Oare cîinii ne simt durerea?

Posted: Mai 24, 2012 in Biografice
Etichete:, , , , , , ,

N-am mai stat niciodată pe o bancă în Cișmigiu apăsat de o durere așa de mare ca în seara asta. Dar să încep cu ieri. Ieri pe seară stăteam tot pe o bancă în Cișmigiu. Îmi place să merg acolo să citesc, după muncă. Aseară vremea era urîtă și parcul era destul de pustiu, fără animația și aglomerația din zilele cu vreme bună. Vremea era,  de altfel, în acord cu starea mea sufletească, căci și ieri eram apăsat de aceeași durere ca astăzi, deși parcă mai ușoară, mai senină cu un grad sau două. La un moment dat, un cîine fără stăpîn a sărit pe banca de lîngă mine și s-a așezat acolo, cu capul pe labe. Nu i-am dat mare atenție aseară. De fapt, mi-am amintit de el abia în seara asta. N-a stat prea mult pe banca de lîngă mine, la un moment dat a început să latre și a fugit după ceva, nu știu ce. Trebuie să fi fost o chestie din genul celor care atrag atenția cîinilor.

Ce urmează acum n-are legătură cu cățelul, și aseară cînd s-a întîmplat credeam că asta e ceva semnificativ, ce merită povestit, înțeles, interpretat. De fapt probabil n-a fost altceva decît primul atac de panică din viața mea. Un grup de tineri pe care ochiul meu profesional i-a identificat imediat ca fiind dependenți de droguri care au ieșit la prăduit (să nu mă judece nimeni cu privire la această judecată care poate n-a fost nimic altceva decît o prejudecată- de cinci ani am de-a face frecvent cu astfel de oameni, am auzit o mie de povești despre cum procedează, deci am o scuză). Eu eram împrăștiat pe toată banca. Bicicleta rezemată în colțul îndepărtat, geanta ceva mai încolo, lăsînd să se vadă în ea o jucărie electronică și portfofelul, eu într-un colț, cu o carte în mînă. Cred că totul a început în momentul în care l-am văzut pe unul dintre ei privind, ca din întîmplare, în geanta mea. Au mai mers vreo zece metri și s-au oprit lîngă o bancă, dar nu s-au așezat. Dintr-o dată mintea mea a început să lucreze febril, să construiască scenarii. Nu mi-era frică de niciunul dintre ei, dar mi-era frică de toți la un loc. Mi se părea că sînt o pradă ușoară. Adevărul e că eram, într-adevăr o pradă ușoară, dar sentimentul de frică, vecin cu panica, care a pus stăpînire pe mine, nu cred că era justificat. Nu sînt deloc un tip fricos. Sînt un tip care se plimbă pe Aleea Livezilor ca prin Cișmigiu. Uite că acum ajunsesem să mă plimb prin Cișmigiu ca prin Aleea Livezilor. N-am mai putut să citesc. M-am ridicat și am plecat. Mi-am spus, ca să nu mă cred un laș, că oricum, uite, stă să plouă.

Dar asta a fost doar o paranteză care poate n-a făcut decît să distragă atenția de la cîine, căci el e rolul principal în povestea asta. În seara asta am fost din nou în Cișmigiu, cu altă carte dar cu aceeași durere, doar că mai grea, mai biciuitoare. Nu știu ce fac alții în momente de durere extremă, dar eu mă rog, uneori. Mă rog cu disperare, fără să cer ceva anume. Mă rog pur și simplu. Îmi deschid sufletul către Cineva despre care cred că e dincolo de toate astea și din motivul ăsta le vede pe toate mai bine decît mine. Pentru cîteva momente, cel puțin, îi împrumut punctul de vedere. Curios, imediat după asta citesc pasajul din Inamici Publici de Michel Houellebecq și Bernard-Henri Levi care aduce în discuție tocmai rugăciunea. Huellebecq, care e unul dintre cei mai importanți scriitori francezi ai momentului și un ateu convins, scria că lui i se pare că rugăciunea, independent de Cel căruia i se adresează, are un efect terapeutic imediat, în plan psihic și fizic.

Pentru mine, efectul terapeutic n-a venit imediat. Durerea era în continuare acolo  la fel de apăsătoare și hărțuitoare. Însă aproape imediat, n-aș putea să spun exact cît a trecut, un cîine negru s-a apropiat și s-a urcat pe banca de lîngă mine. Mi-am amintit imediat de cîinele din seara precedentă. Am încercat să îmi amintesc dacă era același, dar n-am reușit. Parcă cel de aseară avea blana de un alb murdar. Sau poate nu. În orice caz, cel din seara asta era negru, n-avea nimic special cu excepția aerului că suferă. Și ochilor inteligenți, deși nu cei mai inteligenți ochi pe care i-am văzut eu la un cîine.

Am continuat să citesc, dar mintea mea a luat-o razna. Lumea trecea pe lîngă noi (eu și cîinele de lîngă mine) și se uita mirată. Nu e nimic extraordinar în asta, la urma urmelor. Cîinele nu făcuse nicio acrobație complicată ca să ajungă acolo, nimic demn de a fi pus pe Youtube. Tot ce făcuse fusese să se se urce cu mișcări molcome și elegante, și ignorîndu-mă total, pe banca de lîngă mine, să-și așeze capul pe labe, să abordeze un aer trist și să ofteze din cînd în cînd. Ce îi făcea pe trecători să se mire era simplul fapt că un cîine ocupa un loc care îi era rezervat în exclusivitate omului. O bancă, știe oricine, e un lucru destinat fundurilor omenești. Un cîine pe o bancă, pe lîngă inevitabilele considerente igienice (oricine se poate imagina stînd pe o bancă pe care înainte se urcase un cîine, fără ca el să știe aceasta), trezește interesul prin aceea că pare răsturna o anumită ordine simbolică a lucrurilor, una în care oamenii stau pe bănci și cîinii pe jos, la picioarele lor, dacă simt nevoia să se apropie.

Simt că ăsta o să fie cel mai lung post pe care l-am scris vreodată, dar nu mă  pot opri. Nu vreau să pierd nimic din ce am trăit în seara asta.

Oricum ar fi, pentru mine era limpede că spectacolul era unul neobișnuit pentru toată lumea. Nici pentru mine nu era prima dată cînd mă plimbam prin Cișmigiu. În ultimii unșpe’ ani, de fapt, Cișmigiul a fost un element constant în peisajul meu urban, dar niciodată n-am mai văzut un cîine pe o bancă. Și era clar pentru mine că nici cei care treceau pe lîngă mine nu mai văzuseră. E drept, eu mai văzusem cu o seară înainte, cînd același sau poate alt cîine procedase într-o manieră similară.

Asta cu privire la ce se putea vedea de afară. Privind de afară, cineva chiar m-a întrebat dacă e cîinele meu, ceea ce ar fi reușit să dea întregii imagini un aer mai firesc. Dar ce era cu adevărat frumos și semnificativ se întîmpla în interior, acolo unde conta doar ce trăiam eu. Mintea mea  contempla acum ideea, care înainte mi s-ar fi părut puerilă, că probabil există o legătură metafizică între toate ființele vii, ceva care le face pe unele, mai sensibile, să ne simtă durerea. Oare degeaba cîinilor li se mai spune și mașini de iubit? Eu, poate pentru prima dată în viață, eram într-o stare în care eram receptiv la iubirea unui cîine.

Nu mă întrebam de ce a venit tocmai lîngă mine, dintre toate băncile, pentru că gîndul că a venit lîngă mine ca să mă consoleze îmi era mult prea drag pentru a risca să îl spulber cu interogații de tip științific (capul meu e în stare și de așa ceva, nu doar de deliruri lirice). La un moment dat ochii mi s-au umplut de lacrimi gîndindu-mă că într-un fel cîinele ăsta simte împreună cu mine o durere care e numai a mea. Ce mă înduioșa era nu doar simpatia mea pentru el sau simpatia lui pentru mine, ci intuiția că există un mecanism misterios, dincolo de puterea mea de înțelegere, și a lui, evident, care face posibilă întîlnirea dintre un suflet de om și unul de cîine.

Aș vrea să scurtez povestea asta. Am totuși senzația că eșuez să redau tocmai esențialul. Mi se spune uneori că sînt bun la cuvinte. În seara asta mă simt față de cuvinte ca Homer Simpson la locul său de muncă: analfabet funcțional. Simt că nu voi reuși niciodată să găsesc cuvinte pentru ce am trăit. Ce pot să mai povestesc sînt niște detalii. Cum ar fi că am stat pe banca aceea aproape trei ore. Că în trei ore cățelul ăsta, care acum îmi devenise deosebit de drag, a plecat de mai multe ori, alergînd după chestii care atrag cîinii, dar a revenit de fiecare dată pe banca de lîngă mine, iar odată chiar lîngă mine, pe banca mea. S-a așezat lîngă mine și a fost singura dată cînd m-a privit. În rest, se uita cu mine înspre apus și părea că are propria lui durere cîinească, propriul lui univers care se prăbușește în el însuși. La un moment dat mi-a venit să îl mîngîi, dar am simțit că aș profana cumva legătura asta sacră care se instalase între noi, că aș încălca cumva termenii coabitării noastre, termeni pe care el îi impusese destul de clar: sînt aproape de tine de la distanță, îți simt durerea dar nu putem să vorbim despre asta, atingerea fizică nu e deloc necesară. Și probabil mulți alții pe care eu, cu capul meu de om, nu i-am înțeles.

La un moment dat o doamnă îmbrăcată bine s-a oprit în fața noastră și a scos un aparat foto. Îmi spune: I made a photo of the dog. N-am înțeles din prima ce a zis, așa că am răspuns: Poftim?     I made a photo of the dog, a repetat ea. Am înțeles în sfîrșit și i-am răspuns Okay zîmbind. Aș fi vrut să o rog să îmi trimită și mie poza pe email. N-am îndrăznit s-o fac pentru că mi s-a părut că aș fi nesocotit cumva însemnătatea momentului pe care mi se părea că îl trăiesc. Oare cum ar fi fost postul ăsta cu poza aceea lîngă el? Mai bun, mai prost? Mai autentic? Dacă cineva îmi pune la îndoială autenticitatea, îl trimit la plimbare. N-am nevoie de scepticismul lui. O să vină și al meu, mîine, cînd probabil o să uit ce am trăit azi, chiar dacă m-am chinuit să transpun în eternitatea cuvîntului cît de mult am putut din această întîmplare care mi se pare una dintre cele mai importante trăite în viața mea.

La un moment dat niște paznici ai parcului, urîți și îmbrăcați în uniforme urîte (oare nu mai scăpăm nicăieri de paznici??!!) au simțit că este datoria los să alunge cîinele care își uitase locul și se cocoțase pe o bancă. Între timp eu obosisem cu cititul și cu întrebările cu privire la spațiul existențial dintre om și animale despre care eram sigur că există, și am plecat și eu. Nu știu dacă cîinele meu s-a mai întors la banca aia. Nu știu dacă ar fi avut același comportament față de banca aia chiar dacă eu n-aș fi fost acolo. Ceva îmi spune că nu l-ar fi avut. În orice caz, am motive serioase să mă întreb de unde și a extras îndrăzneala să creadă că poate sări chiar lîngă mine, pe banca mea. Nu pot să cred decît că din suferința mea. O suferință pe care, fie prin comuniunea metafizică a cîinilor cu oamenii fie prin simpla ocazie de a reflecta asupra unui incident interesant, el mi-o luase ca prin farmec.

Aș vrea să fie cîinele meu.

PS: Cred că era într-unul dintre momentele în care cîinele era plecat, doar pentru a reveni imediat ce sfîrșea cu alergatul după chestiile lui cîinești, cînd am ridicat ochii din carte și am văzut în fața mea, stînd cu spatele la mine și cu fața spre lac, o siluetă oarecum familiară și cu părul ondulat. Părea că plînge. A stat așa cîteva momente după care s-a întors încet, fără a mă lăsa să-i văd fața, și a plecat. M-a străfulgerat atunci cîndul că era o siluetă căreia mai de mult eu îi pricinuisem o durere de felul celei simțite de mine acum. N-am avut puterea să mă urc pe bicicletă și să aflu dacă a fost așa.

P.S. (la o săptămînă după-01.06.2012)

Am mai fost prin Cișmigiu de săptămîna trecută de cînd am avut misterioasa și semnificativa, pentru mine, întîlnire cu acest cîine pe care nu știu cum îl cheamă și cel mai probabil nu are nume, dar nu l-am mai văzut. Astăzi, care a fost, cred, prima zi cu soare din ultima săptămînă, în care a plouat mereu, cum nu îmi amintesc să mai fi plouat vreodată în București, eram din nou cu o carte în Cișmigiu, dar fără durerea pe care o aveam atunci și care cred eu că l-a adus pe cuțu lîngă mine. La un moment dat acest cuțu care de acum îmi era drag a apărut din nou; eram aproximativ în același loc unde eram cînd s-au întîmplat cele de mai sus. Doar că acum nu s-a mai urcat pe bancă lîngă mine. S-a  întins la soare în mijlocul aleii, făcîndu-i probabil plăcere să știe că lumea îl ocolește, a răspuns vesel mîngîierilor unei tinere blonde cu tatuaje și care sigur nu era româncă, dar am auzit prea puțin ca să îi ghicesc limba, deci nu știu ce era (nu sînt prea multe tinere blonde românce care să mîngîie un cîine vagabond, cred). Eu eram cu inima în dinți, plin de emoții, bucurîndu-mă să îl revăd, dar speriat că ar putea cumva să îmi fure, adică să îmi anuleze experiența povestită aici, dacă ar fi sărit din nou pe banca de lîngă mine sau pe vreo altă bancă.  Doar că nu a sărit. A fugit la un moment dat, lătrînd, după vreo chestie cîinească. Și eu am răsuflat ușurat. Ce puțină credință avem noi oamenii, pînă și în lucrurile pe care le trăim și le experimentăm nemijlocit.

Comentarii
  1. anotimpurile spune:

    Ce bine ca ai scris mult, ce bine!
    Acesta este genul de scriitura care umple inima si unge balamalele sufletului.
    Multumesc

  2. ionetecatalin spune:

    Probabil e vreo lege a naturii care spune ca e nevoie de un suflet cu balamale neunse ca sa unga balamalele altora. De fapt, e aproape o lege fundamentala a literaturii. Dar cineva zicea ca viata e literatura si literatura e viata, ceea ce inseamna ce ziceam si eu mai de mult despre fericire ca ar fi imorala pe lumea asta. Dar derapez. si delirez. ma bucur ca ti-a placut🙂

  3. Moshu spune:

    Cainele este un animal destul de …empatic. Pe bune. Te scaneaza la nivelul sentimentelor tale mai bine decat al meseriash psiholog. Iti spune un proprietar de caine.

  4. ionetecatalin spune:

    Daca nu as fi trait ce am trait in seara asta, n-as fi putut niciodata sa inteleg asa ceva. A fost o experienta cvasi-religioasa

  5. crisalexa spune:

    Câte subtilităţi are textul ăsta, e greu de numărat! Însă îmi place să văd că nu sunt singura care trece prin situaţii de acest gen. Superbă faţă a vieţii.

  6. arethe spune:

    da, cainii simt durerea sufleteasca a omului, la fel ca si pe cea fizica. pe prima o simt mai intens. (se pare ca pisicile sunt, invers, mai sensibile la cea fizica decat la cea sufleteasca). caz real, la „prima mana”, a trait-o mama mea: o catelusa foarte jucausa, de altfel, care, in momentele cand stapana ei (adica mama mea) plangea, venea cu un amestec de liniste si curiozitate blanda langa ea si incepea sa o „pupe” si sa schelalaie usor. am vazut asta cu ochii mei. e o legatura misterioasa, da, si cand vezi sau traiesti asa ceva ti se pare atat de firesc si de frumos ca parca in momentele alea se manifesta „ordinea supraumana a lucrurilor din lumea asta” – nu stiu exact de ce am pus ghilimele. io, cel putin, asa am simtit.

  7. ionetecatalin spune:

    exact asa am simtit si io

  8. ionetecatalin spune:

    doar ca la mine povestea e si mai interesanta decit a mamei tale, daca nu te deranjeaza comparatia, petnru ca eu nu aveam nicio relatie cu catelul ala. M-a ales pur si simplu dintre toata lumea din Cismigiu. Si mai fost ceva, ceva ce ziceam un pic si in text dar am mai zis si intr-un comentariu pe fb,. ia sa dau un pic de copy-paste:

    Legat de căței, foarte multă lume probabil va fi de acord că sînt în stare să simtă într-un fel ce simt oamenii. Altfel cum ar ști că îți e frică de ei ? Asta o știe toată lumea, că sînt capabil să simtă frica. Dacă sînt capabili să simtă frica, atunci de ce nu ar fi capabili să simtă și bucuria sau tristețea sau disperarea etc. Ce îl face cu totul și totul special pe cățelul de aseară este modul în care a „acționat” (pun ghilimele pentru ca acíunea este ceva specific uman, adica presupune motivatie, plan etc, si nu cred ca resp cîine avea așa ceva), anume cu o demnitate și eleganță pe care eu nu le-am văzut la niciun om

  9. […] Posts Combinaţie în CişmigiuOare cîinii ne simt durerea?Am născut trei pui de pisicăCîte femei pe cap de bărbat?Odă tăticilor întîrziaţiDe ce e mai […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s