Arhivă pentru Iunie, 2012

Ideile sînt cele mai puternice şi importante lucruri din lume. Ideile, deşi nu par a avea aceeaşi greutate ca forţa brută, ca forţele naturii sau în genere ca nimic material, sînt în realitate mai puternice şi mai decisive decît toate lucrurile materiale. Ideile au transformat faţa planetei şi a istoriei, ne-au adus maşini, poluare, medicamente, ne-au dus în spaţiu, au început războiae şi cine ştie ce o să ne mai  aducă în viitor. În fine, totul se reduce şi se rezumă la idee, pe lumea asta. La început a fost Cuvîntul!

Aţi auzit sintagma idei forţă, dar sintagma asta e  pur tautologică, pentru că orice idee, în măsura în care e idee, e forţă. Are forţa de a schimba destinele oamenilor, de afecta radical şi transforma natura. O idee e un act creator care diferă de actul creator divin doar prin aceea că nu este ex nihilo.

Nişte prieteni din satul meu, Vîrtoape, Teleroman, au avut ideea să facă ceva. Au avut ideea să se implice în viaţa comunităţii, să facă şi ei ceva pentru satul lor care să aibă o însemnătate. Totul a început, din cîte aud, la o şcoală de Sabat (doar adventiştii ştiu cu ce se mănîncă asta, aşa că poate ar trebui să explic ce anume e şcoala de sabat: cel mai simplu ar fi să spun că e şcoala de duminică a adventiştilor de ziua a şaptea). Ideea lor s-a îndreptat tot spre şcoală: s-au gîndit să premieze pe cel mai bun elev din şcoala cu clasele 1-8 din Vîrtoape. Statul îi premiază, dar doar cu diplome şi cărţi. Ei s-au gîndit la ceva mai substanţial, aşa că au pus mînă de la mînă şi au cumpărat o bicicletă.

Care e rolul meu în toată povesta asta? Păi oamenii ăştia s-au gîndit că din cercul celor care au terminat şcoala din Vîrtoape şi sînt accesibili, eu aş fi cel mai potrivit ca să ofer premiul. Şi totodată să ţin un discurs scurt în care să spun ce am făcut eu după ce am plecat din Vîrtoape şi ce vreau să fac de acum încolo. Scopul acţiunii era evident: să fiu un fel de model sau inspiraţie pentru copiii din Vîrtoape.

Aşa că ieri, într-o sală de sport plină de oameni, extrem de fierbinte şi gălăgioasă, am vorbit vreo 4 minute şi am oferit o bicicletă roşie Georgianei, eleva de la clasa a 8-a care a avut media 9,97. După ce am povestit foarte pe scurt aventurile mele post-Vîrtoape, le-am spus că secretul succesului e cititul. Şi le-am mai spus că pentru anul viitor cei care acum au oferit o bicicletă pentru  cel mai bun elev din şcoală, şi-au propus să ofere cîte un premiu pentru cel mai bun elev de la fiecare clasă.

Nu ştiu dacă eu am fost model şi inspiraţie pentru cineva de acolo. Probabil că nu poţi să ajungi model în patru minute şi nici dacă aş fi avut toată ziua n-aş fi ajuns: la urma urmelor nu e nimic extraordinar în toată povestea mea. Dar e posibil ca ideea asta să aibă efecte nebănuite. E posibil ca vreun copil, de dragul premiului sau de dragul meu (sic!), să prindă drag de citit şi să ajungă cineva care să producă o idee care să schimbe lumea. E posibil.

 

 

Anunțuri

A walk in the park/o plimbare în parc- e o expresie din limba engleză folosită pentru a desemna situaţii lipsite de orice pericol sau de grad de dificultate. Doar că o plimbare în Cişmigiu poate să prezinte un grad ridicat de risc, deci să fie mai mult decît o banală plimbare în parc.

Poate vă amintiţi de episodul pe care atunci l-am trăit ca pe un cvasi-atac de panică, în Cişmigiu, cînd povesteam despre căţelul care, simţeam şi credeam eu,  mi-a simţit durerea. (Întîmplare  care poate fi citită aici) Cineva poate să spună că a fost  totul în capul meu, dar eu ştiu mai bine: ăia chiar erau nişte prădători care puseseră ochii pe mine. Ştiu foarte multe poveşti cu tîlhării şi alte tipuri de infracţiuni petrecute prin parcuri (Tineretului probabil deţine recordul în privinţa asta, dar nu e parc din Bucureşti care să nu fi văzut partea lui de criminalitate), care în momentele alea mi-au invadat fluxul conştiinţei şi m-au făcut să mă pierd un pic cu firea. E adevărat că în momentele acelea nu eram tocmai eu însumi, căci pentru prima dată în viaţa echilibrul psiho-emoţional îmi era tulburat-atît de tare încît m-a mirosit şi căţelul ăla. (Dragul de el: îl mai văd uneori prin parc, dar nu l-am mai văzut niciodată urcîndu-se pe vreo bancă!)

Zilele  trecute eram iar în Cişmigiu cu o carte şi dintr-o dată mă trezesc lîngă mine cu un tînăr care mă întreabă dacă am treabă. Mă gîndeam că vrea să-mi vîndă ceva, pentru că un parc e locul tocmai bun pentru vînzătorii ambulanţi. Şi pentru cerşetori, desigur. Şi pentru şmecheri, cocalari, tîlhari şi alte tipuri de infractori, după cum o să se vadă şi din cele ce urmează.

Îmi ridic privirea din carte, încercînd să par cît mai deranjat posibil, şi îi răspund că citesc. Tipul respectiv îmi spune pe scurt povestea lui: are nevoie de ajutor, a văzut că am bicicletă şi mă roagă să fac cîteva ture de parc prin Cişmigiu pentru a mă uită după bicicleta lui, o cursieră roşie (şi foarte scumpă) pe care a împrumutat-o unui băiat blond cu ochi albaştri şi care a uitat să se întoarcă. Tipul era surescitat şi vizibil tulburat, aşa că nu stau prea mult la discuţie. Ii cer numărul de telefon şi mă urc pe bicicletă. Dau o tură de parc, mă învîrt încoace şi încolo pe alei, cu ochii în patru, dar desigur că nu văd niciun tip cu ochi albaştri călare pe o cursieră roşie. Mă întîlnesc cu tipul nostru, pe care de acum încolo pot să-l numesc victima, care mă întreabă dacă am văzut ceva. Îmi vine să îi spun că tipul respectiv e deja departe, cel mai probabil, dar mă abţin, ultimul lucru de care are nevoie sînt încurajările mele.

Îi spun că cel mai bine ar fi să anunţe poliţia, dar nu mă pot abţine să nu-l întreb cum de şi-a dat bicicleta unui străin. Îmi spune că nu-l cunoştea, dar că blondul cu ochi albaştri i-a dat în schimbul bicicletei cheile de la maşină şi telefonul, drept garanţie. Doar că acum telefonul se dovedea a fi un telefon vechi şi care nu avea nici măcar cartelă sim, iar cheile de la maşină erau…chei de maşină, dar cel mai probabil erau chei de la o maşină care fusese de mult dezmembrată.

În momentul ăla n-am putut să-mi reprim un scurt gînd admirativ îndreptat spre blondul cu ochi albaştri  care cu un telefon vechi şi cu nişte chei de maşină făcuse rost de o bicicletă foarte scumpă (o bicicletă foarte scumpă înseamnă o bicicletă care costă mai mult de o mie de euro). Dar gîndul admirativ a fost imediat spulberat de sentimentul de compasiune pentru băiatul ăsta sportiv şi cinstit care îşi luase o astfel de ţeapă. Nu se resemnase încă cu pierderea, căci m-a rugat să mai fac o tură. Era tulburat şi nervos. Îmi închipui că ce îl durea cel mai tare, în afară de pierderea pur materială, era faptul că dăduse dovadă de sentimente nobile, manifestase încredere într-un tip blond cu ochi albaştri, iar sentimentul nobil de generozitate şi încrederea lui se vedeau acum trădate, ceea ce îl făcea să se simtă…ca un rahat (uneori cuvintele licenţioase au cea mai mare putere de sugestie).

Am mai făcut o tură de parc, cu mai puţină tragere de inimă decît la tura anterioară. Mă întîlnesc din nou cu băiatul-fără-bicicletă, acum era într-o maşină de poliţie, care îmi mulţumeşte că l-am ajutat. Nu l-am ajutat deloc, din păcate. Dar sper să ajut pe cineva scriind aici despre povestea asta. Sînt sigur că tipul ăla cu ochi albaştri, după ce a dat o lovitură aşa de frumoasă, o să mai facă rost de nişte chei de maşină şi de un telefon vechi şi o să mai încerce figura în alt parc sau poate chiar în Cişmigiu.

Se spune că aproape toţi criminalii în serie aveau ochi albaştri.

Foc străin

Posted: Iunie 15, 2012 in Biografice, poezie

1

Noapte, frig, foame,

Pustiu infinit

Frică de moarte

Greaţă de singurătate

2

Brusc

Foc neaşteptat

Lumină binecuvîntată

Căldură binefăcătoare

Supremă făgăduinţă

3

Naiv, cu toată inima

Alerg, ajung, ating, privesc

Vrăjit, piele fierbinte

De plecat nu mai poate fi vorba

4

Căldură rece

Flacără goală

Fantomă dansatoare

Culori mincinoase

Degeaba arde

5

Mă arunc

Mă ard

Fără căldură

Îngheţat

Minţit

Umilit

Ars

Lumină întunecată

6

O voce de sus:

Nu era foc

Ci vrajă rea

Foc străin

Scutură ţărîna din sandale

Aruncă, mai bine, sandalele cu totul

Ia-o la picior

Pustiul e acum atrăgător

Din nou

7

Mă odihnesc alergînd

Prin pustiu

Spre un stîlp de foc sacru

Care sigur e acolo

Fierbinte, undeva

 

Am aproape treizeci de ani şi perspectiva de a face un copil e încă una destul de îndepărtată. Probabil o să fac un copil înainte de patruzeci, dacă am noroc să am cu cine, dar poate n-o să fac înainte de patruzeci, la cum merg lucrurile.
Asta nu pentru că mi se pare că sînt alte lucruri mai importante pe lume decît să faci copii. Din contră, cred din toată inima că nimic nu e mai important pe lumea asta decît să faci un copil sau mai mulţi. Mai bine mai mulţi, atît pentru tine cît şi pentru copii. “Căci la ce i-ar folosi unui om să cîştige întreaga lume, dacă nu ar face măcar un copil?” – nici că s-ar putea gîndi cineva la o parafrazare a vorbelor lui Christos mai bună decît asta.
Dacă nu am făcut deja copii sau nu o să fac în viitorul foarte apropiat, e pentru că fac şi eu parte dintre cei pentru care aşa a cîntat viaţa pînă acum; şi eu şi ei n-am avut decît să dansăm. Nu e vorba de eşecuri romantice aici. Eşecurile romantice n-au împiedicat pe nimeni niciodată să facă copii. Nu eşecurile ci tocmai un anumit tipuri de reuşite, altfel decît romantice, fac să crească vîrsta la care facem copii. Sau poate nu e chiar aşa, poate un succes romantic absolut ar fi anulat toate reuşitele care tind să amîne procrearea.
Oricum ar fi, o cercetare recentă aduce veşti bune pentru tăticii întîrziaţi. Eu încă nu sînt un tătic întîrziat, deşi am şanse bune să devin unul. Atenţie, veştile bune sînt doar pentru bărbaţi, nu şi pentru femei. Se pare că o mămică întîtziată nu are, din păcate, niciun fel de avantaj. Ceea ce e trist, pentru că şi femeile trăiesc în aceeaşi lume cu bărbaţii. Sînt, adică, victime ale aceloraşi condiţii care ne fac pe toţi să fim părinţi întîrziaţi. Doar că, fiziologic, timpul nu este deloc aliatul femeilor cînd vine vorba de naştere. Cu cît mai tîrziu, cu atît mai puţin bine.
Dar hai să nu o mai lungesc la nesfîrşit: o cercetare recentă care poate fi citită la linkul de mai jos, arată că tăticii întîziaţi transmit copiilor lor o zestre genetică care îi face pe aceştia să trăiască mai mult şi să fie mai sănătoşi. Din cercetări mai vechi se ştia că există riscul transmiterii unor erori genetice care nu ar fi fost aşa de bune pentru copii. Acest risc există în continuare, doar că cercetarea asta nouă arată că există şi un avantaj major asociat cu reproducerea la vîrste mai înaintante, în cazul bărbaţilor.

Ceea ce mă face şi pe mine să mă simt mai bine.

http://www.sciencedaily.com/releases/2012/06/120611153109.htm

P.S.: Acum două zile, blogul meu a înregistrat cele mai multe vizite din istorie. Istoria lui, evident. Dar tot de atunci s-a şi stricat ceva. Nu mai pot să adaug etichete, nu mai pot să formatez textul, nu mai văd ce scriu pentru că textul pare să fie alb-sînt nevoit să scriu într-un document Word şi să copiez-în fine toată interfaţa de editare s-a dat peste cap. Asta înseamnă că trebuie să pun linkul către articol aşa, pur şi simplu, deloc estetic şi funcţional.

Și despre orgasme nesexuale direct în buricul creierului

Posted: Iunie 12, 2012 in Fără categorie

În seara asta, așa în aer liber cum a fost, concertul cu instrumente cu corzi mi-a amintit un fapt ciudat sau hai să-i zic idiosincratic, dar pentru care sînt recunoscător creierului din capul meu. Sunetele ascuțite și ritmate produse (în special dar nu doar) de instrumentele cu corzi, produc în creierul meu, cu puțin ajutor conștient din partea mea, sau hai să-i zic un pic de efort și gata, ceva ce trebuie să fie o furtună electrică și care îmi dă fiori în ceafă, în vîrful capului și în jos pe șira spinării. Probabil că dacă ar fi ceva mai intens, ar semăna cu o criză de epilepsie. Dar mai mult decît cu o criză de epilepsie, pînă una alta mai mult seamănă cu un orgasm. Un orgasm în creier: neintelectual, nesexual: ci electric, adică unul care se lasă cu descărcări violente de plăcere!
Presupun că doar cine a experimentat poate să înțeleagă despre ce vorbesc eu aici.

Este vorba despre concerte în care muzica este produsă de instrumente vii: cu corzi, de suflat, percuție etc.; nu de concerte rock sau a la Lady Gaga. Acestea nu se pot ține decît în aer liber, dată fiind cantitatea enormă de zgomot produsă și care trece drept muzică. Dar să nu discutăm despre gusturi, căci despre acestea nu se discută!
Zilele astea se întîmplă Bucharest Music Film Festival, organizat de ARCUB și alții. Chiar lîngă BCU și Ateneu, pe o scenă în aer liber, la doi pași de rîul de mașini de pe Calea Victoriei și zumzetul constant și sîcîitor al acestora, se cîntă muzică. Bună. Bun! Problema e că din cauza mașinilor și a aerului liber, instrumentele sînt prea slabe ca să se audă singure. Trebuie ajutate. Sălile de concert sînt făcute în așa fel încît să ajute instrumentele, aerul liber nu și nici mașinile de pe Calea Victoriei! Așa că muzica bună este transmisă prin microfoane în niște difuzoare foarte mari.
Și aici se taie, cel puțin pentru mine, firul. Pentru că, fără îndoială, cel mai mare avantaj al concertelor este că îți permit să asculți muzica așa cum iese ea din instrumente, fără mijlocirea ei electronică. În aer liber, tocmai asta se pierde. Ai microfoane și difuzoare care se interpun între tine și instrumente și care spulberă magia. Într-o sală de concert, acolo unde muzica se aude, pură, direct din instrumente, ai impresia că ești pe un pămînt sfînt și îți vine să îți scoți încălțămintea din picioare. De la un concert în aer liber aproape că îți vine să o iei la picior.
Dar n-am luat-o. Și muzica a fost frumoasă și violoncelistul Marian Cazacu a fost o gazdă și un muzician admirabile. Cum admirabil a fost și eșecul concertului în aer liber.

Recitesc Romeo şi Julieta şi în afară de frumuseţea versului shakespeareian mă izbeşte şi altceva. Romeo tocmai fusese părăsit sau înşelat de o anumită domnişoară nu foarte onorabilă şi suferea cumplit. Mercutio, dacă îmi amintesc eu bine, îl provoacă să meargă la un bal dat de Capuleţi, familia rivală, unde îi proimte că o să vadă o fecioară care o să-l facă să uite imediat de cea care îl făcea acum să sufere. Romeo e indignat de o asemenea sugestie. Cum, lacrimile lui, nopţile nedormite etc să fie şterse aşa uşor de viziunea unei alte domnişoare?! Romeo acceptă totuşi să meargă la petrecerea Capuleţilor şi acolo o întîlneşte pe Julieta. Deci Mercutio avusese dreptate. Dar nu asta mă izbeşte pe mine, ci faptul că la nici 24 de ore de cînd s-au întîlnit, Romeo şi Julieta iau decizia să se căsătorească. 24 de ore! Ce e asta, căsătorie la prima vedere?

O să spuneţi că aşa se făceau lucrurile altă dată. Şi aşa e. Astăzi se fac cam aşa: întîlnim pe cineva, ne îndrăgostim, începem o poveste şi aşteptăm. Ce anume aşteptăm, nu e sigur. Poate aşteptăm să fim mai bogaţi sau să îl cunoaştem mai bine. Sau poate aşteptăm să întîlnim pe altcineva. În orice caz, în perioada de aşteptare, de cele mai multe ori se întîmplă ceva (ori nu merge, ori apare altcineva, ori unul se plictiseşte etc. etc.)  care face să se ducă totul de rîpă şi povestea reîncepe. Cu altcineva.

Dar ăsta nu e decît vîrful icebergului. Partea lui nevăzută, şi cea mai substanţială, e asta: instituţia căsătoriei şi-a pierdut puterea. Ceea ce în cazul lui Romeo şi Julietei făcea ca aceştia să îşi jure credinţă veşnică, să se onoreze reciproc printr-un angajament absolut, fără rezerve, la noi se transformă într-o relaţie. Şi nimic nu e mai relativ şi mai fragil decît o relaţie.

Asta nu înseamnă că militez pentru căsătoria la prima vedere. Dar nu mă pot abţine să nu îmi spun cu o anumită nostalgie, atunci cînd mă gîndesc la Romeo şi Julieta, ce vremuri domnule, ce vremuri!

Unu, doi

Posted: Iunie 4, 2012 in poezie

E cald aici lîngă tine

Și bine

Nu e nimic în altă parte

Totul e aici

Între patru pereți

Pictați cu visurile noastre

Cine mai are nevoie de aer curat

Cînd pot să respir aerul

Ce ți-a umplut plămînii?

Pentru mine

Doar el e respirabil

Știu, lumea e plină

Cu de toate

E vraja lui doi

Și așa mai departe

Dar cine ar mai vrea să plece

După ce a gustat

Din unu?

Unu este acest aici

Pe care l-am făcut al meu

Și care m-a făcut al lui

Și o să trăim fericiți

Pînă la adînci bătrîneți

Și pînă cînd

Moartea ne va despărți

Frică de zbor

Posted: Iunie 1, 2012 in poezie
Etichete:, , , ,

Să zbori

E să dansezi cu aerul

Ca-n filme

Cînd ea se lasă

Moale şi toată

În braţele lui

Pînă la pămînt

Şi braţele lui

O ridică

Aşa e zborul

Un dans cu aerul

După un gol de aer

Şi căderea ta în golul lui

Care aproape te-a zdrobit de pămînt

Dar nu chiar

Trebuie să înveţi  din nou

Să dansezi cu aerul

Cel mai greu e

Să ai din nou încredere

În braţul lui

Care te ridică

Ca în filme

A fost doar un gol

Îţi spune aerul zîmbind

Cu un şir de nori pufoşi

Şi n-a fost ultimul

Dar să nu uiţi

Că golurile de aer

Sînt doar atît

Goluri de aer

Restul e plin

Aşa că

Dansează cu mine

Ca în filme

Şi zboară!