Ce nu se vede

A fost odată ca niciodată o vreme în istoria omenirii cînd ceea nu se vedea era mai real decît ceea ce vedea. Astăzi, real este doar ce se vede. Definiția oficială a realității în modernitate este că real este ceea ce se vede sau, puțin mai pretențios, că este accesibil empiric. Dacă definiția asta este un rezultat al triumfului științei sau triumful însuși al științei este un rezultat al acestei definiții, e o întrebare deschisă. Oricum ar fi, cert e că știința a deplasat accentul realului de la ceea ce nu se vede la ceea ce se vede, în asemenea măsură încît un principiu fundamental al modului modern de a ne raporta la realitate este că ceea ce nu se vede, nu există. Sau, în orice caz, cel mai probabil nu există. Vezi de exemplu cazurile extreme și comice, dar care ilustrează foarte bine zeitgeistul modernității în privința asta, al lui Dawkins care scria în The God Delusion că, dacă Dumnezeu există, ar trebui să putem să-l vedem cu un telescop (nu folosea chiar cuvintele astea, dar asta era ideea).

500x_custom_1281039032475_atom-electrons

Zilele astea citeam un articol în Scientific American despre ce se mai întîmplă pe la CERN, despre cum se mai prezintă Modelul Standard și alte chestii legate de lumea particulelor subatomice, cînd iată ce mi-a trecut prin cap. Știința ne-a dus, într-adevăr, de la invizibil la vizibil, doar că acum știința însăși ne duce înapoi la invizibil, printr-un proces care, pentru mine, e cea mai mare ironie din istorie. Iată de ce am ajuns la concluzia asta, care, desigur, e mai degrabă poetică decît științifică, dar în orice caz, dat fiind că pe blogul meu sînt stăpînul absolut, pot să amestec cum vreau știința cu poezia. Încă din Antichitate oamenii, mai exact grecii, au avut intuiția atomului ca ultimă cărămidă a realității, adică chestia din care toate celelalte chestii sînt făcute. Zic intuiție pentru că pe atunci nu putea nimeni să analizeze propriu-zis atomul. Abia la începutul secolului XX a fost descris în detaliu, doar că odată ce a fost descris, s-a văzut limpede că de fapt atomul nu era deloc ultima cărămidă a realității, că și el era făcut din alte chestii mai mici decît el, mai exact un nucleu, format din proton și neutron, și electroni care gravitează în jurul atomului.  Atomul e mic, inimaginabil de mic. Dar chestiile din care e făcut atomul sînt, firește, și mai mici. Atît de mici încît electronul nu are propriu-zis mărime, ci e considerat un punct. Dar lumea nu se termină, adică nu începe, cu electronii, protonii și neutronii. Știința a crescut și ne-a arătat că și ele sînt făcute la rîndul lor din alte particule, și mai mici, numite quarci. Quarcii ăștia sînt de multe feluri (ciudați/strange, fermecați/charm și alte feluri), și în afară de qarci mai există o grămadă de alte particule care aparent nu au nici un rost pe lume, în afară de acela de a dureri de cap Modelului Standard. Deja quarcii sînt atît de inconceptibil de mici încît spațiul pare să fie o chestie cu totul nepotrivită pentru a-i descrie, doar că nici ei nu sînt cărămida fundamentală a realității. Se pare că și ei sînt făcuți din altceva, niște chestii numite preoni, care la rîndul lor ar fi făcute din pre-preoni și așa mai departe. Teoria care pare să explice cel mai bine în momentul de față din ce sînt făcute toate chestiile, este teoria Super Corzilor, o teorie care spune că de fapt tot ce există ar avea la bază niște chestii care vibrează pe diferite frecvențe, frecvențe care determină caracteristicile particulelor din care e făcută lumea. O simfonie cosmică în care muzica nu are doar valoare estetică, ci una cît se poate de pragmatică, adică o muzică care este nici mai mult nici mai puțin decît Creație.

Bun, dar ce anume vibrează? Deja quarcii erau mult prea mici pentru a mai putea fi imaginați în spațiu. Dar preonii și pre-preonii? Super-corzile, atunci, sînt mai invizibile decît tot ce și-a putut vreodată imagina omul ca invizibil. Nu doar că nu putem să le vedem azi, dar sînt invizibile în principiu, după orice definiție am da vizibilității sau invizibilității. Și acum putem să vedem mai bine ironia despre care vorbeam, anume că știința ne-a furat invizibilul doar ca să ne aducă înapoi la el, doar ca să ne aducă aminte că la început a fost invizibilul, că vizibilul nu e decît o manifestare, mai degrabă sărăcioasă, a invizibilului (pentru că super-corzile astea au nevoie de vreo 13 dimensiuni ca să existe, spre deosebire de orice chestie vizibilă, care n-are nevoie decît de trei dimensiuni spațiale și una temporală).

Anunțuri

Baby on (snow)board

Acum cîteva zile eram la o pîrtie de schi de aici din Anchorage. Din păcate, eram doar în vizită, adică eram doar un turist care admira peisajul, fără să profit de el în modul alunecos în care ar fi trebuit să profit. La un moment dat văd pe pîrtie o mogîldeață, adică un schior atît de mic încît nu puteam să cred că e cu adevărat un schior. Părea să fie un schior de jucărie, un schior în miniatură, un schior pe care s-a jucat cineva cu un shrinking gun sau ceva asemănător. Era de fapt un pui de schior, un pui de om, un schior care nu putea să aibă mai mult de cinci ani, deși ar fi putut să aibă chiar patru.

Aluneca încet, atent, poate un pic crispat, adică fără mișcările armonioase, similare unui dans, pe care le face un schior experimentat, dar în orice caz arătînd că știe foarte bine ce face. La puțin timp după ce a ajuns jos, un bărbat s-a apropiat încet din spatele lui, exact cu mișcările de schior experimentat pe care încercam să le descriu mai devreme, și l-a luat în brațe din spate. În momentul ăla am fost copleșit de un sentiment pe care mi-ar fi mult mai greu să-l descriu decît mi-ar fi să descriu mișcările celui mai experimentat schior din lume. Totul se reducea pînă la urmă la faptul simplu că  aș fi vrut să fiu eu în tabloul ăla.

Sisteme și indivizi

Cînd îmi scriam teza de doctorat, aș fi scris despre orice loc de pe lumea asta, mai puțin despre țara mea. A fost nevoie să mă duc în Suedia și acolo o profesoară din Anglia să mă îndrepte, cu o artă pedagogică specific englezească, bag de seamă, către țara mea, să mă ajute să înțeleg că nu pot să înțeleg ce se întîmplă în lume pînă nu înțeleg ce se întîmplă sub nasul meu. Mai ales cînd e vorba de sociologie.

Acum că am plecat iar din țară, am înțeles și mai multe despre țara mea. Am tunat și fulgerat de multe ori, aici și în alte părți, împotriva României. Am încercat să fie limpede că pentru mine România e ceva și românii sînt cu totul altceva, dar nu am reușit de fiecare dată. Sau poate că distincția asta pur și simplu nu se poate face atît de hotărît pe cît îmi imaginam eu. Nu știu. Un prieten îmi spunea recent că de fiecare dată cînd lovesc în România, lovesc în români. Dacă e așa, îmi cer scuze de la români. De la România nu-mi cer. Cine ar putea să mi le accepte sau nu?

Și pînă la urmă despre asta e vorba, anume că românul e concret, în carne și oase, iar România e o abstracțiune. Una dintre temele veșnic fierbinți ale sociologiei este dată tocmai de relația misterioasă dintre concret și abstracțiune, dintre individ și societate, dintre cetățean și țara lui, pînă la urmă. Iar o întrebare fundamentală a sociologiei este tomai cum de este posibil să existe o societate, care este lipiciul social care ne ține împreună și face ca totul să nu se prăbușească într-un haos în care fiecare ar lua-o la sănătoasa și s-ar alege praful de tot. De fapt, e o întrebare încă și mai fundamentală decît asta, anume cum de a fost posibil să apară o societate de la bun început. Dar să încerci să explici de unde a apărut lipiciul e mult mai greu decît să explici cum funcționează.

Luînd contact cu societatea de aici de peste ocean, despre care se spune că e cea mai modernă din lume (deși nu e chiar așa), am înțeles ceva ce cred că ar putea fi dezvoltat într-un principiu sociologic. Poate principiul ăsta nu e valabil peste tot și poate nu e deloc un principiu. Dar dacă mă gîndesc doar la România și la SUA, mi se pare că ar fi totuși un sîmbure de adevăr în el.

Cu cît o societate e mai modernă, adică cu cît structurile sociale sînt mai perfecționate, mai complexe și funcționează mai eficient, cu atît individul mediu din societatea respectivă este mai puțin performant. Și invers, cu cît o societate are structuri sociale mai simpliste și mai nefuncționale, cu atît individul va fi mai performant. Cu cît mai complexă, mai perfecționată și mai pusă la punct este viața socială, cu atît mai puțin spațiu în care individul să se manifeste ca individ. Și invers, cu cît mai multe găuri și lacune în organizarea și funcționarea sistemului social, cu atît mai multă libertate pentru individ. Sau dacă nu libertate, sau nu doar libertate, în orice caz cu atît mai multe exigențe la adresa individului, mai multe așteptări, mai multă nevoie de mișcare.

Mă refer aici  la SUA și România, ca exemple. Cu alte cuvinte, cu cît viața e mai ușoară, cu atît individul va deveni mai leneș, va aștepta să i se livreze totul cu lingurița. Cam ca în Wall-E. Pe cînd într-un sistem social mai primitiv, cu probleme funcționale, individul va fi forțat să facă eforturi serioase pentru a supraviețui. Ca un înotător în apă rece, care știe că dacă nu se mișcă va muri de frig.

Așa se explică de ce țări cu probleme ca România reușesc să producă indivizi excepționali (nu mă număr printre ăștia, eu doar scriu despre ei). Și de fiecare dată cînd lovesc în România, departe de a lovi în români, le înalț ode, căci ei sînt cei care reușesc să stea vii și puternici în ape reci și tulburi.

Desigur, acum că sînt departe de România (nu știu dacă o să fie pentru mult timp sau puțin), n-o să mai lovesc deloc în ea, pentru că nu mă mai lovesc de ea și pentru că, în orice caz, am început deja s-o văd prin lentilele roz prin care orice pribeag prin străinătățuri ajunge mai devreme sau mai tîrziu să-și privească țara.