Exista lucruri care sint funny nu pentru ca sint amuzante ci pentru ca au o anumita calitate, o aura de neobisnuit, de oh-uite-cît-de-ciudat-s-au-aliniat-stelele, o micro-coincidența care în ciuda microcității ei este cosmică. Pe scurt, ceva e funny cînd din acel ceva stralucesc, mai puternic sau mai slab, razele unei coincidente cosmice. Dacă e funny, nu înseamnă că nu poate fi și altceva, mai mult decît funny. Poate. Dar acum ne interesează doar ce înseamnă că ceva e funny.

 

Exemplu de poveste funny. Pe 7 noiembrie eram în Atocha, probabil cea mai mare stație din Madrid, citind Childhood’s End the Arthur C. Clarke. Chiar înainte să mă urc în tren citeam un pasaj în care extratereștrii atotputernici și binevoitori care veniseră din senin peste no si care voiau cu orice pret sa repare lumea noastra, au interzis tot răul de pe fața Pămîntului, inclisiv coridele din Spania. O coridă era gata să înceapă în Madrid, în ciuda poruncilor extraterestre că aceste jocuri barbare trebuie să înceteze, cînd mulțimea de spectatori avizi de sînge a fost lovită de ceva invizibil și absolut neviolent dar care a pus odată pentru totdeauna capăt coridelor din Madrid și din toată Spania. Deși eram în Spania de cîteva luni bune în momentul pe care-l povestesc acum, nu stăteam în Madrid și ajungeam de fapt destul de rar în centrul orașului, de exemplu unde eram acum cînd citeam pasajul despre care e vorba. Deci mi s-a părut interesant că, uite, citesc despre o coridă din Madrid chiar în momentul ăsta în care…sînt în Madrid. Pe o scală de la unu la zece a intensității fiorului de wow care m-a traversat din cap pînă în picioare atunci, ăsta avut cam 2, deci nimic ieșit din comun de ațîțător pentru sufletul meu, ca să nu mai zic pentru al altcuiva. Doar că povestea nu se oprește aici. La doar cîteva ore, eram în Mejorada del Campo, unde mi-am petrecut toata vara (ce vară!), vorbind pe Skype cu prietenul meu din Alaska. După vreo oră pe Skype cu el, m-am apucat să citesc din nou din aceeași carte din care citisem mai devreme în Atocha. Dupa vreo cinci minute de lectură dau peste un pasaj în care cineva sosește la o petrecere dată în casa cuiva care locuia la marginea junglei, tocmai din…Alaska. Momentul în care personajul respectiv coboară din vehiculul zburător din viitor si este lovit de zăpușeala din junglă a fost și pentru mine o lovitură destul de puternică, poate la fel de puternică ca șocul resimțit de cineva care experimentează o trecere bruscă de la aerul uscat și rece al Alaskai la cel mai puțin uscat și mai puțin rece al junglei. Dacă intensitatea primei brize cosmice fusese de 2, asta era deja de 5. Știi ce zic? (Se zice că cine se prostește rămîne așa- știu cîteva cazuri- sper să nu fiu și eu unul dintre ele). Așadar pala asta îmi tulburase ceva mai mult apele sufletului și eu încă eram pierdut în contemplarea valurilor de la suprafața lor, probabil cu un semi-zîmbet tîmp pe față, cînd a răsunat a treia și cea mai puternică notă din acest cîntecel funny. După ce vorbesc cu prietena mea (de la momentul respectiv) la telefon, mă urc în mașină și plec înspre Coslada. Ajung în Plaza San Pedro y San Pablo și în timp ce o aștept să coboare mă apuc să citesc. Știu din experiență că așteptarea mea s-ar putea să nu fie scurtă. Ma afund din nou în sufletul cărții care mă învăluie instant, ca și cum n-aș fi plecat niciodată de acolo, și mă trezesc la o petrecere, cea la care venise tipul din Alaska, la care fac imediat cunoștință cu o virtuoză (nu sînt sigur de acest feminin, și nici the world wide web nu ma ajută în momentul ăsta) a viorii. Moment în care mi-a căzut partea de jos a maxilarului. Cum se cheama? Mandibula, așa. Pentru că prietena mea, sub al cărei balcon așteptam, era ea însăși o virtuoză a viorii. (Adică, ea este o virtuoză a viorii, trecutul precedent era pentru altceva.)

Fiecare dintre aceste secvențe avea deja în ea însăși o adiere funny, dar puse cap la cap într-un lanț semantic desfășurat într-un inteval de cîteva ore și pe o arie cu raza de vreo 30 de kilometri, reprezintă pentru mine cea mai bună ilustrare la care pot să mă gîndesc acum a acestei arome exotice a realității pe care în lipsă de un cuvînt mai bun o numim (eu și cine se mai joacă jocul ăsta), funny.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s