Am un prieten care a fost trădat în dragoste. A greșit în primul rînd pentru că a iubit. De fapt, tipu’  începuse să devină sceptic, în urmă cu aproape doi ani. Credea că nu se poate îndrăgosti, că nu va ajunge niciodată să aibă sentimentul absolut că vrea să aibă o singură femeie pe lumea asta și numai una, cînd pămîntul e plin de atîtea femei. Era ceea ce Kieerkegaard ar fi numit un disperat de posibilitate. De fapt nu era deloc așa ceva, doar că nu întîlnise pe cine trebuia. La un moment dat, acum aproape doi ani, a avut ghinionul să întîlnească pe cine trebuia și s-a îndrăgostit cu disperare. El, care se plîngea întotdeauna că nu știe ce e ăla dor, a murit de dor cînd ea a fost plecată din țară o săptămînă.

În fine, s-a îndrăgostit pînă peste cap, s-a pierdut cu totul în dragoste. Din păcate, nu e o poveste cu final fericit, pentru că recent prietenul ăsta al meu, care se credea în sfîrșit îndrăgostit și vedea pentru prima dată în viața lui o femeie cu care ar fi vrut să facă copii, a descoperit acum, după mai bine de un an, că de la bun început, cam de la o lună de cînd îi începuse povestea de dragoste, fusese trădat. Nu odată, ci constant. Practic își împărțise povestea cu un altul. Detaliile nu contează, deși eu le știu cît de cît bine.

Ce contează e că a căzut cerul pe el cînd a aflat, ceea ce e de înțeles. A început să se comporte ciudat, să fie de nerecunoscut pentru prietenii lui. Cei din jur l-au acuzat că nu a dat dovadă de demnitate, pentru că a început să povestească la toată lumea ce pățise. Săracul, după ce fusese trădat și rănit în cele mai intime zone ale ființei lui, ceea ce făcut să-i fugă efectiv pămîntul de sub picioare și poate pentru prima dată în viața lui să-și piardă cu totul cumpătul (eu îl cunosc bine), se trezea acum tot el acuzat că nu e demn, că nu e gentleman, ba mai mult decît atît, că procedînd astfel devenise el personajul negativ în toată povestea, nu ea.

Eu nu, eu nu l-am acuzat de așa ceva. Eu l-am înțeles ca nimeni altcineva. Am înțeles că pe lîngă durerea de a fi fost mințit, care e cruntă în general, trăise tragedia de a fi fost mințit de cea pe care o iubea. Că și-a lătrat și el durerea încoace și încolo, ca să nu înnebunească, mi se pare de înțeles. Stau și mă întreb dacă mi-ar fi plăcut de fapt să îl văd că îndură cu demnitate, povestind doar cîtorva prieteni din cercul lui cel mai intim (printre care mă număr și eu).

Mi-a povestit că s-a simțit atît de singur cînd a aflat, încît i s-a părut că lumea largă ar putea să îi devină un aliat. Și că nu prea i se părea că ea ar fi capabilă de regret, fără să fie forțată la asta de oprobriul public. Și asta pentru că ea nu recunoscuse decît cînd fusese forțată de dovezi  că fusese duplicitară mai mult de un an de zile și așa de mai departe. În primă fază, cînd era beat de durere, a reacționat instinctiv în sensul acestei intuiții că ea e de fapt incapabilă să regrete ce a făcut și a spus la toată lumea.

Acum, întrebarea este de ce avea el nevoie ca ea să regrete? Ce-i mai păsa de ea? Pentru că mi-e prieten, știu ce părere avea el despre trădarea în dragoste. Obișnuia să spună că dacă ar fi trădat, ar dispărea pur și simplu, fără să facă nimic pentru a o răni, orice care să semene a răzbunare etc. Dar ăsta e, desigur, genul de raționament pe care îl faci la rece. De genul celor „ce ai face dacă ai muri mîine” sau „ce ai face dacă ai afla că ești însărcinată cu un copil cu sindromul Down” sau ce ai face dacă ai afla că ai cîștigat un milion de euro. Răspunsul la toate aceste întrebări se va dovedi întotdeauna surprinzător și fără nimic în comun cu reflecțiile la rece, neangajate emoțional.

Poate d-asta le-a fost unora ușor să îl acuze că n-a avut demnitate. Poate cei care l-au acuzat că n-a avut demnitat și că, mai mult decît atît, a reușit să devină el însuși personajul negativ al întregii povești, în locul ei, nu fac asta decît pentru că n-au fost niciodată beți de o astfel de durere.

Sau poate că pur și simplu tipu’ ăsta nu e în stare de demnitate, deși mi-e prieten și îmi vine greu să recunosc asta. Știți cum e, luăm partea prietenilor noști chiar atunci cînd fac lucruri extrem de urîte, imorale etc. Dar la urma urmelor nu pentru asta există prietenii? Ba da, pentru asta există.

Bun, dar să termin povestea prietenului meu. Ah, uite. Prietenii mai există și ca să scrie despre tine pe blog. Ce ghinion să ai un prieten care varsă totul pe blog, pentru că te poți trezi cu povestea în văzul lumii. Prietenul meu o să mă ierte, mai ales că nu am dat niciun nume, deși povestea poate va fi recunoscută de unii care au fost prin preajmă.

Povestea continuă așa. Chiar dacă a reacționat fără demnitate atunci cînd a aflat, adică povestind mai multor prieteni de-ai ei și de-ai lui, ca și unor rude, apropiați etc., prietenul meu s-a trezit că este în continuare îndrăgostit de cea care îl trădase. Știu, asta îl face să pară un dobitoc în ochii lumii și chiar și în ai mei, care îl privesc cu atîta înțelegere și simpatie, cum numai un prieten apropiat poate privi. Dar fata fusese într-adevăr minunată. Îmi povestea că i se părea în continuare cea mai frumoasă fată pe care o văzuse vreodată și cea mai inteligentă de asemenea. Într-un moment de slăbiciune, însă, adică într-un moment în care durerea trădării îl făcea să respire cu greu, mi-a povestit că fata asta continuă să fie minunată în chip pervers.

Pentru un tip trădat în halul ăsta, faptul că nu și-a renegat în totalitate obiectul iubirii, că, adică, i se părea în continuare cea mai frumoasă, inteligentă, minunată (chiar dacă calificat ulterior cu „în chip pervers”) mie mi se părea o performanță extraordinară. Aproape că îmi doream și eu să fi trăit așa ceva. I-am spus asta. Mi-a răspuns să am grijă ce îmi doresc, pentru că înainte să o cunoască pe cea care l-a trădat  ajunsese să spună că își dorește și el să sufere din dragoste. Se săturase să fie mereu în poziția celui care suferă doar că pentru că produce suferință celei pe care știe că nu o iubește și de care trebuie să se despartă. Voia să fie el cel îndrăgostit pînă peste cap, cel căruia i se dau papucii, pentru că asta ar fi, spunea el, singura dovadă că  a fost îndrăgostit cu adevărat. Ciudat om și ciudat mod de a-ți alege dovezile, îmi amintesc că mi-am spus atunci. Dar acum mă uitam la el,  cum suferea ca un cîine, și mi-am spus că uite, trebuie să ai grijă ce îți dorești.

Și apoi, nici măcar nu putea să fie sigur că a iubit. Cineva îmi povestea recent de cartea lui Anton Holban, O moarte care nu dovedește nimic.  Personajul de acolo, un intelectual frămîntat, nu putea cu niciun chip să creadă în dragostea partenerei lui, orice ar fi făcut aceasta. La un moment dat o aduce la propriu pe marginea prăpastiei, unde aceasta, pentru a-și dovedi dragostea, sare. Intelectualul nostru stă acum pe marginea prăpastiei întrebîndu-se dacă nu cumva îi alunecase piciorul.

La urma urmelor ce îi dovedea prietenului meu suferința? Poate nu îi dovedea nimic altceva decît ceea ce oricum știa, anume că natura umană e o chestie extrem de ciudată, că iubim mai degrabă ceea ce nu putem avea, pe cei ce ne resping, ne țin mereu în șah, nu ni se abandonează niciodată cu totul, decît pe cei care o fac. Asta, la urma urmelor, nu e iubire. Ba da, e iubire, dar e iubire a la Baudelaire, acela care zicea că în dragoste unul dintre cei doi este neapărat un chirurg care taie în carne vie iar celălalt pacientul care este tăiat. Deci ieșea din povestea asta fără să aibă măcar certitudinea că iubise. Singura certitudine pe care o avea era aceea că suferise, orice ar fi însemnat asta.

Dar povestea nu se termină aici. Cum spuneam prietenul meu era în continuare îndrăgostit de ea. Nu știa dacă o să fie suficient de puternic încît să o ierte, dacă va putea să-și recapete încrederea în ea și tot restul, dar simțea că e dincolo de puterea lui să nu vrea asta. Voia din tot sufletul! Asta i-ar fi îngrozit pe cei apropiați lui și m-a îngrozit și pe mine, dar era ceva demn și nobil în ce voia să facă el, chiar dacă și mi se mi se părea cu puține șanse de succes.

Însă aseară ea l-a anunțat că vrea să încerce ceva cu celălalt. Am fost cu el la scurt timp după și mă așteptam să fie dărîmat. Dar am fost surprins să îl văd mai bine dispus decît oricînd altcîndva în ultimele săptămîni de cînd au început nenorocirile, radiind un soi de mulțumire resemnată sau împăcare cu sine. Mi-a povestit ce s-a întîmplat și în timp ce povestea nu putea să își ascundă un aer de ceva ce eu am interpretat ca satisfacție. De unde satisfacție?! L-am întrebat și mi-a răspuns că e într-adevăr satisfăcut că o teorie pe care o avea el despre dragoste, și pe care desigur o născocise la rece, ca un exercițiu pur intelectual, s-a dovedit adevărată acum, în cele mai de foc momente din viața lui.  Mi-a spus că pentru el dragostea e ca un foc care, pentru a arde, are nevoie de două surse de energie. Focul ăsta e de așa natură încît nu arde decît cînd ambele surse sînt deschise în același timp. Dacă s-a închis una, s-a stins focul, deci nu mai există nimic care să consume cealaltă sursă care a rămas ultima deschisă. Ceea ce face ca toți sinucigașii din dragoste să fie niște idioți, a adăugat el, cu excepția lui Romeo și Julietei, pentru că ei doi s-au sinucis nu pentru o dragoste care se stinsese, ci pentru că purtătorul dragostei se stinsese, ceea a făcut prin chiar acest fapt al dispariției purtătorului ei ca dragostea purtată să devină eternă. Romeo și Julieta sînt singurii sinucigași din dragoste admirabili, a mai spus el. Restul sînt comici, se sinucid dintr-o simplă neînțelegere.

Prietenul meu m-a uimit întotdeauna prin capacitatea lui de abstractizare și parabolizare, dar acum, mai ales că era într-o stare de profundă surescitare emoțională, eram și mai în ceață decît în alte ocazii în care se lansa cu pasiune în vreun discurs, pornind de la te miri ce. Mi-a clarificat că e vorba de reciprocitate, că pentru el dragostea există atîta timp cît e reciprocă. Cînd unul dintre cei doi nu mai iubește, dragostea dispare și ar trebui să dispară cu totul și ceea ce altă dată îl făcea fericit pe celălalt dar acum îl chinuie. Sigur, pot rămîne urme de orgoliu rănit etc., dar dragostea sau pasiunea care ardea și care singură putea da aripi sau putea ucide, dispare neapărat. Chiar după descoperirea trădării, el continuase să spere că ea îl iubește, pentru că există tot felul de motive pentru trădare. Dar acum că îl anunțase că intenționează să încerce ceva cu celălalt, orice urmă de credință în iubirea ei fusese spulberată ca prin minune. Asta era teoria lui și aproape că nu l-am mai văzut niciodată la fel de antuziasmat ca acum cînd îmi spunea că, cel puțin în dreptul lui, teoria lui e adevărată. Că în sfîrșit i s-a ridicat de pe piept piatra de moară care i se așezase în lunea aia dimineață blestemată în care a aflat, că se simte în sfîrșit liber.

Eu m-am uita la el și i-am spus că mă bucur. Sigur, mă bucuram că îmi regăseam prietenul. Un tip calm, pe care nu l-am văzut niciodată pierzîndu-se pe sine pînă la episodul ăsta de trădare. Mă bucuram să văd că dispar norii grei de care era permanent înconjurat de cînd aflase.

Dar eram și trist în același timp, o tristețe pe care i-am ascuns-o, însă. Trist că dragostea poate dispărea așa ușor, ca și cum ai închide un aragaz. Mi-am spus în sinea mea că de fapt prietenul ăsta al meu chiar e un suflet nenorocos, că de fapt n-a iubit niciodată, nici măcar acum. Dar m-am gîndit să îi las iluzia asta.

Sau poate eu chiar nu știu nimic și el chiar a iubit și dragostea chiar e ca un foc care arde doar dacă sînt două surse de energie deschise în același timp.

Comentarii
  1. arethe spune:

    ce conteaza „sa stii” sau sa nu „stii” ca ai fost iubit?
    conteaza sa stii, mai presus de orice rationalizare, ca iubesti, iar amintirea a ceea ce ai simtit, crezut, imbratisat cu toate dimensiunile fintei tale (inclsuiv cea mentala – si da, asta e un soi d erationalizare, care insa nu primeaza) sa iti dea constiinta ca da, ai iubit. si ca iubesti inca, numai ca asta nu mai este indreptat catre cel/cea care nu te (mai) vrea, ci s-a intors oarecum in tine. noi insine suntem artizanii iubirii – cand ea e reala – si noi suntem beneficiarii ei, at the end of the day. da, beneficiari sunt si cei pe care ii iubim, indirect. iar duferintele astea inerenet, de altfel, sunt pentru ca inca nu am invatat lectiile dupa ce s-a intamplat fiecare intamplare. dar cheia sta in acel „inca”.. proetenul tai, daca e intelept, va invata, cu trecerea timpului, si va iesi si asimila in acelasi tip, povestea iubirii pe care a simtit-o fata de repsectiva. restul cu demnitatea etc sunt aboslut irelevante. false probleme. adevaratele probleme sunt alea cu care te confrunti cand esti singur cu constiinta ta, nu cand te gandesti la „ce cred altii”

  2. ionetecatalin spune:

    E putin prea exigent sa astepti intelepciune, care e o calitate a intelectului, in chestiuni unde dicteaza mai ales inima. In orice caz, daca e cineva in stare sa dea dovada de intelepciune in circumstantele astea, prietenul asta al meu e unul dintre acei oameni. Eu unul nu mi-am pierdut deloc increderea in el.

  3. e pentru prima data de cind te citesc c-as zice ntz, te’nseli! (ma refer la penultimul alienat)
    dar dupa ultimul alineat iti dau dreptate:)

  4. bineinteles ca era vorba de penultimul ALINEAT!!! sa am pardon, va rog! mersi!

  5. ionetecatalin spune:

    aveti tot pardonul din lume, cu placere. cit despre alienat, mi se pare un cuvint bun, in circumstantele astea. Daca ar fi fost o greseala, ar fi fost un act ratat, daca a fost intentionat, cu atit mai bine. Uite, asa mi se intimpla si mie, de la un alienat la altul, cind imi dau dreptate, cind nu-mi dau🙂

  6. a fost greseala de tipar pe care-am ocservat-o’nainte de-a adauga erata, dar, pe glume fiind pusa , mi-am zis sa-ti zic ce vreau sa-ti zic asa cum iti zisei mai sus, si nu in forma de vezi, asta-mi place asaaaaa de mult la (autorul) blogul(ui) asta: tot (se) cauta, tot (se) gaseste, tot (se) pierde si (se) regaseste, tot (se) intreaba si (nu) (îsi) raspunde, tot ! my cup of tea! (dar eram la cafea, de unde si atita umor pe mine;;))
    sincere urari de mai bine, binele tau!

  7. ionetecatalin spune:

    multumesc pentru urari si ce sa mai zic..mi-au placut foarte mult toate parantezele tale🙂 cit despre cafea, citeam undeva un studiu care spunea ca doua, cafele pe zi ne feresc de depresie.

  8. Catalin, frumos surprinsa de plimbarile tale prin labirintul sufletului… Te cunoscusem copil si imi este un pic cam greu sa asimilez ca am imbatranit intr-atata… Nu am avut timpul necesar sa.ti citesc toate articolele, dar cele cateva citite mi.au atras atentia. Cat despre dragoste, e o stiinta,dar nu a mintii ci a sufletului. Daca dragostea ar fi ceea ce simtim in primii ani (stiinta spune sa sunt maxim patru) de nebunie si excitare a mintii, atunci cand nu poti nici manca, nici dormi, nici produce nimic, cand esti un jalnic obsedat si etern visator, cand nu poti fi decat prin cel „celalalt”, cand obiectele mintii dispar intr.un sir nesfarsit de raspunsuri la toate posibilile intrebari existentiale, in sfarsit, daca dragostea ar fi asta, atunci cred ca nu ar merita sa.i dam prea mare atentie, ar trebui sa tratam acest „incident” al vietii ca si pe cel al adolescentei. Vine si trece. Suferim in „dragoste” pentru ca intensitatea sentimentelor este mare, nu neaparat pentru ca stim sa iubim cu adevarat. Ca sa stii daca ai gasit dragoatea adevarata trebuie sa treaca ani grei, trebuie sa obosesti iubind si apoi s-o iei de la capat repetandu-ti intr.una ca nu ai invatat inca lectia… o adevarata stiinta. Istoria prezentata este o faza puerila, imatura, este adolescenta iubirii, adica exact acel moment in care nu poti fi prea sigur pe ce se spune, pe ce se face… Nu inseamna ca este vrednica de dispret sau ca durerea este ireala sau artificial creata…cred insa ca nu putem vorbi de iubire inca. E prematur. Dar asta nu se intelege cu putini ani pe spate. Se intelege mai tarziu, dupa ce ai razbatut drumuri intortocheate, caci pe masura ce anii trec cararile sunt mai clare si mai batatorite si intrebarile mai precise. Oricum, cautarile sunt bune! salutari. Nicoleta Grecea

  9. ionetecatalin spune:

    Nicoleta, ma bucur ca ai dat peste blogul meu🙂 Ca sa-l citesti, ti-ar trebui macar o saptamiina in care sa nu mai faci altceva, si nici macar nu sint sigur ca ar merita.
    Eu am aproape 30 de ani si parca nu sint eu cel care o sa implineasca la vara virsta asta. Trebuie sa fie un altul, pe care l-a luat valul si s-a pierdut. Eu sint undeva, neatins de timp, vesnic la..hai sa vedem ce virsta mi-ar placea cel mai mult…27 sa zicem. Vesnic la 27 mi-ar placea sa ramin. E cu 3 ani inainte de 30, mai pastreaza ceva din prospetimea si naivitatile adolescentei dar a facut deja pasi seriosi inspre maturitate.

    Bun, acum hai sa fim de acord ca si cei de 27 de ani pot sa simta dragoste. Ca ei, desigur, nu pot avea acea dragoste de care vorbesti tu, pentru simplul fapt ca nu au avut multi ani la dispozitie. Dar pot avea presimtirea ei. Sigur, cineva care a trait dragostea despre care vorbesti tu, poate sa spuna ca e vorba de ceva pueril, dar pentru cel care o traieste asa cum o traieste la 27, e tot ce e si tot ce poate fi. Asa ca va trebui sa ma situez intre tine si prietenul meu tradat in dragoste, sa va dau dreptate amindurora.

  10. Ionete Adina spune:

    Eu cred ca poti simti ceea ce s-a expus mai sus indiferent de varsta, mai ales cand esti tradat. Modul in care se manifesta dragostea si modul in care te manifesti cand ai pierdut-o difera de la persoana la persoana. Poate parea pueril pentru unii modul in care m-as manifesta eu, de exemplu , in astfel de situatii, sau poate nu. Depinde de temperamentul celui care iubeste si depinde si de temperamentul si modul de gandire al celui care priveste din afara.

  11. ionetecatalin spune:

    Ai dreptate, Adina, depinde de o gramada de lucruri; si cel care priveste din afara trebuie sa fie atent sa nu judece, pentru ca cel mai probabil nu intelege nimic

  12. dan spune:

    prietenul tau mi-e foarte cunoscut. intr-un timp eram chiar prieteni foarte buni, iar din prietenie l-am avertizat asupra toxicitatii relatiei. il stiam pe el, baiat bun, pe ea, no comment, dar stiam ca nimic bun nu poate iesi din asta. el intelectual, ea nici macar licentiata. dar el m-a perceput diferit. credea ca sunt gelos, invidios pe fericirea lui. desi stiam ca e efemera relatia, l-am lasat sa faca ce a vrut. a ales-o pe ea si s-a „bucurat” din plin de urmarile alegerii lui … trist, dar adevarat.

  13. ionetecatalin spune:

    Fiecare trebuie sa-si traiasca povestea, nu crezi? Nimeni nu poate trai doar din recomandarile celorlalti. Cred ca, in fond, nu-i pare rau ca a trecut prin ce a trecut. E o experienta care, daca e destept, poate fi valorificata in multe feluri. Si in orice caz, mai important decit toate si in ciuda la toate el chiar a fost foarte fericit cu ea. Pina cind n-a mai fost.

  14. alexa97ndra spune:

    „Romeo și Julieta sînt singurii sinucigași din dragoste admirabili, a mai spus el. Restul sînt comici, se sinucid dintr-o simplă neînțelegere.”->De fapt,eu aş spune că tocmai iubirea lui mi se pare stupidă.Ei nu au murit din cauza unor drame ce se petrec în interior,ci din greşeală.Dragostea lor se aseamănă cu apa dintr-un pahar de sticlă.Îi priveşti toate profunzimile cu microscopul şi te întrebi de ce nimeni nu doreşte s-o bea.Pe deasupra,ea avea 14 ani neîmpliniţi.El putea foarte bine să fie şi cu 10 ani mai mare.Nu sună a pervertire de minori?Dacă e pedofilie,să …. n-o luăm drept exemplu,ci s-o condamnăm.❗ Păi,eu ar fi trebuit să mă sinucid de vreo două şi să revin din morţi ca să mă răzbun.Zic că partea a doua a faptei nu ar fi fost posibilă nu pentru că aş fi avut puterea să iert şi să trec dincolo de resentimente,ci deoarece m-aş fi plictisit foarte repede şi aş fi murit din nou de dorul altuia.Aş fi găsit o carte de aceea tulburătoare şi cu mesaje obscure ori aş fi făcut o comparaţie între mitologia niponă şi formele de animism ce se păstrează până şi astăzi în cultura africană.😈
    „Dar eram și trist în același timp, o tristețe pe care i-am ascuns-o, însă.”->Şi eu am rămas … dezamăgită.Deşi povestea este simplă,totuşi mi-a plăcut.Ar fi trebuit să se aducă în discuţie romanul „Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război”.La un moment dat ai menţionat de ideea intelectualului frământat,însă nu vedeam nimic şi nimic.Deşi nu am citit cartea,cunosc povestea destul de bine.Îmi pun o întrebare.Dacă ea nu l-a înşelat?Mai rămâne valabilă ideea lui că a procedat corect cerând divorţul?Pe deasupra,el o judeca deoarece s-a schimbat.Dacă la început o cunoştea drept fata generoasă şi plină de compasiune,după aceea intră în contact cu o lume diferită şi …. se perverteşte.😀 Dacă iubeşti o persoană,n-o faci pentru o trăsătură de caracter sau în funcţie de o singură condiţie.Ţii la ea şi o iei cu toate calităţile şi defectele pe care le are.
    „iubim mai degrabă ceea ce nu putem avea, pe cei ce ne resping, ne țin mereu în șah, nu ni se abandonează niciodată cu totul, decît pe cei care o fac. Asta, la urma urmelor, nu e iubire.”->Se numeşte masochism. :)) Aştept un răspuns mai pertinent decât acesta.Oricum,există două două finaluri.În primul cel suferind se omoară,lăsând un bilet abstract şi nişte pete de sânge,iar în al doilea ajunge în comă de gradul al treilea sau cu gâtul retezat şi se îndrăgosteşte de infirmiera care îi bandajează rănile sau de tânăra care-şi vizitează cu regularitate fratele/bunicul/bunica/unchiul/mătuşa/verişorul/etc.ce are cancer sau leucemie.
    „acela care zicea că în dragoste unul dintre cei doi este neapărat un chirurg care taie în carne vie iar celălalt pacientul care este tăiat.”->Ceea ce înseamnă că iubirea este nobilă deoarece unul dintre parteneri îşi riscă renumele,reputaţia şi forţele ca să îl salveze pe celălat,în timp ce acesta se încrede în omul pe care îl iubeşte deoarece ştie că trebuie să se tămăduiască de o boală care vine din interior.Bine,mai e şi partea aceea mai puţin ok în care cadavrul partenerului ajunge material de studiu pentru medicii începători.Elevi,aşa nu se face deloc.😳
    „Dar ăsta e, desigur, genul de raționament pe care îl faci la rece. De genul celor “ce ai face dacă ai muri mîine” sau “ce ai face dacă ai afla că ești însărcinată cu un copil cu sindromul Down” sau ce ai face dacă ai afla că ai cîștigat un milion de euro.”->E genul de întrebare care niciodată nu se pune,mai ales într-o ţară în care aproape toate lumea aduce veşnicul argument Ah?Iar începit cu discuţii de genul ăsta?Mie nu mi se poate asta întâmpla niciodată!Termină cu asemenea idei!.😆

  15. ionetecatalin spune:

    Pedofilia e o inventie destul de moderna. Bun, exista o pedofilie absoluta, adica rea in mod absolut. Dar faptul ca in cele mai multe culturi de astazi, o relatie cu o fata de 14 ani te poate baga la puscarie, e o inovatie recenta. Care are multe merite. Desi sint multe culturi astazi unde 14 ani e perfect acceptabil pentru casatorie, copii etc. 16 ani era considerata in multe culturi virsta ideala pentru dragoste. Nu neaparat sex, dar dragoste. Astazi, cu toata obsesia noastra pentru virsta, nu mai exista nicio virsta potrivita pentru dragoste, pentru ca nu prea mai exista dragoste. Si in plus, copiii nostri se corup singuri, in fata monitorului, martori la tot felul de demonstratii sexuale cit se poate de sordide. Mult mai rau decit in culturi pe care noi le consideram azi inferioare si in care fetele era considerate coapte la 14 ani.

    In legatura cu toate povestea de mai sus, cred ca e foarte usor sa-ti dai seama ca n-am incercat nicio secunda sa ascund ca era vorba de mine. Am apelat la povestea cu prietenul doar ca simplu artificiu literar, ca sa pot spune povestea mai usor, sa-i dau o anumita eleganta, daca o asemenea poveste poate avea eleganta.

  16. alexa97ndra spune:

    „Am apelat la povestea cu prietenul doar ca simplu artificiu literar, ca sa pot spune povestea mai usor, sa-i dau o anumita eleganta, daca o asemenea poveste poate avea eleganta.”->Eu credeam că e vorba de un prieten.Chiar nu m-am prins.Dar e interesant cum autorul se regăseşte în măştile a două personaje.
    „16 ani era considerata in multe culturi virsta ideala pentru dragoste.”->Am să explic cu lucru.Dacă ea era majoră,adică avea vreo 18 ani şi se întâmpla ca el să aibă la modul literar dublul vârstei sale,aş fi intrat în carte şi i-aş fi cununat în persoană,deşi nu existau pe atunci preoţi-femei. :)) Mereu mă înduioşează relaţiile tată-fiică.
    „Nu neaparat sex, dar dragoste.”->Acţiunea se desfăşoară în timpul Veronei renascentiste.Faptul că posibililul partener de cununie(Paris) nu-i ajungea bunic reprezintă doar încă una dintre excepţiile care confirmă regula.Toate căsătoriile dintre copiii de nobili aveau la bază obligaţia că mirii trebuiau să transmită gena mai departe.
    „Mult mai rau decit in culturi pe care noi le consideram azi inferioare si in care fetele era considerate coapte la 14 ani.”->De asta îmi place că m-am născut într-o ţară balcanică ce a alcătuit fostul bloc comunist.
    „cred ca e foarte usor sa-ti dai seama ca n-am incercat nicio secunda sa ascund ca era vorba de mine.”->Acum se explică de ce n-a murit.

  17. abeldragomir spune:

    Îmi amintesc bine când am discutat cu prietenul tău la o bibliotecă şi mi-a zis că i s-a întamplat un lucru tare fain în acea săptămână: o cunoscuse pe EA…Chiar arăta entuziasmat. Asta după ce într-o altă discuţie din săptămâna precedentă a spus că nu ştie dacă va întâlni vreodată o femeie aşa cum şi-ar dori. Oare nu s-a pripit cu vorbele? (în ambele cazuri). Acum, după ce am citit povestea, îmi pare că da…

  18. pisicarosie spune:

    uite tocmai am citit articolul tau crezand ca l-ai scris chiar recent, si ma gandeam ce stranie coincidenta, dar nu e. dar ce vroiam sa -ti spun si eu e ca suntem in schimbare continua, eu cel putin ma simt ca si cum am trait mai multe vieti, ca si cand as fi fost o alta persoana acum 10 ani, 20 de ani, 30, copil… etc. Nu suntem noi oare alte persoane DEJA decat cele care am fost cu multa vreme in urma? Mie mi se pare normal sa ma schimb, pt ca vad asta ca pe o evolutie, si daca ma intorc de ex la cineva si ii vad in NE-schimbare (de exemplu cum ar fi parintii, la care nu vad mari schimbari, in gandire, in a descoperi ceva nou si a-ti schimba prioriatile de ex, chiar in obiceiuri de viata) ma gandesc, asa cum spunea si Jung, ca este „intepenit in proces”. Ma gandesc ca au ramas asa, ca e trist, ca s-au impietrit, ca nu se schimba, ca vor muri asa, desi poate gresesc, pt ca psihicul uman este asa construit incat se schimba continuu, e un proces continuu, chiar si la nivel fiziologic de neuroni (sau mai ales acolo), pt ca desi neuronii au o constantza in a-si urma acelasi drum ca o carare batatorita de ani si ani, ei totusi mor ca soldatii pe capul de lupta. ha! si asta ne poate face alte persoane in timp, de ex un bolnav de alzheimer nu e aceeasi persoana care era cand nu avea boala… in fine…

    deci si cu dragostea, probabil la nivel conceptual e destul de corect ce zici cu focul ce arde datorita a 2 surse, dar si mai corect este ca ne schimbam, si ca probabil momentul in care ai adoptat o teorie sau alta va trece, si cum suntem in continua schimbare va veni si momentul cand vom gandi in conformitate cu alta teorie. probabil singura constanta in aceasta lume in continua miscare este schimbarea. ma rog, nu vreau sa reinventez eu roata, au mai spus-o si altii inaintea mea, dar intelegi unde bat. uneori cand trece timpul peste mine imi revine aceeasi intrebare: oare in ce compartimente ale vietii mele am reusit sa fac asemenea schimbari incat sa nu mai fiu eu cea de acum nu stiu cat timp??

    aveam un prieten care imi spunea ca nu e adevarat, totusi, ca personalitatea e un intreg si trebuie privit totul ca pe o continuitate a ceea ce ai fost si nu ca pe o ruptura de ceea ce ai fost, dar ma gandesc acum ca totusi el imi spunea asta pt ca nu facea prea mari schimbari in viata lui.. poate refuza schimbarea tocmai pentru ca refuza trecerea timpului… ca vroia sa ramana tanar… hehe… dar asta e alta poveste.

    oricum, poate ne mai spui despre prietenul tau…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s