile intr-un cadru interpretativ. Daca viata lui Iisus a fost o hierofanie, trebuie sa explic cine a fost Iisus. Om sau Dumnezeu? Om adevarat si holograma lui Dumnezeu, natura dumnezeiasca in holograma umana? om si dumnezeu 50-50? Crestinii au pierdut secole intregi cu intrebarile astea, iar dezbaterea avea sens doar in contextul metafizicii grecesti, in care exista o lume a ideilor (natura/substanta divina, suflet uman indivizibil) si o lume a ipostazelor care e pestera. Deci era o schela teoretica uriasa la care crestinii apelau pentru a-si explica ce a fost cu Iisus. Ori schela asta nu e ea insasi o hierofanie (unui fundamentalist i-as spune ca nu apare nicaieri in canonul biblic), e un construct teoretic uman care poate si trebuie chestionat.

    La fel sta treaba cu intalnirea cu Cel Viu. Am un unchi care e creationist tanar; motivul pentru care se tine cu dintii de pseudostiinta YEC este tocmai intalnirea cu Cel Viu. Daca au existat milioane de ani de moarte si suferinta, atunci Cel Viu n-are cum sa fie bun si drept, spune el. Inca un exemplu in care hierofania e incadrata intr-un set de doctrine fara de care devine total inutila (in viziunea lui).

    • Marcus Crassus spune:

      Motivul pentru care ma preocupa intrebarea cu pricina e faptul ca religia organizata, cu tridentul abrahamic in frunte, a fost in permanenta un dusman al libertatii de exprimare si nu numai.

      o structură de putere în multe feluri asemănătoare partidului comunist.

      Asta nu se aplica doar bisericii adventiste, ci oricarei confesiuni crestine. Singurele care au reusit sa nu se alieneze de stiinta si sa fie deschise fata de noutate sunt bisericile protestante istorice – luterani, calvini, anglicani, metodisti. Consecinta a fost ca li s-au golit bisericile. Daca vrei sa tii oamenii aproape intr-o colectivitate unita, ai nevoie de o ideologie rigida. De aceea free speech e perceput ca o amenintare; ganditorii independenti risca sa distruga coeziunea colectivitatii, sa o sparga in sute de secte care se razboiesc. Motivul pt. care catolicismul si-a mentinut dogmele intacte a fost teroarea; chiar si asa in evul mediu au existat sute de secte, dar statutul clandestin le-a impiedicat sa castige legitimitate si sa traga dupa ele o parte semnificativa din ingerii catolici.
      Deci daca vrei sa il intelegi pe Dumnezeu independent, s-ar putea sa duci o viata implinita ca lup singuratic, dar odata ce ai creat o comunitate centrata in jurul intelegerii tale, mai devreme sau mai tarziu o sa creezi o noua ortodoxie, cu toate pacatele ei.

  7. Nu, nu, cind vine vorba de intilnirea cu Cel Viu lucrurile nu sint deloc complicate. Tot ce ai scris acum e despre intilnirea cu forme fosilizate ale unor intilniri cu Cel Viu care au avut loc de mult. Intilnirea cu Cel Viu este focul care arde acum. Despre creationistii tineri sa nu mai vorbim, de scoatem peri albi degeaba. Si despre natura lui Christos, la fel. Cum, cind nu sintem in stare sa intelegem natura paradoxala a luminii, sa fim in stare sa intelegem natura Celui Vesnic care e este Lumina lumii? Aici, nu doar paradigma platonica e absolut inutila, dar orice paradigma teoretica, adica rational-conceptuala. Iisus nu e ceva ce se poate intelege. De Iisus te apropii prin credinta sau nu te aproprii deloc. A facut el insusi limpede asta de cite ori a avut ocazia.

    • Marcus Crassus spune:

      Atunci crezi ca e posibil sa ai o intalnire cu Divinitatea in absenta totala a unui cadru doctrinar?
      Mai precis – intalnirea cu Cel Viu continua sa aiba sens in absenta oricarei descrieri teologice a lui? Spre ex. – pot accepta faptul ca Dumnezeul crestin e doar o manifestare a Dumnezeului cu 1000 de personalitati, dintre care 999 imi sunt complet necunoscute, sa spunem?
      Sau daca renunt cu totul la istoricism – pretentia ca as sti care sunt legile istoriei, ca as sti cine au fost alesii lui Dumnezeu si cine au fost exponentii haosului in fiecare epoca istorica, mai are sens spiritualitatea? Daca renunt cu totul la orice fel de profetii despre evenimentele finale, la orice imagine a paradisului, la insasi certitudinea vietii vesnice – mai are sens intalnirea cu cel Viu?

      Nu sunt intrebari tendentioase. Ma intereseaza sincer daca pot exista forme de spiritualitate independente de orice forma de dogmatism.

  8. Da, da, de o mie de ori da. Asa cred eu. Si apoi, cind ma ginesc mai bine, imi aduc aminte ca totusi cred intr-un adevar singular, care este Christos. Daca vrei sa-L numesti doctrinar…Nu stiu care e relatia dintre Christos si salvare, mai bine zis care e relatia dintre credinta in Christos si salvare. Nu cred ca e una simpla, asa cum si-o imagineaza crestinul ortodox: credinta in Christos egal salvare. Stim foarte bine, ne-a spus o chiar Pavle, ca salvarea nu e dependenta de credinta (intelectuala) in Christos. Salvarea prin Christos este un proces metafizic, ontologic (sa fiu iertat, nu gasesc alte cuvinte si stiu ca astea sint vagi si proaste), realizat independent de raportarea unui anume individu istoric la individualitatea istorica a lui Christos. Si cu toate astea, Christos este adevarul, pentru ca El este insusi Dumnezeul Cel Viu care a venit sa se intilneaca cu noi, aici, departe, la marginile fiintei unde sintem cazuti. Si uite ca asa am ajuns la inca o realtiate doctrinara, anume caderea si pacatul, care sint determinanti esentiali ai realitatii noastre prezente. Ma contrazic? Poate. Dar, din ce moment ce-L iubesc pe Christos, nu mi-e frica deloc de paradox. L-am imbratisat 🙂

  9. Lavi spune:

    deci te iubesc! imi place atat de mult cum exprimi de bine relatia cu Dumnezeu si ce implica ea si cat e de importanta pentru sufletul nostru!
    cat de mult ma bucur ca scrii din nou! mi-a fost dor!

    • Lavi, imi pare rau ca nu stiu cine esti, dar e mai putin important daca stiu eu cine esti, important e ca esti! 🙂 O reactia ca a ta este singurul motiv pentru care am scris si ma bucur nespus ca a(i) aparut.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s