Poate că o iubire mare se definește în primul rînd prin păstrarea și creșterea energiei ei interne în ciuda unuia sau mai multor defecte mortale ale obiectului iubirii.

De exemplu, eu continui să îl iubesc pe Dostoievski, pe care l-am cunoscut de mult, în ciuda a ceea ce eu cred că este un defect major de formă în unele dintre romanele lui. Și în același fel dragostea mea față de Proust, care tocmai se naște, continuă să crească în ciuda aceluiași defect. Nu sînt critic literar, deci ceea ce spun nu e critică literară, ci mai degrabă o invitație pentru cineva care se pricepe la așa ceva să mă lămurească și pe mine cu stau lucrurile de fapt.

Cînd cineva se apucă să scrie un roman, are mai multe opțiuni în ceea ce privește forma și construirea personajelor. Astfel, putem avea de-a face cu un autor omniscient, care nu este el însuși personaj în roman, ci doar narator detașat, un fel de Dumnezeu deist, care observă și disecă cu luciditate dramele personajelor sale, dîndu-le astfel viață; sau avem de-aface cu un autor-personaj, deci un roman în care autorul alege să fie el însuși integrat în fluxul evenimentelor ca un observator localizat, fiind astfel nevoit, de dragul logicii elementare și al bunului simț, să  renunțe la toate avantajele omnișcinței.

Se întîmplă însă că unii dintre cei mai mari romancieri ai tuturor timpurilor, de exemplu Dostoievski si Proust, au scris romane în care au amestecat cele două posibilități. Adică au optat pentru un autor-personaj, pentru cineva care relateaza niște întîmplări așa cum le-a fost el martor, direct sau indirect, dar care sfîrșește prin a deveni autor-omnișcient. În Demonii, de exemplu, naratorul începe prin a anunța că o să povestească niște întîmplări la care a fost martor și sfîrșește prin a reda cu acuratețe gînduri ale celorlalte personaje și întîmplări la care el nu avea cum să fie prezent. La fel face și Proust, care în În căutarea timpului pierdut. După ce m-a cucerit în mod absolut de la primul volum, cu fluxul de conștiință al autorului-personaj care își revizitează trecutul, în a doua parte, O iubire a lui Swann, schimbă macazul către șina autorului-omniscient, dar fără să renunțe la poziția de autor-personaj. Frumusețea sublimă a scrisului lui Proust și analiza peste măsură de profundă pe care o face sufletului omenesc, modului de viață burghez parizian și, în fine, oricărui subiect pe care se întîmplă să îi cadă bisturiul fermecat, toate acestea au reușit doar după o lungă bătălie cu mine însumi să mă ajute să termin cartea pe care acea schimbare de macaz, sau mai bine zis acea mișcare de nepermisă călărire a acestor două căi ferate care după mintea mea cu niciun chip nu pot co-exista în același plan, cea de autor-omniscient și cea de autor-personaj, deci o simplă problemă de formă, o făcea să sufere o lovitură pe care bunul meu simț sau logica mea le credeau fatale.

Am reușit, nu știu cum, să ajung să îl iubesc pe Proust în ciuda acestui defect, la fel cum cu mai mulți ani în urmă continuasem să îl iubesc pe Dostoievski în ciuda aceluiași defect. Cu toate că aș avea și alte motive de supărare față de Proust, de exemplu acela că, după ce am citit descrierea magistrală a dragostei lui Swann pentru ușuratica și prostuța lui Odette, nu mai am curaj să întreprind și eu un proiect literar pe care o poveste trăită recent mă făcuse să-l iau în considerare.  M-am regăsit atît de bine în Swann, încît citeam cu sentimentul că Proust a scris chiar despre mine. Dar probabil că același sentiment l-ar avea mulți dintre cei care iubind descoperă că de la bun început fuseseră încornorați.  În orice caz, literatura nu se naște din resentiment, și la mine resentimentul ar fi fost încă un motor puternic, ca să nu mai zic că dacă aș încerca totuși să scriu despre asta aș avea sentimentul că îl plagiez pe Proust, ca și cum el a dat odată pentru totdeauna forma literară desăvîrșită acestui tip de poveste de dragoste.

Comentarii
  1. Ontelus Dan Gabriel spune:

    Strict artistic, romanele cu narator omniscient şi acelea cu narator-personaj au egală îndreptăţire. Diferenţele apar în legătură cu viziunea despre lume pe care personajele şi situaţiile înfăţişate o vehiculează. Ca regulă, se admite în teoria literară faptul că naratorul omniscient este expresia unei viziuni tradiţionale, autoritare, clasice, în vreme ce naratorul subiectiv exprimă mai bine contradictorialitatea caracteristică omului modern. Dar, dincolo de această dihotomie, ţine de gustul estetic al fiecăruia opţiunea pentru o tipologie sau alta, pentru un autor, operă, curent literar, epocă literară etc. Cât despre Dostoievski, niciodată nu se va evidenţia îndeajuns cât de mult îi datorează scriitorului rus nu doar literatura universală a secolului trecut, ci întreaga paradigmă umanistă. În fine, romanul subiectiv proustian se întemeiază pe moştenirea balzaciană şi constituie cea mai fidelă ilustrare literară a intuiţionismului bergsonian, cel care a distins atât de corect şi de rafinat între timpul cronologic obiectiv şi durata trăită subiectiv.

    • ionetecatalin spune:

      Multumesc pentru clarificari🙂 Desi foarte frumoase si interesante, nu au atins insa delco problema ridicata de mine. Nu dihotomia autor omniscient/ autor subiectivist e problema, ci amestecarea lor, mai exact trecerea in omnisicienta a autorului subiectiv.

  2. Ontelus Dan Gabriel spune:

    În eseul-conferinţă ,,Noua structură şi opera lui Marcel Proust”, Camil Petrescu, autor al unor romane cu narator subiectiv motivează convingător specificul naratorului-personaj din romanele subiective. Astfel, autenticitatea relatării acestui tip de narator este mai mare decât a aceluia omniscient, tradiţional, deoarece este neverosimil ca gândurile şi sentimentele altora să fie atât de bine cunoscute şi reflectate de către cineva. Iată de ce, cu o vorbă memorabilă, ,,eu nu pot fi onest decât la persoana întâi”. Prin urmare, impresia de omniscienţă a naratorului-personaj, subiectiv este similară cunoaşterii pe care orice om real o poate manifesta, evident, cu doza de subiectivitate implicită. Aici este şi plusul, şi minusul romanului subiectiv, fiindcă fie şi convenţional, relatarea obiectivă a naratorului omniscient din romanul obiectiv – adică acela exemplificat de către Balzac, Flaubert, Dickens, Dostoievski, Tolstoi, Thomas Mann, Kafka – surprinde oarecum impersonal, detaşat realitatea naturală şi pe aceea umană. În schimb, relatarea naratorului subiectiv este părtinitoare, fragmentară, discontinuă, contradictorie, ca a oricărui om în carne şi oase – a se vedea romanele lui Proust, Gide, Faulkner. Altfel, încă o dată, şi romanul obiectiv, şi romanul subiectiv au aceeaşi legitimitate artistică.

  3. ionetecatalin spune:

    Inca o data, multumesc pentru comentariile foarte interesante. Dar incerc niste sentimente nu prea placute cind ma gindeasc ca nu am reusit sa transmit mai limpede care e de fapt problema mea cu Proust. Si cu Dostoievski, de altfel. In Demonii, Dostoievski adopta la inceput perspectiva subiectiva, formal, dar trece in cea obiectiva, a autorului omniscient. Asta e problema de fapt: ori una, ori alta. Asta face si Proust: formal, adopta perspectiva subiectiva, dar trece, cu totul nelegitim din punct de vedere al logicii si chiar al bunului simt, in cea obiectiva. Deci, inca odata,nu despre legitimintatea in sine a romanului subiectiv e vorba, nici despre avantajele sau dezavantajele lui in raport cu cel obiectiv, ci despre amalgamarea celor doua forme intr-un singur roman, fapt care, oricit mi-ar placea Proust sau Dostoievski, stirbeste sau chiar da o lovitura mortala consistentei interne a operei.

  4. Ontelus Dan Gabriel spune:

    Inefabilul artei, deci și al romanului constă în dimensiunea ludică, gratuită, precum și în relativitatea adecvării riguroase a etichetelor teoretice și critice la specificul operei, chiar cu riscul incoerenței. Astfel, cel puțin arta modernă, dar lucrurile sunt oarecum valabile și pentru arta antică și aceea medievală se caracterizează printr-un deliberat amestec al genurilor și speciilor, al curentelor și categoriilor estetice, al particularităților compoziționale și stilistice etc. Prin urmare, aparenta incoerență a celor două romane ale lui Dostoievski, respectiv Proust, în privința respectării strategiei narative inițial asumate constituie, de fapt, o expresie a modernității artistice a celor doi autori și nu poate fi circumscrisă evaluării specifice științei sau filosofiei, care operează cu un concept diferit de coerență internă. În fine, poate cel mai important aspect este acela că viziunea despre lume surprinsă artistic în fiecare dintre cele două romane nu are de suferit, ba dimpotrivă, din cauza inconsecvenței semnalate.

  5. ionetecatalin spune:

    Deci avem de-a face cu un fel de licenta poetica de a face rabat de la exigentele ratiunii🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s