Christos a-nviat!

În perioada asta Românii au un nou salut universal care înclocuiește orice alt fel de salut.

-Christos a-nviat!

Răspunsul vine la fel de inevitabil ca un ecou:

-Adevărat a-nviat!

Ești tentat să crezi, dacă nu ești atent, că trăiești printre oameni care cred în minuni. Și nu în orice fel de minuni, ci în cea mai mare minune din istorie, singurul fel de minune capabil să dea sens istoriei și nouă, celor care vibrăm pentru o secundă și apoi dispărem în culisele istoriei, orice ar fi ele. Dar ai greși dacă ai crede așa ceva. Oamenii, deși cred în tot  felul de lucruri, unele mai fantastice decît altele, nu cred în minuni. Cel puțin cei mai mulți dintre ei nu cred în nimic dincolo puterea de străpungere a ochiului liber sau ajutat de telescop sau microscop.

Sînt foarte, foarte puțini, cei care cred că acum două mii de ani a trăit un om, care era la fel ca noi în toate privințele, și care în timp ce trăia făcea minuni și spunea că este Fiul lui Dumnezeu. Care apoi, în floarea vîrstei, a murit răstignit pe cruce și după trei zile a înviat. Cînd spun că sînt foarte puțini oameni care cred asta mă refer la lumea așa-zis creștină,  nu la restul miliardelor care nu sînt creștini, indiferent de ce culoare ar avea creștinismul lor, fie că e vorba de Biserica de Est sau cea de Vest sau de lăstarii ce s-au vrut reînoitori și reformatori care au ieșit din ele ca ciupercile după ploaie timp de sute de ani.

A crede că Christos a înviat înseamnă a trăi într-un alt plan de realitate, unde condiția umană cu toate problemele ei infinite, dintre care cea mai mare este moartea, a fost lăsată în urmă și un alt fel de viață a început. A crede în minuni înseamnă a trăi tu însuți minuni.

-Christos a-nviat!

-Adevărat a-nviat!

Și viața merge mai departe tristă, banală, disperată, și ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

 

Anunțuri

Acasă

E foarte ușor astăzi să uiți de acasă. Să uiți că mai ai casă. Că mai există sub soare un loc anume, și doar unul, care doar el singur e acasă. E foarte ușor astăzi să te simți peste tot acasă. Și cînd  acasă e peste tot, nu mai e nicăieri. Sau cel puțin așa sînt eu, dacă mă cunosc vreun pic. Și nu e deloc sigur că mă cunosc vreun pic.

Nu mi-am mai vizitat de mult propriul blog. Nu uitasem de el, dar îl împinsesem în anumite zone ale conștinței mele de unde abia dacă mai lumina ca o lumînare slabă, aproape să se stingă. M-am întors la el în seara asta și, la lumina lumînării, i-am văzut paragina și pînzele de păianjen atîrnînd pe la colțurile tavanului și m-a cuprins dintr-o dată melancolia.

Sînt obligat să recunosc că trebuie să existe o legătură între reîntoarcerea mea pe blog și reîntoarcerea mea acasă. Uitasem că mă simt ca acasă aici și că e bine să fii acasă. Dacă n-am mai scris aici e din același motiv pentru care am plecat de acasă, anume pentru a cuceri lumea, sau  cel puțin o lume mai mare decît acasă și respectiv mai mare decît blogul ăsta. Garsoniera asta mică din Ferentariul acesta metaforic în care locuiesc. Voiam un palat în Cotroceni. Și încă mai vreau. Mă bucur că mă întorc acasă dar știu că e aproape accidental că mă întorc acasă și mai ales în trecere. Nu pot să rămîn definitiv acasă și cine mai poate astăzi să fie fericit rămînînd acasă?

N-o să mai scriu  aici la fel de des ca altă dată, dar o să mai scriu,  și o s-o fac cu același fel de dragoste cu care te întorci acasă. Și chiar dacă o să mă mut în vreun palat în Cotroceni vreodată, o să mă întorc mereu aici ca să scriu și să mai curăț pînzele de păienjeni de prin colțurile tavanului.