lac

Viața e un cerc plat, anunță la un moment Rust Chole, detectivul bîntuit de ciumă existențială din răvășitorul serial True Detective. De fapt vocea lui e doar ecoul vocii lui Nietzsche, ale cărui vorbe de duh circulă și astăzi prin gura lumii care a uitat de unde au plecat, de exemplu ca foarte celebra ce nu te omoară te face mai puternic, care tot din gura lui Nietzsche a ieșit și a uitat de unde s-a născut. Nu știu cît de serios era în privința asta, dar Nietzsche credea în povestea aceea fără început și fără sfîrșit a eternei reîntoarceri, un vîrtej al devenerii al cărui principal scop pare să fie reciclarea, și cînd un geniu crede în ceva, în orice, se pricepe să facă chestia respectivă, oricît de aberantă, să pară convingătoare. Destul de convingătoare încît minți ascuțite dar dezamăgite și disperate să se agațe masochist de ea, ca Rust Chole care credea că e prins pentru veșnicie într-un cerc al morții și suferinței.

Vorba asta îmi vine și mie uneori în gură, cînd pe măsură ce trăiesc văd cum viața mă duce prin locuri în care am mai fost. Ieri am ajuns din nou în Alaska, pe care am găsit-o mai caldă și mai umedă decît ar fi trebuit să fie în perioada asta anului, dar desigur că nu mă pot plînge de asta.  Nu mă pot plînge nici că viața e un cerc plat, pentru că deși sînt din nou în Alaska, eu nu mai sînt chiar același de data trecută, nici Alaska nu mai e chiar aceeași, și sînt aproape sigur că viața e, nu un cerc plat, ci o spirală multi-dimensională, o spirală care se poate desface înspre înălțimi uluitoare, cucerind mereu noi planuri ale existenței, sau se poate scurge ca apa din chiuvetă prin subteranele spurcate ale realității. Și dacă totul merge în sus sau în jos depinde în mare măsură, într-o măsură decisivă, nu de forțe cosmice incontrolabile sau de hazard pur, ci de noi, de înțelepciunea pe care o descoperim pe măsură ce ne învîrtim în caruselul vieții sau, din contră, pe care o lăsăm să treacă neînțeleasă în timp ce noi ne lăsăm amețiți de jocul de culori, lumini și umbre din jurul nostru ca niște petrecăreți care s-au amețit prea tare.

Comentarii
  1. Marcus Crassus spune:

    Nu trebuie sa-l judeci prea rau pe Rust Cohle; omul ajunsese pesimist filozofic fiindca isi pierduse fetita, apoi sotia. Nu am citit suficient Nietzsche ca sa realizez daca a fost sau nu pesimist (tind sa cred ca nu), dar ideea de baza a pesimistilor e aceea ca ‘eul’ nu exista, ca e o simpla festa (delusion) pe care ne-o joaca simturile.
    Daca te apuci sa citesti carti scrise de neurocercetatori, o sa vezi ca ideea are ceva suport; ‘eul’ si ‘personalitatea’ sunt in mod clar iluzii produse de creier.

    Exista totusi o diferenta intre illusion (iluzie) si delusion (amagire); a spune ca un fenomen e o amagire inseamna sa reclami accesul la o cunoastere absoluta, pe baza careia decizi ce e adevar si ce e amagire. Deci intr-un sens, pesimismul lui Rust e un soi de fundamentalism.

    Spirala care te duce spre inaltimi este tot o iluzie; e o treaba care tine de perceptie si de niste criterii subiective. Ceea ce tie iti va parea o viata plina de succes si progres, altii vor judeca drept esec, fiindca sensurile care ii sunt conferite vietii difera.
    Cand incerci sa gasesti baze absolute, obiective care sa iti sustina convingerile despre sensul vietii, ajungi la realitatea rece, independenta de creierul uman.
    Iar aici poti vorbi de forte cosmice incontrolabile, care cel putin noua ne par hazard pur; aici gasesti o istorie de miliarde de ani, cu extinctii in masa periodice, in urma carora 99% din fiintele vii au disparut; gasesti un cosmos total indiferent la suferinta oamenilor; gasesti ciuma bubonica si multe alte epidemii care puteau fi tratate daca li s-ar fi cunoscut cauza.

    Evolutia culturala a umanitatii e la fel de deprimanta; pentru 99% din istoria consemnata, avem triburi mai mici sau mai mari care s-au decimat intre ele, fratii intre frati.
    Umanismul, iluminismul, drepturile omului, dezvoltarea stiintei samd. par sa fie un progres real al umanitatii, poate pt simplul fapt ca au luat ceva din invatatura lui Iisus. Cu toate astea, ideea de progres e o arma cu doua taisuri; bunastarea individului, cresterea sperantei de viata, dreptul la un trai decent – toate astea elimina selectia naturala, un mecanism care asigura pe termen lung calitatea materialului genetic. Apoi tot fenomenele astea au dus la cresterea exponentiala a populatiei, in timp ce resursele sunt limitate. Iar economia de piata, care a facut posibil progresul, ii obliga pe toti sa produca in exces; deci spirala asta care creste la infinit se traduce printr-o antropizare tot mai mare a planetei si o crestere fara sfarsit a populatiei. Nu iti trebe vreun dar profetic ca sa vezi ca exista un viitor sumbru pt. umanitate daca mentin ritmul asta; un viitor pe langa care conflictele tribale din antichitate si EM sunt nimic.

    Asadar, nu era mai bine daca oamenii alegeau sa traiasca de la inceput ca niste petrecareti, la mila fortelor naturii, fara sa le pese de vreun progres obiectiv? Sau daca voiau sa creada ca viata e mai mult decat un cerc plat, puteau interioriza progresul – sa-l lase sa fie complet subiectiv, ceva ce tine de fiinta launtrica a fiecarui individ, fara sa le pese de Adevaruri absolute.
    In general, cei care devin pesimisti filozofic sunt tocmai cei care au cautat o vreme repere absolute si au crezut intr-o forma de Adevar obiectiv.

    Revenind la Rust Cohle – ai vazut ca in ultimul episod pare ca a vazut lumina si devine un believer?

    • ionetecatalin spune:

      Ca sa incep cu sfirsitul, da, am vazut, si mi-a placut. Mai ales ca era vorba de un cer de Alaska cum am si eu acu deasupra capului. Ma bucur ca ti ai dat osteneala sa scrii un raspuns mai lung decit postul meu. Imi place tot ce ai spus despre progres, dar nu mi place deloc ce ai spus despre eu, mai ales ca ar fi „clar ca e o iluzie” Ei bine, pentru mine fix opusul e clar, ca nu e o iluzie, ca atit eu cit si ceilalti eu din jurul meu sint realitati, si nu orice realitati, ci cele mai cu mot dintre toate.

      • Marcus Crassus spune:

        Sorry pt. lungimea comentariului; cred ca l-am scris intr-o sambata dimineata.
        Cred si eu ca nu iti place ce am scris despre eu; cui i-ar place asa ceva?!
        Ziceam ca eul e o iluzie fiindca se bazeaza exclusiv pe perceptie, care e subiectiva. Ori neurocercetatorii au aratat ca multe aspecte care tin de perceptie sunt iluzii.
        Ca sa nu mai scriu mult, iti dau linkurile la 2 articole scurte in care rezumam mai demult ce spun neurocercetatorii:
        https://marcuslcrassus.wordpress.com/2012/10/28/liberul-arbitru-5-interpretul/
        https://marcuslcrassus.wordpress.com/2012/11/09/liberul-arbitru-6-ordine-in-haos/
        Ideea de baza e ca in creier fiecare componenta isi face treaba ei independent de restul, iar in final exista un modul – asa-numitul „interpret” care pune cap la cap informatiile disparate din restul creierului si inventeaza o poveste cu sens. Aici ar intra „sinele” in actiune.

        Pt. mine faptul ca eul ar fi o iluzie nu e neaparat o tragedie; poate ca scopul nostru ca oameni este tocmai acela de a crede in iluzii ca aceasta; poate intreaga lume e o iluzie, o poveste in mintea Divinitatii.

  2. Mihai Manole spune:

    Și aici în Montreal e o iarna caldă. Mie îmi place așa, deocamdată.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s