A walk in the park/o plimbare în parc- e o expresie din limba engleză folosită pentru a desemna situaţii lipsite de orice pericol sau de grad de dificultate. Doar că o plimbare în Cişmigiu poate să prezinte un grad ridicat de risc, deci să fie mai mult decît o banală plimbare în parc.

Poate vă amintiţi de episodul pe care atunci l-am trăit ca pe un cvasi-atac de panică, în Cişmigiu, cînd povesteam despre căţelul care, simţeam şi credeam eu,  mi-a simţit durerea. (Întîmplare  care poate fi citită aici) Cineva poate să spună că a fost  totul în capul meu, dar eu ştiu mai bine: ăia chiar erau nişte prădători care puseseră ochii pe mine. Ştiu foarte multe poveşti cu tîlhării şi alte tipuri de infracţiuni petrecute prin parcuri (Tineretului probabil deţine recordul în privinţa asta, dar nu e parc din Bucureşti care să nu fi văzut partea lui de criminalitate), care în momentele alea mi-au invadat fluxul conştiinţei şi m-au făcut să mă pierd un pic cu firea. E adevărat că în momentele acelea nu eram tocmai eu însumi, căci pentru prima dată în viaţa echilibrul psiho-emoţional îmi era tulburat-atît de tare încît m-a mirosit şi căţelul ăla. (Dragul de el: îl mai văd uneori prin parc, dar nu l-am mai văzut niciodată urcîndu-se pe vreo bancă!)

Zilele  trecute eram iar în Cişmigiu cu o carte şi dintr-o dată mă trezesc lîngă mine cu un tînăr care mă întreabă dacă am treabă. Mă gîndeam că vrea să-mi vîndă ceva, pentru că un parc e locul tocmai bun pentru vînzătorii ambulanţi. Şi pentru cerşetori, desigur. Şi pentru şmecheri, cocalari, tîlhari şi alte tipuri de infractori, după cum o să se vadă şi din cele ce urmează.

Îmi ridic privirea din carte, încercînd să par cît mai deranjat posibil, şi îi răspund că citesc. Tipul respectiv îmi spune pe scurt povestea lui: are nevoie de ajutor, a văzut că am bicicletă şi mă roagă să fac cîteva ture de parc prin Cişmigiu pentru a mă uită după bicicleta lui, o cursieră roşie (şi foarte scumpă) pe care a împrumutat-o unui băiat blond cu ochi albaştri şi care a uitat să se întoarcă. Tipul era surescitat şi vizibil tulburat, aşa că nu stau prea mult la discuţie. Ii cer numărul de telefon şi mă urc pe bicicletă. Dau o tură de parc, mă învîrt încoace şi încolo pe alei, cu ochii în patru, dar desigur că nu văd niciun tip cu ochi albaştri călare pe o cursieră roşie. Mă întîlnesc cu tipul nostru, pe care de acum încolo pot să-l numesc victima, care mă întreabă dacă am văzut ceva. Îmi vine să îi spun că tipul respectiv e deja departe, cel mai probabil, dar mă abţin, ultimul lucru de care are nevoie sînt încurajările mele.

Îi spun că cel mai bine ar fi să anunţe poliţia, dar nu mă pot abţine să nu-l întreb cum de şi-a dat bicicleta unui străin. Îmi spune că nu-l cunoştea, dar că blondul cu ochi albaştri i-a dat în schimbul bicicletei cheile de la maşină şi telefonul, drept garanţie. Doar că acum telefonul se dovedea a fi un telefon vechi şi care nu avea nici măcar cartelă sim, iar cheile de la maşină erau…chei de maşină, dar cel mai probabil erau chei de la o maşină care fusese de mult dezmembrată.

În momentul ăla n-am putut să-mi reprim un scurt gînd admirativ îndreptat spre blondul cu ochi albaştri  care cu un telefon vechi şi cu nişte chei de maşină făcuse rost de o bicicletă foarte scumpă (o bicicletă foarte scumpă înseamnă o bicicletă care costă mai mult de o mie de euro). Dar gîndul admirativ a fost imediat spulberat de sentimentul de compasiune pentru băiatul ăsta sportiv şi cinstit care îşi luase o astfel de ţeapă. Nu se resemnase încă cu pierderea, căci m-a rugat să mai fac o tură. Era tulburat şi nervos. Îmi închipui că ce îl durea cel mai tare, în afară de pierderea pur materială, era faptul că dăduse dovadă de sentimente nobile, manifestase încredere într-un tip blond cu ochi albaştri, iar sentimentul nobil de generozitate şi încrederea lui se vedeau acum trădate, ceea ce îl făcea să se simtă…ca un rahat (uneori cuvintele licenţioase au cea mai mare putere de sugestie).

Am mai făcut o tură de parc, cu mai puţină tragere de inimă decît la tura anterioară. Mă întîlnesc din nou cu băiatul-fără-bicicletă, acum era într-o maşină de poliţie, care îmi mulţumeşte că l-am ajutat. Nu l-am ajutat deloc, din păcate. Dar sper să ajut pe cineva scriind aici despre povestea asta. Sînt sigur că tipul ăla cu ochi albaştri, după ce a dat o lovitură aşa de frumoasă, o să mai facă rost de nişte chei de maşină şi de un telefon vechi şi o să mai încerce figura în alt parc sau poate chiar în Cişmigiu.

Se spune că aproape toţi criminalii în serie aveau ochi albaştri.

Comentarii
  1. Laura Anamaria C. spune:

    Saracul, imi pare rau pentru el. Trebuia sa-i fi cerut actul de identitate. Normal, te gandesti ca nimanui nu i-ar placea sa-si piarda cheile de la masina sau telefonul, dar, traind in Romania, ar trebui sa stim ca nu ne putem increde in nimeni. Daca blondul vroia cu adevarat sa dea doua ture, putea sa inchirieze o bicla..

  2. ionetecatalin spune:

    Sint sigur ca mai intii i-a laudat bicicleta cu un vocabular de cunoscator si apoi a cerut cu incredere un fel de test drive sa vada daca bicicleta e atit de buna pe cit pare etc etc.

  3. la expresie, cu expresie-ti raspund, dar mai întîi ma declar hepi c-am mai invatat ceva.
    asadar: „cu degetele în nas/met de vingers in de neus” suna aceeasi expresie pre limba nationalitatii conlocuitoare.
    apoi:
    omul asta ori e vreun inchipuit, ori chiar a patit-o. daca a patit-o, a patit-o asa cum se poate pati oriunde, nu numai in Romania.
    cînd dai la schimb in felul asta, in toata naivitatea ta, faci niste calcule. cred eu. ei bine, fostul propietar s-a pacalit singur , zic eu. de parca ma intreaba cineva, ceva:)

    nu mi-e mila de el, asa cum nu mi-a fost mila nici de mine cînd am dat in Sinaia (upsiiii, iar in Romania!;;))echivalentul a 25 de (n)euro unui baiat care mi-a vîrît subt nas hîrtii, stampilate/cu poze/tot tacîmu’, care dovedeau boala grava a fratelui sau.
    15 min mai t^rziu ma nimeresc in spatele lui , la o taraba de unde-mi voiau copchiii niste nimicuri.
    el, fratele iubitor, il sfatuia pe frac’sau (numele si figura coincideau bine rau cu ce vazusem in hîrtii, de-aia tot zic ca era frac’sau) ce ochelari de soare sa aleaga.
    Bon, baiatu arata de la foarte bine in sus, deci m-am simtit usurata sa constat ca operatia ,pe creier, pe care taman o suportase , fusese ca si cum nu . m-am bagat in vorba , „escrocul” a’nceput sa se scuze, sa acuze, sa explice; i-am urat sa fie amindoi santosi si de-atunci folosesc alte forme de ajutorare a celor care au nevoie de sprijin.
    cît despre situatii ca cea descrisa de tine, fara sa fiu patita (dar am fost acostata de multe ori in Olanda si Belgia), pozitia mea mea e intotdeauna NU! singurul ajutor pe care-l ofer e un telefon la politie, sa vina ea sa ajute cetateanu aflat la nevoie. surprise, surprise, m-au refuzat toti pina acum.

  4. ionetecatalin spune:

    Sigur ca tipul s-a pacalit singur. Dar eu imi imaginez ca tipul ala, pe linga un telefon si niste chei, a fost si un actor desavirsit si as stiut exact ce sa spuna ca sa cistige increderea. In primul rind, stia ca e vorba de o bicicleta foarte scumpa, deci se pricepea la biciclete. A folosit asta ca un teren comun pe care increderea victimei a crezut, saraca de ea, ca-si poate construi trainic palat. Apoi, i-a fugit pamintul de sub picioare.

    Ce mai, unii semeni de-ai nostri au inteles ca „smecherirea ca stil de viata” e o optiune existentiala viabila ;))

  5. arethe spune:

    Vanitate si dorinta de apartenta la grup – grupul celor cu sau pasionati de biciclete. Iata radacinile prostiei victimei. E posibil ca respectivul sa nu fie, de fapt, prost, dar pana si cei inteligenti au astfel de momente, cand „prostia te invinge”… Solutia alternativa pentru victima? Un club, grup etc. (formal sau informal) al posesorilor si iubitorilor de biciclete, asa nu ar mai fi fost atat de sensibil la „intrarea pe teren comun” cu un strain. Cat despre ochii albastri si statistica criminalilor in serie… cred ca e un mit. Mai degraba as crede una cu ochii albastri si statistica sarlatanilor. Gasisem, la un moment dat, pe un site de astrologie sau asa ceva (deci iti dai seama cata credibilitate, fundament „stiintific” etc. are si ce urmeaza sa povestesc..:D) cum ca (cica…) ar exista, intr-adevar, o corelatie intre culoarea ochilor si firea individului, insa ochii albastri nu erau nici pe departe cei mai „huliti” (dimpotriva), ci cei verzi (pe care niciodata sa nu-i crezi, vb cantecului). Iar in topul topurilor infamiei erau cei gri-verzui-albastrui, ca otelul. Aia ucid cu sange rece :))) so, beware of the grey eyes :)). Revenind la intamplarea ta, cred ca biciclistul s-a lasat inselat si de infatisarea „non-tuciurie” a solicitantului. Ce ti-e si cu prejudecatile…:)

  6. ionetecatalin spune:

    Am avut si eu o experienta cu ochii verzui albstrui care ucideau cu singe rece, asa ca probabil siteul respectiv, in ciuda lipsei de temei stiintific, avea dreptate. Cit despre biciclisti, cred ca ii judeci prea aspru. Si eu am bicicleta, desi nu una scumpa, si imi palce sa cred ca parte dintre acei biciclisti care nu sint prosti. Si nici pagubitul nostru nu parea deloc asa. Din contra, chiar. Cred ca il subestimezi pe celalalt, blondul cu ochii albastri,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s