După orgie

Luna trecută, în august,am fost la o conferință în Stockholm. M-am numărat printre puținii norocoși care n-au trebuit să plătească nimic, fiind invitat acolo de unul dintre organizatori. Oamenii ăia au fost atît de drăguți încît nu doar că au plătit taxa de participare la conferință, cazarea la un hotel bun, avionul și cina festivă de la finalul conferinței, dar au cumpărat chiar și bileltele de autobuz de la aeroport pînă în oraș. Asta înseamnă să faci o treabă pînă la cap. A fost o conferință foarte mare, cu aproximativ trei sute cincizeci de participanți, unde am avut și eu o prezentare.

Pentru că tot eram în Suedia, am profitat de ocazie și am revizitat pentru o zi și Uppsala, orașul unde acum doi ani am state șase luni cu o bursă, în timpul doctoratului. Acolo m-am îndrăgostit. De Suedia. Din Uppsala am luat trenul înspre Oslo,  unde mă aștepta cel mai de treabă norvegian pe care îl cunosc eu și care timp de șase zile a fost o gazdă extraordinară. Ah, am uitat să spun că am abuzat de bunătatea organizatorilor și i-am pus să îmi ia biletul de întoarcere din Oslo în loc de Stockholm.

M-am apucat acum să scriu despre asta pentru că tocmai m-au revizitat niște gînduri care mi-au venit în trenul care mă ducea de la Stockholm la Uppsala,  în urmă cu o lună. Conferința de la Stockholm fusese în domeniul studiilor religioase. Eu am fost acolo ca sociolog al religiei, deci oarecum cu preocupari diferite, dar în orice caz m-am integrat destul de bine în peisajul așa numiților „scholars of religion”. Sub impresia prezentărilor auzite și unor discuții despre direcțiile și perspectivele studiului științific al religiei, m-a cuprins, cu ochii pierduți în foarte viul verde suedez (iarba e mult mai verde în nord decît pe la noi) prin care din cînd în cînd mai apărea cîte o casă din lemn vopsită în roșu și cu ferestre albe, un fel de melancolie, dar o melancolie prolifică, care s-a materializat într-o serie de gînduri despre condiția noastră modernă.

Mi s-a părut atunci că văd cu limpezime maximă faptul că întreaga realitate nu mai are astăzi alt rost decît acela de a fi obiect studiu al științei. Că existența modernă, științifică par excellence, este în mod fundamental parazitară, hrănindu-se dintr-un real care nu mai este al ei, pe care l-a pierdut, și pe care încearcă să-l recupereze prin disecarea cadavrului lui.  Științele sociale disecă viața, cultura, socialul și tot ce îl compune, de exemplu religia. Realul, cu alte cuvinte, nu mai are altă funcție decît aceea de a fi disecat, desfăcut în bucățelele constitutive fundamentale. Modelele atomice sînt paradigma unei modalități universale de raportare la realitate.  Astăzi nu mai avem atît de mult religie cît studiul științific al acesteia. (Afirmația asta trebuie nuanțată. E adevărată doar pentru acel spațiu, geografic sau nu, supus hegemoniei culturale occidentale). Nu mai avem atît de mult social cît sociologie. Și așa mai departe.

Am simțit atunci, de fapt nu atunci, am simțit în seara asta, că înțeleg foarte bine ce vrea să spună Baudrillard cînd vorbește despre moartea socialului, despre moartea artei, dispariția politicului, a puterii, despre domnia simulacrului și chiar despre dispariția realului însuși. Citindu-l, îți spui că nu poți să îl iei, la urma urmelor, prea în serios, deși nu poți să nu îi dai dreptate pe ici, pe colo. Dar episodul meu melancolic din trenul suedez m-a făcut să-i dau mai multă dreptate decît atunci cînd am mintea mai limpede. Sau poate tocmai atunci a fost mai limpede.

Baudrillard spune undeva că modernitatea a fost nimic altceva decît o orgie. În sensul că în ea au fost actualizate în mod extatic, depline, toate utopiile umanității. Eliberarea sexuală, triumful drepturilor omului, al libertății de gîndire și expresie și al oricărui fel de libertate în general, actualizarea artei într-o societate estetizată pînă la saturație, ceea ce echivalează de fapt cu dispariția artei, pe scurt toate visele oamenii au fost împlinite, spune Baudrillard. Aceasta a fost orgia. Acum trăim după orgie, realul însuși dormitînd în amorțeala post-climax.

Într-unul dintre puținele momente în care e optimist (deși nici măcar nu s-ar putea spune că în general e pesimist), Baudrillard spune că există totuși motive de speranță. Ar fi prea complicat să încerc să explic aici ce fel de speranță are el în minte, pentru că nici măcar eu nu am înțeles prea bine. Ca să dea totuși de înțeles că lasă deschisă posibilitatea unei vieți post-orgie, Baudrillard spune că a luat metafora orgiei dintr-o poveste care este ea însăși plină de speranță. Se spune că în timpul unei orgii, un bărbat o întreabă la ureche pe o femeie: „Ce faci după orgie?”. Întrebarea asta țintește atît de adînc, ca un fulger, încît rămîi efectiv trăznit.

Anunțuri

Unde e România mai tare decît Germania şi Spania

Am fost provocat să spun ceva bun despre România. De fapt am fost provocat la ceva mai mult decît atît, dar o să mă prefac că am fost provocat doar la atîta lucru.

Ce spun în continuare nu anulează şi nici măcar nu contrazice ce spuneam în postul De ce nu-mi iubesc ţara. Doar că aici o să închid ochii la toate bubele şi o să mă concentrez asupra unei bucăţele de realitate culturală prin care România e superioară  unor ţări ca Germania, Spania, Italia. Este vorba de faptul că în România filmele nu sînt dublate, ci sînt subtitrate. Nu ştiu care sînt toate ţările în care se întîmplă aberaţia asta- se mai întîmplă şi în Bulgaria, ăsta fiind motivul pentru care eu la un moment dat ştiam bulgară (am crescut cu două posturi de televiziune bulgăreşti şi unul românesc, undeva în sudul ţării), dar nu ne ajută cu nimic să ştim că sîntem mai tari decît  bulgarii la ceva- din moment ce ei, săracii, sînt mai amărîţi decît noi.

Este cu totul incredibil, dar în Germania, Spania şi alte ţări în care filmele sînt dublate, oamenii nu ştiu care este vocea lui Marge Simpson, nici cum sună  „D’oh!-ul” lui Homer. Pentru mine, asta e cu totul strigător la cer. Vocile actorilor din The Simpsons sînt probabil cele mai celebre şi mai bine plătite voci din istoria televiziunii, dar tocmai vocilea astea lipsesc cu totul din versiunile dublate ale serialului. Ceea ce face ca cel mai amuzant şi mai inteligent serial din istoria televiziunii să se transforme într-o glumă proastă pentru ţări ca Germania, Spania şi toate celelalte care dublează.

Dar dublarea filmelor are implicaţii culturale mai largi decît simplul furt al vocilor unor actori celebri. E trist că lumea nu îl aude pe Al Pacino, într-un film cu Al Pacino, dar poate nu e foarte serios. Ce mi se pare serios este că prin eliminarea limbii originale se pierde posibilitatea contactului cu limba respectivă. Poate nu înveţi o limbă uitîndu-te la un film sau la o sută, dar măcar îţi faci o idee despre cum sună. Astfel, spectatorul este furat de două ori: o dată i se fură vocea originală, apoi i se fură posibilitiatea de a se îmbogăţi prin contactul cu o limbă străină. Şi în plus i se mai  fură şi posibilitatea de a face un tip de gimnastică a minţii. Să citeşti în timp ce priveşti înseamnă să îţi pui, cît de cît, creierul la treabă. Spectatorilor din ţările unde filmele sînt dublate le vine foarte greu să îşi imagineze cum reuşesc ceilalţi să citească subtitrarea şi să vadă filmul în acelaşi timp, adică au aceeaşi problemă pe care o are un copil de şapte, opt ani în România.

Iată unul dintre puţinele lucruri care mă fac să fiu mîndru că (încă) trăiesc în România. Ceea nu înseamnă deloc că nu îmi doresc cu aceeaşi intensitate să plec de aici.

Probabil cel mai bun loc de alergat din oraş

Am început de curînd să alerg într-un loc special amenajat aflat lîngă stadionul Lia Manoliu. Aş fi vrut să zic parc, dar nu sînt aşa de mulţi pomi în jur. Ăsta este şi singurul dezavantaj al locului, zic eu, anume că nu e atît de mult aer curat cît ar trebui să fie într-un loc unde oamenii transpiră şi înghit aerul cu o poftă de zece ori mai mare decît în alte locuri. În rest, ai acolo o pistă specială unde aleargă foarte multă lume,  ceea ce e minunat. Adică, acolo vin doar oameni care aleargă,  de unde şi sentimentul că aparţii unei caste de (i)luminaţi care acordă atenţia cuvenită corpului lor şi care au găsit o modalitate sănătoasă to get high. 

De fapt greşesc, nu chiar toată lumea care vine acolo vine pentru alergat. Unii vin să îşi plimbe cîinele. În special domnişoare plinuţe care cred că pot să împuşte doi iepuri dintr-o dată: să facă plimbarea de seară a cîinelui şi să slăbească în acelaşi timp. N-aş avea nimic împotrivă, dacă aş avea garanţia că cei mai buni prieteni ai lor n-o să facă caca în faţa mea (ceea ce face de obicei un căţel în timpul plimbării, de altfel, motiv pentru care n-aş putea să-i port lui pică), sau dacă n-ar exista posibilitatea să mă împiedic în firele leselor lor. De fapt, chiar şi aşa, nu pot să spun că am ceva împotriva domnişoarelor care aleargă tîrîndu-şi maşinile de iubit după ele (asta zicea cineva că sînt cîinii: maşini de iubit). E un fel de divertisment, la urma urmelor.

De ce nu-mi iubesc ţara

Atunci cînd se vorbeşte despre o ţară, de obicei se vorbeşte în umbra unei neînţelegeri fundamentale. Adică, de fapt nu se ştie ce este o ţară. O să încerc eu acum să spun în cîteva cuvinte ce este o ţară şi de ce eu nu-mi iubesc ţara.

Pînă şi Eminescu gîndea în umbra acestei neînţelegeri, atunci cînd în Scrisoarea III scria: „Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta,râulramulMi-e prieten numai mieiară ţie duşman este”  Bineînţeles, că fiind un poet, Eminescu vorbeşte aici metaforic, doar că metafora asta nu merge prea departe ca metaforă. Adică nu face altceva decît să personifice geografia. Şi tocmai aici este rădăcina neînţelegerii despre care vorbesc, anume uitarea faptului că geografia este doar atît, geografie. Geografia nu e niciodată o ţară.

Asta pentru că geografia este în mod funamental omogenă: ia-o pe o potecă şi mergi cu capul în jos cîteva mii de kilometri. Presupunînd că nu o să dai peste sîrmă ghimpată şi că reuşeşti să ocoleşti toate aşezările omeneşti, poteca pe care mergi nu o să-ţi dea nici cel mai mic indiciu că ai trecut dintr-o ţară în alta. Ţărîna e ţărînă peste tot, la fel şi pădurea. E adevărat că verdele e mai intens în anumite zone, dar ar fi absurd să tragem concluzia că în Norvegia (dau exemplul ăsta pentru că acolo a plouat neobişnuit de mult vara asta) plouă mai mult pentru că e Norvegia. Rezultă că geografia, care e compusă din ţărînă, ape şi păduri, e cu totul indiferentă şi radical diferită de tot  ceea ce noi numim ţări.

Ştii că ai de-a face cu ţară atunci cînd ieşi de pe poteca sălbatică şi mergi pe un drum asfaltat. Despre drumurile din România nu e nevoie să mai spun nimic. Se ştie că la noi un kilometru de autostradă costă de zece ori mai mult decît într-o ţară normală şi că avem de o sută de ori mai puţină autostradă decît o ţară normală. Dar ca indiciu despre ce înseamnă o ţară, drumurile sînt ideale. Un drum este o construcţie omenească; felul în care este construit un drum îţi spune foarte multe despre ţara în care te afli; şi la fel orice altă construcţie omenească. Şi aici am ajuns în inima problemei, anume la faptul că doar construcţiile omeneşti au legătură cu ficţiunea pe care o numim ţară.

Acum înţelegem mai bine ce e de fapt o ţară. O ţară este suma construcţiilor omeneşti de pe un anumit teritoriu, teritoriul fiind el însuşi o construcţie omenească, adică linia care demarcă teritoriile şi care prin această simplă demarcaţie le creează. Construcţiile omeneşti pot fi materiale, cum ar fi drumurile, clădirile, trenurile şi aşa mai departe; sau culturale, cum ar fi limba, poveştile, obiceiurile, politica, economia, literatura şi aşa mai departe; cu menţiunea că produsele materiale sînt într-o mai mare măsură influenţate de cele culturale (aici marxiştii m-ar constrazice, poate)

De fiecare dată cînd cineva spune că România este o ţară frumoasă, nu se referă de fapt la România. Se referă la rîu şi la ram (România are mult ram, care e defrişat într-o veselie- copii, nu vă gîndiţi la memoria calculatorului, ram înseamnă altceva la Eminescu), care după cum am văzut, nu sînt România şi nici măcar româneşti. România e formată din cultura ei, din politică, economie, obiceiuri, feluri de a face şi a fi, moduri de a înţelege lumea şi a te raporta la ea şi la cei din jur, drumuri, instituţii, case de locuit.

După ce am făcut dinstincţia aceasta fundamentală, se face puţină lumină în negurile de unde a apărut zicala  „România e o ţară frumoasă, păcat că e locuită”. E evident că zicala asta e bazată tot pe neînţelegerea pe care am încercat eu să o spulber aici. Dar chiar dacă a apărut în virtutea ei şi pare a o perpetua, morala ei face totuşi trimitere directă la dincţia dintre geografie şi cultură, sugerînd că tot ce e în neregulă cu România are de-a face cu aceasta din urmă. Dacă ar fi mers un pas mai departe, poate autorul zicalei, oricine ar fi fost el, ar fi reuşit să dezmeticească şi el din neînţelegerea fundamentală care acţiona ca fundal al gîndirii lui. Pentru că nu a făcut-o, nu rămîne aproape nimic din vorba lui de duh.

Dar măcar noi, care am înţeles acum ce e şi ce nu e România, putem încerca să scornim vorbe de duh mai inspirate.

Acum că am spus ce e de fapt ţara mea, aproape că nu mai e nevoie să spun de ce nu o iubesc. Sigur, îmi iubesc limba, care e inextricabil legată cu structura mea psihică, deci cu modul în care conceptualizez şi îmi reprezint lumea. Şi, sigur, sînt multe lucruri de iubit la românitatea noastră, deşi am bănuiala că ce e de iubit la românitatea nostră nu ţine atît de mult de românitatea noastră cît de o constantă universală a umanităţii noastre.

Dar oricum ar sta lucrurile în privinţa asta, rămîne faptul dur şi trist că România, în natura ei de construcţie socială, e un organism şubred, cu drumuri puţine şi cariate, mîncat de tot felul de boli, nu prea bine crescut, prost îmbrăcat, dezorientat şi mai ales care dă aproape constant impresia că are un fund în loc de cap.

Maneaua perfectă

Am auzit zilele astea o manea. N-am ascultat niciodată o manea, dar am auzit destule. Una dintre trăsăturile caracteristice ale industriei manelelor în România este radicala ei lipsă de creativitate. Asta nu înseamnă că nu există şi manele cu totul originale, probabil că există. Doar că în general „creaţia” muzicală în manele nu e nimic altceva decît preluarea cu o maximă nonşalanţă a unor melodii gata făcute şi punerea lor pe ritmuri consacrate. Din punctul ăsta de vedere, se poate spune şi despre Ponta că este un manelist. Iar cînd vine vorba de texte, acestea sînt atît de simple şi repetitive încît poţi să zici  că scriitorul (?) de texte pentru manele nu face altceva decît să recombine la infinit cîteva cuvinte cheie ca valoare şi duşman.

Dar maneaua pe care am auzit-o zilele astea e diferită. Nu mai ştiu cum se numeşte, dar textul manelei constă în verbalizarea notelor muzicale cîntate. Cîntăreţul, deci, în loc de alte versuri nu face altceva decît să pronunţe notele muzicale ale melodiei pe care o cîntă: si minor, la minor, fa minor şi aşa mai departe (mai toate tonurile erau minore- le plac minorele, se ştie)

După părerea mea (de nespecialist), maneaua asta reprezintă un fel de apogeu al industriei manelelor, deoarece în ea parcă străluceşte slab, timid, aproape imperceptibil (la fel  ca muzica în manele), un moment de onestitate dezarmantă a manelistului. El renunţă să mai disimuleze prezenţa sensului, să mai mascheze prin „duşman” şi „valoare” vidul care e de fapt singura substanţă a oricărei manele. Prin dedublarea notelor în limbaj, manelistul afirmă şi îmbrăţişează nimicul care e temelia artei sale. Momentul ăsta mie mi se pare sublim, nepreţuit, de o frumuseţe fără număr, cum ar zice manelistul însuşi.

Moartea morții

Stau la un ghişeu pentru a radia o maşină pe care o vînd. O maşină pe care de fapt am vîndut-o de mult, dar acum încerc să o vînd de drept.  Aparent ar trebui să fie un fleac, dar e un fleac care se întinde pe multe hîrtii, ca toată realitatea noastră modernă. S-ar putea spune că hîrtia este coextensivă realităţii moderne, birocratizate pînă în măduva oaselor.

Adorno spunea spre finalul cărţii sale, Minima Moralia-Reflections on a damged life, că modernitatea a reuşit să anihileze pînă şi moartea, una dintre cele mai fundamentale experienţe umane. Atît de fundamentală încît prinvind-o în ochi avem impresia că privim dincolo de lumea asta. Adorno spune că în societatea modernă, masele sînt formate din indivizi perfect înlocuibili, după modelul produselor în serie care ies de pe benzile fabricilor. Individul modern nu mai este propriu-zis un eu, ci o sumă de atribute funcţionale: inteligenţă, profesie, abilităţi, experienţă pe piaţa muncii, statut social etc. etc. În virtutea acestor atribute, el poate fi oricînd înlocuit de un, era sa zic produs, de un individ cu atribute funcţionale similare. Ceea ce este perfect înlocuibil este ispo facto nemuritor.

N-am înţeles de fapt ce voia să însemne asta pînă astăzi cînd stăteam la ghişeu încercînd să-mi radiez maşina. De fapt, înţelesesem, la nivel intelectual, dar nu simţisem realitatea descrisă de Adorno. La ghişeul de lîngă mine, o femeie tînără încerca să rezolve ceva legat de problema succesiunii. Avea certificate de deces, testamente, tot  tacîmul. Am prins din zbor că era vorba de moartea tatălui şi că erau anumite neînţelegeri în hîrtii. Moartea nu există dacă nu e validată de o hîrtie care să o confirme. Ştampilată, semnată. După mai multe încercări de a se înţelege cu funcţionara publică, care se încadra destul de bine în imaginea acră a funcţionarului public din România, femeia tînără de lîngă mine spune chestia asta care m-a şocat: “Dar a murit şi mama tot anul ăsta”. Ce m-a şocat nu a  fost conţinutul afirmaţiei, ci tonul şi scopul în care a fost folosită. În faţa acestui ghişeu de la administraţia finanţelor publice a sectorului 2, moartea mamei nu mai era unul dintre cele mai teribile lucruri care pot să i se întîmple unei fiinţe omeneşti, nici misterul ultim al existenţei, gaură neagră existenţială din care tot ce reuşeşte să scape e suspinul nemîngîiat al condiţiei umane. Nu, moartea mamei era doar unul dintre argumentele folosite pentru a convinge un funcţionar public, şi  care nici măcar asta n-a reuşit să facă, pentru că răspunsul a fost un sec “bine, dar asta nu schimbă nimic…” Această îmblînzire a morţii prin reducerea ei la simplu element funcţional în aparatul birocratic al societăţii moderne nu doar că îi dă dreptate lui Adorno atunci cînd acesta scrie despre moartea morţii (formularea asta îmi aparţine de fapt mie, pornind de la ideea lui), dar este infinit mai înspăimîntătoare şi mai rece decît moartea însăşi.

Zi de odihnă

Ascultam recent o melodie (de fapt ma uitam la un clip pe Youtube care avea melodia asta ca fond muzical) care zicea cam așa: It’s Saturday, hey, hey! Versul ăsta era repetat la refren cu o euforie dionisiacă pe care nici cel mai bun scriitor nu poate spera sa o poată descrie în cuvinte, deci nici eu (sic!).

Mi-am dat seama atunci de faptul că aranjamentul actual  al săptămînii de lucru face ca de fapt adevărata zi de odihnă să fie sîmbăta, nu duminica, deși oficial creștinătatea (cu excepțiile neglijabile cantitativ ale Adventiștilor de Ziua a Șaptea și Baptiștilor de Ziua a Șaptea) a adoptat duminica drept zi de odihnă. Cînd spun „adevărata zi de odihnă”, o spun nu neapărat dintr-o perspectivă teologică, ci din cea infinit mai imanentă a odihnei golită de toate semnificațiile ei sacre. Pentru că muncitorul modern este obosit și stresat, ziua de vineri îl găsește plin de tensiune, ca o coardă întinsă la maximum (poate nu în România, dar în restul lumii unde chiar se muncește).  Coarda se relaxează vineri seara și se odihnește sîmbătă, nu-i așa? Deci practic duminica te găsește deja odihnit. Dar punctul cel mai important al celor spuse aici este că  sîmbăta este singura zi în care ești efectiv liber, plutind în ea ca într-o scurtă și trecătoare, dar fericită oază de  imponderabilitate: te-ai desprins definitiv de săptămîna de lucru care tocmai a trecut în momentul în care ai ieșit din birou sau ți-ai dat jos salopeta de șantier, și plutești în liniștea fără griji a zilei de sîmbătă. Duminica nu e deloc fără griji, chiar dacă e și ea o zi liberă (și oficiala zi de odihnă) pentru că asupra ei acționează deja gravitația grea a zilei de luni. Practic duminica este ziua în care zborul fără griji al zilei de sîmbătă începe pregătirea pentru aterizare: te și vezi intrînd în birou sau îmbrăcînd salopeta.

Filme cu împuşcături

Am fost să văd The Expendables, filmul în care au fost adunaţi toţi super-eroii umani ai ultimilor 30 de ani, la fel cum în The Avengers au fost adunaţi toţi super-eroii supra-umani ai benzilor desenate. Un film în care îi ai pe Schwarzenegger, Jean-Claude Van Damme, Sylvester Stallone, Chuck Norris, Dolph Lundgren, Jet Li, Bruce Willis, Jason Statham şi alţii, nu poate fi decît un film la care te duci sperînd că nu o să te vadă nimeni. Sigur, Bucureştiul e un oraş mare, dar ştim cu toţii că natura haotică a unui sistem urban de trei milioane sau mai mult de locuitori e uneori mînată de un soi de teleologie sadică capabilă să  ne arunce nas în nas cu vreun cunoscut exact atunci cînd ne dorim asta cel mai puţin.

M-am dus în primul rînd intrigat de faptul că filmul acesta are totuşi o notă mare pe IMDB, care, fără a fi absolut, e un indicator cît de cît rezonabil pentru modul în care un film este primit de mase. Şi masele, oricît de lipsite de gust ar fi, au totuşi nişte standarde minime pentru ceea ce, bineînţeles lipsit de orice valoare artistică, produce totuşi un anumit tip de delectare estetică. Şi nu-mi pare rău că m-am dus, pentru că mi-am elucidat misterul. Filmul nu este un dezastru în primul rînd pentru că nu se ia în serios: în filmul acesta Chuck Norris spune bancuri cu Chuck Norris, Arnold face glume despre Terminator, şi toată pleiada de super-eroi recunoaşte în cele din urmă că locul ei e la muzeu.

Ducîndu-mă la filmul acesta am vrut să văd şi dacă pot să rezist la un film “de acţiune”. Acţiunea nu e altceva decît un vid care simulează că ar fi ceva. Atunci cînd doi musculoşi se bat, o să cîştige unul sau celălalt. Cînd două maşini se urmăresc, toată tărăşenia nu se poate termina decît cu vreuna dintre ele explodînd sau plonjînd de pe vreun pod. Cu alte cuvinte, acţiunea este forma supremă de plictiseală, şi faptul că filmele de acţiune sînt totuşi cele mai gustate de public, arată cît de serios şi efectiv e procesul de cvasi-zombificare la care e supus individul modern. Filmele lui Tarkovski sînt artistice în cel mai înalt grad tocmai pentru că în ele nu se întîmplă absolut nimic. Narativitatea unidimiensională a filmelor de acţiune e înlocuită acolo de explorarea poetică a universului existenţial despre care, se ştie, habar n-avem în cîte dimensiuni există.

Faimă netransmisibilă

Pushwagner e un artist norvegian care arată foarte rău. Arată rău pentru că s-a ruinat prin paradisuri artificiale. A studiat la   Şcoala de Artă şi Design din Oslo, dar apoi a început să consume droguri. Şi a consumat în stil mare, aşa cum le fac artiştii pe toate. Dar l-a un moment dat, probabil unul dintre ultimele momente în care ar fi putut s-o mai facă, s-a trezit şi a reuşit să spargă bula în care creda că trăieşte ca în rai dar în care de fapt se sufoca încet şi sigur. A renunţat la consum şi s-a apucat să deseneze. Cel puţin aşa am auzit eu povestea de la un prieten din Oslo, în timp ce făceam fotografiile de mai jos. Le-am furat din expoziţia de pe Arke Brygge, ca un bun român ce sînt. Un prieten i-a cumpărat pe nimic desenele, care au fost imediat recunoscute  ca voloroase şi în consecinţă preţul lor a crescut ameţitor. Pushwagner şi-a dat prietenul în judecată, şi-a recuperat desenele şi acum se bucură de celebritate. Dacă ai o expoziţie pe Arke Brygge, cea mai hip zonă din Oslo, înseamnă că eşti foarte faimos. Să sperăm că Pushwagner mai are destulă vitalitate în corpul său supra-folosit pentru a se bucura de plăcerile faimei. Ar fi păcat să se piardă aşa, în van. Din păcate faima nu e transmisibilă, ca s-o lase moştenire cuiva, spre deosebire de alte boli.