Lucrez într-o instituţie publică (Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti). De fapt, lucrez la Serviciul de Probaţiune de pe lîngă Tribunalul Bucureşti, dar pentru  care nu s-a găsit spaţiu chiar pe lîngă Tribunal, aşa că acum este localizat în Judecătoria Sectorului 3.

Probaţiunea e o activitate frumoasă, atunci cînd nu e înecată în birocraţie şi în „efectul Lucifer” (asta e doar pentru cunăscători), dar are un statut ambiguu, încă slab definit. În consecinţă, şi consilierii de probaţiune, adică eu şi colegii mei, avem un statut ambiguu şi slab definit.

Consilierul are înainte de toate o dublă misiune: pe de o parte supraveghează iar pe de alta asigură suport. Ambele misiuni sînt complexe, doar că supravegherea e întotdeauna mai uşoară decît suportul, şi mai în ton cu efectul Lucifer. Oricum, un consilier de probaţiune bun trebuie să fluctueze permanent între aceste două aspecte contradictorii ale misiunii lui:  pe de o parte sprijinirea umanităţii persoanelor  care au comis infracţiuni, iar pe de alta sancţionarea derapajelor acestora în raport cu regulile impuse.

Dar despre ambivalenţa asta şi despre cum una dintre cele două dimensiuni tinde să o eclipseze pe cealaltă, poate o să scriu altă dată mai mult. Acum vreau să scriu despre un altfel de derivă.

Recent, exact în toiul verii dantiene bucurestene, cineva din Judecătorie a luat decizia să închidă o uşă. Uşa asta făcea ca birourile nostre să dea direct în curtea interioară. Ceea ce însemna un acces mai rapid la maşină (în cazul meu la bicicletă), mai însemna că puteai să dai fuga afară dacă voiai să răspunzi la un telefon personal. Uşa asta mai făcea şi să circule aerul prin holurile îmbîcsite ale clădirii vechi, cu aer kafkian, a Judecătoriei. Circulaţia aerului într-o clădire fără aer condiţionat e o chestie vitală pe vreme de caniculă-o să iau asta drept o axiomă pe care n-o s-o pună nimeni în discuţie.

Bun, deci la un moment dat cineva poruncit să se închidă uşa, pentru că i s-a năzărit dintr-o dată că uşa asta deschisă prezintă pericol pentru securitatea judecătoriei. Recunosc că nu sînt la curent cu toate regulile de securitate ale unei instituţii publice, dar cînd o astfle de decizie se ia din senin, după şase ani, nu poţi să nu fii lovit în plexul surprinderii de arbitrarul ei.

Mai recunosc şi că uşa asta închisă nu e o tragedie, mai ales pentru mine care sînt norocos şi stau în singurul birou cu aer condiţionat din serviciu. Dar chiar dacă nu e vorba de o tragedie, am simţit închiderea acestei uşi ca pe o atingere directă a confortului personal şi chiar a demnităţii mele. Am reacţionat şi sfătuindu-mă cu cîţiva colegi care mi-au împărtăşit indignarea am redactat o hîrtie oficială către preşedintele Judecătoriei.

Pentru mine, problema era simplă: sînt un angajat al Tribunalului care îşi desfăşoară activitatea în această clădire şi care, în consecinţă, are drepturi egale cu tot restul angajaţilor. Un angajat, într-o ţară civilizată şi democratică (deşi ce se întîmplă zilele astea demonstrează că România nu e niciuna nici alta şi n-a fost niciodată aşa ceva-dar totuşi nu pot să nu mă prefac că trăiesc într-o ţară civilizată), are dreptul să îşi exprime eventualele nemulţumiri legate de condiţiile de la locul de muncă.

Aşa că exact asta am făcut în hîrtia respectivă: am spus care este problema, cum ne deranjează, ce aşteptări avem şi că sîntem dispuşi să discutăm argumentele pro şi contra închiderii uşii împricinate. Am împrăştiat hîrtia prin serviciu şi apoi… a început furtuna. Reacţia a fost următoarea: cine eşti tu, mă, să spui că eşti dispus să discuţi argumentele pro şi contra închiderii uşii? (nota bene, răspunsul ăsta a venit de la colegii mei, nu de la preşedintele Instanţei). Păcatul suprem al hîrtiei era tonul ei prea îndrăzneţ. Tonul nu era îndrăzneţ, era astertiv (consilierii de probaţiune ar trebui să ştie ce e asertivitatea mai bine decît restul muritorilor de rînd şi s-o şi folosească din cînd în cînd- formula DESC e minunată formulă de viaţă), şi nu făceam altceva decît să mă comport în virtutea unui statut pe care credeam că îl am. Doar că nu îl am, îmi spun colegii mei. Eu sînt nimeni în judecătoria asta şi în consecinţă nu am dreptul să mă comport ca şi cum aş avea dreptul să negociez anumite chestiuni, cum ar fi închiderea unei uşi.

În fond, este vorba de veşnica problemă a românului, adică de spiritul lui mioritic, de veşnica resemnare în faţa sorţii (sau a unei reguli birocratice stupide), de monstruoasa lipsă de vocalitate. Sigur, zilele astea observăm un spectacol politic în care se încearcă asasinarea funcţională a preşedintelui, ceea ce ar putea să ne coste statutul de ţară membră a Uniunii Europene. Dar să nu ne lăsăm înşelaţi: nu este vorba de trezirea spiritului civic al românilor, de renaşterea valorii de sine sau naşterea vocalităţii, ci de o manveră politică josnică şi strigătoare la cer. Uite că am ajuns să scriu şi despre politică-nu credeam că o să apuc ziua!

Ca să termin: azi m-am lăsat purtat de valul conştiinţei demintăţii personale şi profesionale, al dreptului la liberă exprimare şi alte valuri asemănătoare, şi mi-am luat-o grav în freză. La fel cum mi-am luat-o şi cînd m-am îndrăgostit. Am impresia că orice val care îţi dă impresia că te poartă spre cine ştie ce culmi ale umanităţii şi împlinirii personale sfîrşeşte inevitabil prin a da cu tine de stîncile mizerabile ale concretului.

Comentarii
  1. arethe spune:

    Ohooo… Buna postare! Bravo ca ai luat atitudine. In al doilea rand, in legatura cu intreaga postare si mai ales cu „concluzia” de la sfarsitul ei, nu te contrazic, dar o duc mai departe: as scoate „inevitabil” de acolo. Cu alet cuvinte, suntem datori faat de noi insine sa .. vb aia.. „keep the faith” si, conex, sa lucram la construirea mijloacelor concrete dintre „inalt” si concret. De cele mai multe ori, construirea aia tre sa se faca prin intermediul unor tehnici nu foarte „inalte” – tehnica pasilor mici. Rezistenta la schimbare, deh… A celorlalti (mai ales in cazul organizatiilor) si a noastra insine (mai ales in cazul indragostirii). Asta simplist spus. Io asa cred. Disproportia intre ce vrei si ce poti te duce de multe ori spre „stancile mizerabile ale concretului”. In cadrul unei organzatii, diferenta asta e data mai ales de putere (formala sau informala) si/sau de „shrudness” – nu gasesc cuvantul in romana – preferabil amandoua, iar fara prima a doua e obicei nu se poate obtine decat daca esti nepotul unchiului tau :)). „moravurtile” unei organizati se chimba cel mai bine din interior, iar daca esti intr-o organizatie daca nu ai putere mai greu sa o schimbi. In cazul iubirii diferenta e rezultanta, o data, a diferentelor intre ce poate si ce vrea unul, respectiv celalat, si a doua oara „incrucisat”, adica ce vrea unul si ce poate celalat. ca la geometrie, i guess..:))) O trigonometrie complicata🙂

  2. ionetecatalin spune:

    cred ca shrudeness e o combinatie de siretenie si absenta milei si copasiunii. Se pare ca ai fost mai buna decit mine la matematica🙂

  3. Zburatorul spune:

    eu zic sa-ti faci rost de o cheie (daca nu-i un demers interzis, considerat ca actiune in interes propriu) si sa nu itzi exprimi in public opiniile politice (cum a facut ministrul tau aseara la A3)!

  4. ionetecatalin spune:

    pai opiniile politice sint publice prin chiar natura lor- intimiatatea n-are nicio nevoie de opinii politice

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s