Mulțumesc

De ce spune lumea mulțumesc? Pentru că atunci cînd pui mulțumesc dai ceva înapoi, deci e vorba de un schimb, un schimb în care acest cuvînt este echivalent cu fapte și lucruri. Mulțumesc este dovada ultimă că în lumea noastră cuvintele înseamnă la fel de mult ca faptele și lucrurile și că cei care expediază biblicul „La început a fost Cuvîntul” ca pe o simplă vorbă de duh căzută astăzi în desuetudine, n-au înțeles nimic nici din vorba respectivă, nici din lumea în care trăim.

Mulțumesc și eu celor care m-au vizitat anul acesta, cu speranța de a da înapoi o fracție din fericirea pe care o am simțit-o de fiecare dată cînd verificam numărul celor care au dat click pe blogul meu. Deși am spus mereu că eu scriu în primul rînd pentru mine, fiecare vizitator și fiecare click îmi produce o fericire enormă – copilărească, desigur, dar în orice caz enormă. Mi-e greu să îmi explic de ce cîteva zeci de vizitatori pe zi, căci doar foarte rar am mai mulți de atît, îmi produc atîta satisfacție. Mă întreb cum ar fi dacă aș avea cîteva mii pe zi. Probabil aș fi atît de fericit încît ar trebui să se inventeze pentru mine niște medicamente speciale, hai să le zicem depresive, ca să-mi mai ia din fericire și pot funcționa astfel în parametri normali.

În ultimele cîteva luni de zile am avut multe vizite din Polonia, unde nu cunosc pe nimeni, deci sînt destul de curios să știu cine mă citește de acolo și profit de ocazia asta ca să mulțumesc în special cititorului/ei sau citiorilor de acolo.

Anul e probabil intervalul care marchează cu cea mai mare putere trecerea timpului. E destul de mare pentru ca în el să se întîmple tot felul de lucruri, dar în același timp destul de mic pentru a încăpea de mai multe ori în intervalul mai mare care este viața noastră. Ce păcat că și viața noastră nu e decît un biet interval!  Pentru mine, anul ăsta a fost un an foarte tumultuos. În aceste cîteva sute de zile care au trecut, mi s-au întîmplat unele dintre cele mai urîte lucruri din viața mea, dar și unele dintre cele mai frumoase. Asta este, pînă la urmă, viața:  un cocktail în care se amestecă ducele cu amarul, tăria cu slăbiciunea, boala cu sănătatea, luciditatea cu amețeala, dragostea cu ura, și în  ultimă instanță viața însăși cu moartea.

Am înțeles în ultimele zile ale acestui an este că unul dintre cele mai importante lucruri pe care poate să le facă omul pe lumea asta (după citit, nimic nu e mai important decît cititul!), este să se împace cu moartea. Și asta nu e ușor, pentru că trebuie să ne împăcam atît cu moartea noastră, adică cu gîndul că o să murim în cele din urmă, dar și cu moartea celor din jur, care lovește de cele mai multe ori la întîmplare, ca un fulger odios ce vine sub forma unui accident de mașină, a cancerului sau, mai puțin rapid ca fulgerul dar la fel de devastator ca acesta, sub forma bătrîneții. Am mai înțeles că fiecare moment existențial, chiar și cele care ne aduc din ce în ce mai aproape de moarte, are frumusețea lui. Am 30 și am început să mă simt semnificativ mai aproape de sfîrșit decît mă simțeam la 29. Una dintre cele mai importante persoane din viața mea îmi spunea, auzindu-mă că mă văicăresc în legăgură cu asta, că la 60 de ani o să mă simt la fel de bine ca la 30, și la fel la 90, dacă o să-i apuc. Asta pentru că fiecare moment vine și se adaugă deasupra celor care au trecut deja, încorporîndu-le, ca un munte care crește. Din punctul ăsta de vedere, bătrînețea nu este sfârșitul, ci punctul culminant al ascensiunii existențiale: ai ajuns, în sfîrși, în vîrf! Am mai înțeles și că dacă ai ajuns în vîrf fără să fi făcut copii, trăiești acolo, în singurătatea piscului tău, cel mai îngrozitor sentiment de disperare imaginabil.

Mulțumesc încă odată celor care mă citesc în ciuda derapajelor mele lirice (ce am scris mai sus e un bun exemplu de astfel de derapaj dezlînat) și vă aștept să ne înîlnim și la anul aici. Căci chiar dacă eu o să fiu pe alt continent, locul nostru virtual de întîlnire o să rămînă același. La mulți ani, adică drum bun înspre piscul vostru existențial! Și aveți grijă să nu cumva să ajungeți acolo fără să fi turnat cel puțin vreo trei plozi.

Anunțuri

Sufletul meu prost și sufletul lui Proust

Scriam data trecută despre faptul că Proust mi-a zărănicit un proiect literar, că dacă m-aș apuca să scriu povestea respectivă, n-aș putea s-o fac fără sentimentul că îl plagiez pe el, care, ziceam eu, a scris odată pentru totdeauna, într-o formă literară desăvîrșită, despre iadul pe care cel care descoperă că a fost trădat în fiecare secundă a  poveștii lui îl trăiește retroactiv, atunci cînd momentele cheie ale fostei iubiri trebuie reinterpretate în lumina trădării ieșite la lumină.

Dar citindu-l în continuare pe Proust am descoperit că îl plagiasem deja, înainte chiar de a-l fi citit. Am trăit odată voluptatea de a fi intuit ce urma să spună Heidegger în următoarea frază, în timp ce îl citeam. Ajunsesem să vibrez pe aceeași frecvență cu e într-o asemenea măsură încît la un moment dat mi-am spus în gînd: dar dacă așa stau lucrurile, atunci de aici rezultă cutare lucru. Iar în urmăoarea propoziție Heidegger mi-a redat gîndul, cuvînt cu cuvînt. Poate ochii îmi fugiseră, fără să-mi dau seama, în josul paginii, și așa se explică virbarea mea pe aceeași frecvență cu Heidegger, ceea nu-mi mai lasă prea mult spațiu pentru auto-măgulire.

Acum două zile, în timp ce îl citeam Proust, am dat peste pasajul următor:

„O să primesc o scrisoare de la Gilberte, îmi va spune, în sfîrșit, că m-a iubit întotdeauna și îmi va explica motivul misterios pentru care a fost silită  să îmi ascundă, pînă astăzi iubirea ei, prefăcîndu-se că poate fi fericită fără să mă vadă, motivul pentru care și-a luat înfățișarea unei Gilberte simplă prietenă de joacă.” În fiecare seară îmi închipuiam această scrisoare, credeam că o citesc, îmi repetam întruna fiecare frază a ei. Dintr-o dată, mă opream, înspăimîntat, înțelegeam că dacă aș fi primit o scrisoare de la Gilberte, aceasta nu ar fi arătat așa, de vreme ce textul pe care mi-l repetam era alcătuit de mine însumi. Și din acea clipă mă străduiam să-mi întorc gîndul de la cuvintele pe care aș fi dorit ca ea să mi le scrie,  de teamă că, enunțîndu-le, le voi exclude tocmai pe acelea  – pe cele mai dragi, pe cele mai dorite – din cîmpul realizărilor posibile.”

Acum cinci ani eu scriam pe blogul ăsta (de fapt pe vremea aia scriam pe Blogspot, înainte să migrez cu blogul de acolo pe WordPress) următorul text. Link-ul este acesta, dar redau aici textul pentru a obține efectul dorit și care poate fi obținut doar prin punerea față în față a celor două texte:

Avem darul, sau poate blestemul, sa ne proiectam in viitor, si acolo ne petrecem mare parte din viaţă. Viitorul e format dintr-o virtualitate infinită de alternative, nu? În momente de aşteptare înfrigurată, încercăm să epuizăm infinitul, actualizînd în gîndire o posibilă variantă a viitorului. Apoi ne spunem că e imposibil să fim noi atît de pătrunzători încît să fi ghicit acea variantă care se va actualiza în realitate, şi considerăm că acea variantă pe care noi am gîndit-o va ramîne veşnic o virtualitate. Şi atunci, printr-o dialectică de magician, transformăm slăbiciunea într-o putere supraomenească şi încercăm să ne gîndim la cît mai multe variante, la cele mai rele dintre ele, fireşte, în încercarea de a ne asigura un viitor cît mai roz, eliminînd din realitate, prin gîndire, acele variante de care ne temem cel mai rău. Un pas încă şi mai îndrăzneţ este să spui cu voce tare ceea ce gîndeşti. De exemplu, dacă părinţii tăi au întîrzîiat cîteva ore, să iei o postură nevinovată şi să declari că e posibil ca părinţii tăi să fi murit într-un accident de maşină. Asta este exorcizarea realităţii prin limbaj.

Fondul celor două texte este aproape identic, în asemenea măsură încît nu se poate spune decît că l-am plagiat pe Proust. Doar că eu eu am început să îl citesc pe Proust abia acum două săptămîni. Pînă astăzi nici măcar nu am răsfoit primele două volume din În căutarea timpului pierdut, pentru că niciodată nu le găseam, acesta fiind și motivul pentru care nu m-am apucat pînă acum de acest roman despre care s-a spus că este cel mai lung roman scris vreodată.

Dacă nu l-am plagiat, înseamnă că am gîndit gîndul lui, că există – nu există altă explicație – o înrudire sufletească între mine și el sau cel puțin un moment trecător în care mințile noastre au gîndit la fel. Sigur, această concluzie nu este valabilă decît pentru mine, pentru că nu există altă garanție pentru autenticitatea acestei potriviri decît cuvîntul meu. Dar voluptatea pe care am trăit-o în momentul în care am dat peste pasajul din Proust și mi-am amintit de ce scrisesem eu acum cinci ani a fost mai intensă decît orice alte voluptate trăită de mine în ultima vreme și, ca în cazul oricărei fericiri strict subiective,  nu poate să mi-o fure nimeni.

Dragoste în ciuda defectelor

Poate că o iubire mare se definește în primul rînd prin păstrarea și creșterea energiei ei interne în ciuda unuia sau mai multor defecte mortale ale obiectului iubirii.

De exemplu, eu continui să îl iubesc pe Dostoievski, pe care l-am cunoscut de mult, în ciuda a ceea ce eu cred că este un defect major de formă în unele dintre romanele lui. Și în același fel dragostea mea față de Proust, care tocmai se naște, continuă să crească în ciuda aceluiași defect. Nu sînt critic literar, deci ceea ce spun nu e critică literară, ci mai degrabă o invitație pentru cineva care se pricepe la așa ceva să mă lămurească și pe mine cu stau lucrurile de fapt.

Cînd cineva se apucă să scrie un roman, are mai multe opțiuni în ceea ce privește forma și construirea personajelor. Astfel, putem avea de-a face cu un autor omniscient, care nu este el însuși personaj în roman, ci doar narator detașat, un fel de Dumnezeu deist, care observă și disecă cu luciditate dramele personajelor sale, dîndu-le astfel viață; sau avem de-aface cu un autor-personaj, deci un roman în care autorul alege să fie el însuși integrat în fluxul evenimentelor ca un observator localizat, fiind astfel nevoit, de dragul logicii elementare și al bunului simț, să  renunțe la toate avantajele omnișcinței.

Se întîmplă însă că unii dintre cei mai mari romancieri ai tuturor timpurilor, de exemplu Dostoievski si Proust, au scris romane în care au amestecat cele două posibilități. Adică au optat pentru un autor-personaj, pentru cineva care relateaza niște întîmplări așa cum le-a fost el martor, direct sau indirect, dar care sfîrșește prin a deveni autor-omnișcient. În Demonii, de exemplu, naratorul începe prin a anunța că o să povestească niște întîmplări la care a fost martor și sfîrșește prin a reda cu acuratețe gînduri ale celorlalte personaje și întîmplări la care el nu avea cum să fie prezent. La fel face și Proust, care în În căutarea timpului pierdut. După ce m-a cucerit în mod absolut de la primul volum, cu fluxul de conștiință al autorului-personaj care își revizitează trecutul, în a doua parte, O iubire a lui Swann, schimbă macazul către șina autorului-omniscient, dar fără să renunțe la poziția de autor-personaj. Frumusețea sublimă a scrisului lui Proust și analiza peste măsură de profundă pe care o face sufletului omenesc, modului de viață burghez parizian și, în fine, oricărui subiect pe care se întîmplă să îi cadă bisturiul fermecat, toate acestea au reușit doar după o lungă bătălie cu mine însumi să mă ajute să termin cartea pe care acea schimbare de macaz, sau mai bine zis acea mișcare de nepermisă călărire a acestor două căi ferate care după mintea mea cu niciun chip nu pot co-exista în același plan, cea de autor-omniscient și cea de autor-personaj, deci o simplă problemă de formă, o făcea să sufere o lovitură pe care bunul meu simț sau logica mea le credeau fatale.

Am reușit, nu știu cum, să ajung să îl iubesc pe Proust în ciuda acestui defect, la fel cum cu mai mulți ani în urmă continuasem să îl iubesc pe Dostoievski în ciuda aceluiași defect. Cu toate că aș avea și alte motive de supărare față de Proust, de exemplu acela că, după ce am citit descrierea magistrală a dragostei lui Swann pentru ușuratica și prostuța lui Odette, nu mai am curaj să întreprind și eu un proiect literar pe care o poveste trăită recent mă făcuse să-l iau în considerare.  M-am regăsit atît de bine în Swann, încît citeam cu sentimentul că Proust a scris chiar despre mine. Dar probabil că același sentiment l-ar avea mulți dintre cei care iubind descoperă că de la bun început fuseseră încornorați.  În orice caz, literatura nu se naște din resentiment, și la mine resentimentul ar fi fost încă un motor puternic, ca să nu mai zic că dacă aș încerca totuși să scriu despre asta aș avea sentimentul că îl plagiez pe Proust, ca și cum el a dat odată pentru totdeauna forma literară desăvîrșită acestui tip de poveste de dragoste.

Despre lucrurile cu adevărat importante

Mi se pare că am mai avut titlul ăsta odată. Și nici măcar nu e al meu, el al unei cărți a lui Paleologu. Cartea începe într-adevăr ca și cum ar fi despre lucruri cu adevărat importante, dar continuă prin a vorbi despre tot felul de lucruri, de exemplu despre evoluția lui Eliade, despre virtuțile lui Andrei Pleșu și curiozitățile lui Iorga. Toate astea, sînt, desigur, importante, dar parcă lărgesc prea mult sfera sugerată de titlu.

În seara asta mă plimbam singur printr-un centru de București colorat și geros și mă simțeam singur. Deși sentimentul care mă colora pe dinăuntru avea mai multe cauze, mi-am dat repede seama că pînă la urmă e vorba de o lege (ne)naturală a sărbătorilor de iarnă, o lege care seamănă destul de mult cu gravitația și care după părerea mea sună cam așa: nefericirea interioară e  direct proporțională cu obligația exterioară de a fi fericit. Te simți mai singur zilele astea, de exemplu, tocmai pentru că mai mult decît altă dată simți că ar trebui să nu fii singur. Și așa mai departe.

Dar să revin la lucrurile cu adevărat importante. Plimbîndu-mă prin ger, de fapt mîncînd singur un sandwich la Subway-ul de la Cocor (pînă în seara asta nu știam că e un Subway la Cocor) și privind afară la trecătorii care se luptau cu gerul și zăpada nici topită, nici netopită de pe jos și la luminile colorate înspre Universitate, mi s-a aprins un beculeț. Un beculeț care de fapt nu mi-a spus nimic nou, dar m-a făcut să înțeleg și mai bine validitatea unui lucru pe care îl știam de mult. Pînă la urmă, tot ce contează pe lumea asta formată din oameni și lucruri, din ciocniri cu oameni și cu lucruri, alergări după oameni și lucruri, e dragostea. Dragostea e de atît de multe feluri încît e foarte curios care există un singur cuvînt care se referă la toate. Dar asta trebuie să însemne că toate aceste forme au ceva în comun. Ce are în comun dragostea față de iubit sau iubită cu cea față de mamă sau tată și cu cea față de fiu sau fiică? Am fi tentați să credem că nimic. Dragostea romantică e violentă, posesivă, carnală și extrem de orgolioasă. Dragostea față de părinți e adîncă și inevitabilă ca un fluviu ce curge cu privirea mereu întoarsă înspre izvor, iar dragostea față de copii e totuna cu sentimentul că ai fi oricînd dispus să-ți sacrifici chiar și viața dacă asta ar alina cu un strop durerea celor care au ieșit din tine. Ce au, atunci, în comun aceste forme de dragoste? Nimic. Sau aproape nimic. Și acest aproape nimic pe care îl au în comun se dovedește a fi decisiv. Iată cum stau lucrurile: dintre toate felurile de dragoste, dragostea romantică este cea mai mare, pentru că fără ea celelalte forme nu ar exista. Fără cineva care să iubească atît de mult pe altcineva încît să vrea să facă copii cu el/ea, nu ar exista nici dragoste de părinți și nici de copii, pentru că nu ar exista nici copii nici părinți. Așa stînd lucrurile, e limpede că dragostea romantică le include și le depășește pe toate celelalte și că ne putem referi doar la ea fără grija de a comite o nedreptate prea mare atunci cînd spunem că „cel mai important lucru din lume e dragostea”.

Din acest lucru mare rezultă multe lucruri mici, cum ar fi, de exemplu, că gravitatea resimțită a unei pierderi e mult mai mare în cazul fetei frumoase din autobuz care ți-a aruncat doar cîteva priviri dar în care ți s-a părut că citești primele litere din alfabetul  infinitului, după care a coborît din autobuz și s-a dus, decît pierderea unui portofel plin cu bani.

Mai înseamnă și că cei care nu au fost încă suficient de norocoși să găsească dragostea pînă la 30 sau 35 de ani, sau au găsit-o și n-au știut ce să facă cu ea, vor avea la vîrsta asta un zbucium existențial specific adolescenței, zbucium pe care cel care s-a însurat la 25 de ani nu-l mai are, pentru că acum are alte griji decît spleen-ul urban și angst-ul existențial. Are nevastă și poate copii, ceea ce nu prea mai lasă loc pentru mare lucru.

Mai înseamnă și multe alte lucruri, despre care nu mă pricep eu să scriu. Dar pînă la urmă tot ce contează e că dintre toate lucrurile cu adevărat importante cel mai mare e dragostea, după cum foarte bine zicea și Pavel acum vreo două mii de ani. Și cu toate astea a rămas și el un adolescent pînă a fost omorît, pentru că n-a fost însurat niciodată.

Zăpadă peste ocean

Poezia nu există decît în limbaj și este forma lui supremă. Fără a mă pricepe cîtuși de puțin la poezie, am înțeles totuși că poezia este în primul rînd frumosul creat prin folosirea cuvintelor, însă nu doar atît. Dar parcă uneori frumusețea poeziei transcende limbajul și irumpe în realitate. De exemplu asta cred că s-a întîmplat ieri, stînd la coadă în fața ambasadei SUA. Ieri a căzut prima zăpadă în București, chiar ziua care aveam programat interviul pentru viză, ultimul lucru care mai stătea între mine și un nou început  de viață, într-o altă lume, în Alaska mai exact, acolo unde ninge deja de mult și frigul are dinții ceva mai ascuțiți decît aici, și soarele e mult mai somnoros iarna, trezindu-se doar cîteva ore pe zi, și nu doarme aproape niciodată vara, făcînd risipă de fotoni. Prima zăpadă din București devenea, cu doar un minim efort de imaginație poetică, un fel de punte simbolică între România și Alaska, între trecut și viitor. Zăpada își depășea astfel propria materialitate căpătînd o dimensiune metaforică, aceasta din urmă depășind-o în cantitatea de real, dacă pot să spun așa, pe cea dintîi.

Există și aspecte mai prozaice ale zilei de ieri. De exemplu faptul că, deși nu am probleme cu inima, era să fac infarct în mașină crezînd că nu o să ajung la timp la interviu din cauza traficului, și n-ar fi fost nimeni lîngă mine care să sune la 112; doar ca să ajung la ambasadă și să stau o oră în frig și zăpadă. Poate că ambasada SUA este teren simbolic american, dar mie mi s-a părut că n-a putut să reziste în totalitate asediului cultural al modului românesc de a face lucrurile. Și faptul că am tremurat două ore, nu de frig, ci de emoții, pentru un interviu care n-a durat decît cinci minute, tot la capitolul ironii prozaice se încadrează; deși în cazul tipului de viză pentru care aplicasem interviul lăsa mult mai puțin loc pentru hazard decît în cazul altor tipuri de viză.

Unii, mai în glumă mai în serios, se întreabă cum de nu îmi e frică de vremea din Alaska. Lăsând la o parte faptul că de mîine o să fie și în București -20 de grace Celsius, adică mai frig decît e acum în Anchorage, întrebarea nu e deloc inspirată, asta ca să fiu blînd. Pentru că omul este în primul rînd ființă socială (deși sînt unii care ar pune asta în discuție), ce este decisiv pentru calitatea vieții lui nu este mediul geografic sau clima, ci mediul social. Astfel văzute lucrurile, mă îndoiesc că ar mai putea cineva să întrebe, fie și în glumă, de ce mă mut din România în Statele Unite ale Americii. De altfel, cine mă cunoaște cîtuși de puțin, știe că nu am nutrit niciodată o dragoste prea enormă (licență poetică, sic) pentru ceea ce, înțeles corect, se numește România.

La munca!

Din pacate nu m-am plimbat atit de mult cit mi-as fi dorit. N-am fost la Paris, nici la Londra, nici la Roma, nici la Viena. Dupa enumerarea asta cineva ar putea sa intrebe, dar unde ai fost, atunci? Pai am fost in Stockholm (Suedia), Oslo (Norvegia), Amsterdam si Rotterdam (Olanda), Bruxelles si alte citeva orasele din Belgia, Madridul din Spania, Tallin din Estonia si cam atit. Ah, am fost si la Dobrici, in Bulgaria, pe vremea cind aveam BMW inscris in Bulgaria. Ce vremuri…

Cind am fost ultima data la Oslo, adica vara asta, am fost efectiv socat sa vad ca monopolul pe cersetorie in centrul orasului e detinut de cersetori romani. Ma plimbam pe Arke Brygge cu doi prieteni norvegieni, cind unul dintre ei imi spune, ia uite, si astia sint romani. Eu, sceptic, intreb cum de e atit de sigur. El imi spune, zi-le ceva in romana. Eu ii spun tinerei care era la doi pasi de mine sa se duca la munca (la munca). Reactia ei e una de „ce muncaaa maaa, i-auzi la el”, si in timp ce ea isi avea reactia, un tip cu burta si mustata apare de nu stiu unde si verbalizeaza si el violent in directia mea. Da, erau romani, sau cam asa ceva. Prietenul meu norvegian ride si ma intreaba ce le-am spus. Eu ii raspund ca i-am trimis la munca iar el ma intreaba care e cuvintul. Ii mai repet de citeva ori formula magica „la munca” care stirnise atita indignare intre compatriotii mei cersetori, iar el incepe sa o repete si reuseste dupa citeva incercari sa o redea surprinzator de bine.

Mi-am amtint de episodul asta pentru ca zilele astea sint la Madrid si situatia e cu totul alta. Am mers de citeva ori cu trenul in zona metropolitana a Madridului si aproape in fiecare tren am vazut cite un cersetor. Doar ca nu erau romani, erau spanioli. Mi s-a explicat ca situatia economica dramatica din Spania ii face pe multi spanioli sa comita gesturi disperate. Unii se sinucid in fata trenului, cum s-a intimplat chiar recent, altii cersesc, tot in tren, sau in alte parti.  E foarte posibil ca sinuciderile sa nu aiba de-a face cu criza economica. La urma urmelor, motivele pentru care cineva alege sa spuna adio vietii sint intotdeauna complexe. La fel si cu cersetoria: e posibil ca cersetori profesionisti sa profite de situatia economica pentru a inventa povesti lacrimogene. Dar oricum ar fi, ramine schimbarea semnificativa in peisajul urban al unei capitale europene, anume ca propriii cetateni incep sa devina un segment semnificativ din populatia de cersetori, lasind mai putin loc pentru aventurierii din alte parti. Dar cel putin la Oslo e in continuare foarte mult loc pentru cersetori. Norvegienii o duc in continuare mult prea bine pentru a iesi la cersit.

PS: Ca de fiecare data cind sint in deplasare si n-am laptopul cu mine, scriu fara diacritice.