Arhivă pentru Mai, 2012

Posted: Mai 31, 2012 in Fără categorie

Uite, în momente d-astea ma bucur din plin de faptul că am blog. Încerc o plăcere amestecată cu durere şi ruşine etc uitîndu-mă la acest text scris acum cinci ani, pe vremea cînd scriam fără diacritice, metodă şi neîngrijit în general, dar parcă cu ceva mai mult tupeu. Eh, orgoliile primei tinereti! Pe vremea aia nu puteam să povestesc pur şi simplu ceva, trebuia să încadrez totul într-un cadru filosofic si alte asemenea copilarii. Dar povestea zilei în care am fost dumnezeu pentru cineva ramine interesanta, in ciuda incadrarii filosofice precare si a lipsei diacticelor.

N-am mai fost la IMAX de la Avatar. Pînă în seara asta, cînd am fost la Man in Black 3. Auzisem că filmul ăsta merită văzut doar pe IMAX, și așa este. Cu excepția experienței vizuale imersive (pentru o experiență cît mai imersivă eu recomand un loc undeva în rîndurile 6-9), din filmul ăsta nu afli mare lucru, în afară de faptul că fotomodelele sînt o specie de extratereștri, nu oameni.

Unii bărbați au avut întotdeauna presimțirea că femeile ar fi o specie străină sau că nu ar fi de pe Pămînt, de exemplu cei care spun că femeile sînt de pe Venus sau poeții atunci cînd le descriu ca pe ființe nepămîntene, cerești etc. etc., dar uite, din MIB3 am aflat că chestia asta e valabilă doar pentru fotomodele. Și mai e o glumă care mie mi s-a părut bună. Will Smith fură o mașină, după ce sare înapoi în timp în 1969. E oprit de poliție pentru simplul motiv că e un negru care conduce o mașină prea scumpă pentru un negru. După ce le aplica celebrul bliț cu funcție de resetare a minții, le spune așa: Și data viitoare  cînd vedeți un negru într-o mașină scumpă să nu mai presupuneți că e furată doar pentru că e condusă de un negru. Deși e adevărat că eu p-asta am cam furat-o…

Acestea fiind spuse, n-o să mai spun decît că aștept cu sufletul la gură Batman: Dark Knight Rises, pe care o să-l văd prima dată la IMAX și apoi în săli obișnuite, de cîte ori o să simt nevoia. Asta pentru că pe lîngă experiența vizuală fabuloasă, cum sînt sigur că o să fie, Batman o să fie o experiență pentru suflet și pentru intelect, iar acest fel de experiențe trebuie repetate. Pentru că experiența vizuală e mereu la fel, din moment ce te uiți la același film, dar cea intelectuală și afectivă diferă, pentru că deși filmul e același, tu nu mai ești același de la o vizionare la alta.

Oscar Wilde zicea undeva că viciul suprem e superficialitatea. Dacă ținem cont că asta vine de la un tip care gustase din plin dintr-o mulțime de vicii, trebuie să fie o chestie serioasă. Rămînînd în sfera IMAX: tot ce e vizual, ca vizualul trece și e ieftin ca orice viciu; dar ce e mai mult decît vizual, cum o să fie Batman: Dark Knight Rises, adică ce se ridică la înălțimea sufletului și a minții, merită așteptat cu sufletul la gură.

 

O mie de nimicuri legate într-un şir

Un braţ de vreascuri

Unele mai colorate decît altele

Mirosind a bine sau a rău

Momente pline sau goale

Alungîndu-se unul pe altul, amestecîndu-se

Picături fantomatice care

Adunate în şi prin mine

Sînt substanţă şi sînt eu

 

Mă trezesc acum

După un vis

Cu perlele împrăştiate

Căci firul care le ţinea laolaltă

Nu fusese fir

Fusese vrajă a unui înger rău

Şi nu mai ştiu de unde să le iau

De unde să mă iau

Căci în spate nu mai e decît furtună de nisip

 

Şi nu mă mai am decît pe mine

Golit de ieri

Şi ieri nu mai e decît gol

La fel ca mîine doar că împietrit

Şi tot ce am e un acum

Bezmetic

Tremurînd de frica lui ieri

Zîmbind sfios înspre mîine

Doar că nu mai ştiu cine zîmbeşte

Am un prieten care a fost trădat în dragoste. A greșit în primul rînd pentru că a iubit. De fapt, tipu’  începuse să devină sceptic, în urmă cu aproape doi ani. Credea că nu se poate îndrăgosti, că nu va ajunge niciodată să aibă sentimentul absolut că vrea să aibă o singură femeie pe lumea asta și numai una, cînd pămîntul e plin de atîtea femei. Era ceea ce Kieerkegaard ar fi numit un disperat de posibilitate. De fapt nu era deloc așa ceva, doar că nu întîlnise pe cine trebuia. La un moment dat, acum aproape doi ani, a avut ghinionul să întîlnească pe cine trebuia și s-a îndrăgostit cu disperare. El, care se plîngea întotdeauna că nu știe ce e ăla dor, a murit de dor cînd ea a fost plecată din țară o săptămînă.

În fine, s-a îndrăgostit pînă peste cap, s-a pierdut cu totul în dragoste. Din păcate, nu e o poveste cu final fericit, pentru că recent prietenul ăsta al meu, care se credea în sfîrșit îndrăgostit și vedea pentru prima dată în viața lui o femeie cu care ar fi vrut să facă copii, a descoperit acum, după mai bine de un an, că de la bun început, cam de la o lună de cînd îi începuse povestea de dragoste, fusese trădat. Nu odată, ci constant. Practic își împărțise povestea cu un altul. Detaliile nu contează, deși eu le știu cît de cît bine.

Ce contează e că a căzut cerul pe el cînd a aflat, ceea ce e de înțeles. A început să se comporte ciudat, să fie de nerecunoscut pentru prietenii lui. Cei din jur l-au acuzat că nu a dat dovadă de demnitate, pentru că a început să povestească la toată lumea ce pățise. Săracul, după ce fusese trădat și rănit în cele mai intime zone ale ființei lui, ceea ce făcut să-i fugă efectiv pămîntul de sub picioare și poate pentru prima dată în viața lui să-și piardă cu totul cumpătul (eu îl cunosc bine), se trezea acum tot el acuzat că nu e demn, că nu e gentleman, ba mai mult decît atît, că procedînd astfel devenise el personajul negativ în toată povestea, nu ea.

Eu nu, eu nu l-am acuzat de așa ceva. Eu l-am înțeles ca nimeni altcineva. Am înțeles că pe lîngă durerea de a fi fost mințit, care e cruntă în general, trăise tragedia de a fi fost mințit de cea pe care o iubea. Că și-a lătrat și el durerea încoace și încolo, ca să nu înnebunească, mi se pare de înțeles. Stau și mă întreb dacă mi-ar fi plăcut de fapt să îl văd că îndură cu demnitate, povestind doar cîtorva prieteni din cercul lui cel mai intim (printre care mă număr și eu).

Mi-a povestit că s-a simțit atît de singur cînd a aflat, încît i s-a părut că lumea largă ar putea să îi devină un aliat. Și că nu prea i se părea că ea ar fi capabilă de regret, fără să fie forțată la asta de oprobriul public. Și asta pentru că ea nu recunoscuse decît cînd fusese forțată de dovezi  că fusese duplicitară mai mult de un an de zile și așa de mai departe. În primă fază, cînd era beat de durere, a reacționat instinctiv în sensul acestei intuiții că ea e de fapt incapabilă să regrete ce a făcut și a spus la toată lumea.

Acum, întrebarea este de ce avea el nevoie ca ea să regrete? Ce-i mai păsa de ea? Pentru că mi-e prieten, știu ce părere avea el despre trădarea în dragoste. Obișnuia să spună că dacă ar fi trădat, ar dispărea pur și simplu, fără să facă nimic pentru a o răni, orice care să semene a răzbunare etc. Dar ăsta e, desigur, genul de raționament pe care îl faci la rece. De genul celor „ce ai face dacă ai muri mîine” sau „ce ai face dacă ai afla că ești însărcinată cu un copil cu sindromul Down” sau ce ai face dacă ai afla că ai cîștigat un milion de euro. Răspunsul la toate aceste întrebări se va dovedi întotdeauna surprinzător și fără nimic în comun cu reflecțiile la rece, neangajate emoțional.

Poate d-asta le-a fost unora ușor să îl acuze că n-a avut demnitate. Poate cei care l-au acuzat că n-a avut demnitat și că, mai mult decît atît, a reușit să devină el însuși personajul negativ al întregii povești, în locul ei, nu fac asta decît pentru că n-au fost niciodată beți de o astfel de durere.

Sau poate că pur și simplu tipu’ ăsta nu e în stare de demnitate, deși mi-e prieten și îmi vine greu să recunosc asta. Știți cum e, luăm partea prietenilor noști chiar atunci cînd fac lucruri extrem de urîte, imorale etc. Dar la urma urmelor nu pentru asta există prietenii? Ba da, pentru asta există.

Bun, dar să termin povestea prietenului meu. Ah, uite. Prietenii mai există și ca să scrie despre tine pe blog. Ce ghinion să ai un prieten care varsă totul pe blog, pentru că te poți trezi cu povestea în văzul lumii. Prietenul meu o să mă ierte, mai ales că nu am dat niciun nume, deși povestea poate va fi recunoscută de unii care au fost prin preajmă.

Povestea continuă așa. Chiar dacă a reacționat fără demnitate atunci cînd a aflat, adică povestind mai multor prieteni de-ai ei și de-ai lui, ca și unor rude, apropiați etc., prietenul meu s-a trezit că este în continuare îndrăgostit de cea care îl trădase. Știu, asta îl face să pară un dobitoc în ochii lumii și chiar și în ai mei, care îl privesc cu atîta înțelegere și simpatie, cum numai un prieten apropiat poate privi. Dar fata fusese într-adevăr minunată. Îmi povestea că i se părea în continuare cea mai frumoasă fată pe care o văzuse vreodată și cea mai inteligentă de asemenea. Într-un moment de slăbiciune, însă, adică într-un moment în care durerea trădării îl făcea să respire cu greu, mi-a povestit că fata asta continuă să fie minunată în chip pervers.

Pentru un tip trădat în halul ăsta, faptul că nu și-a renegat în totalitate obiectul iubirii, că, adică, i se părea în continuare cea mai frumoasă, inteligentă, minunată (chiar dacă calificat ulterior cu „în chip pervers”) mie mi se părea o performanță extraordinară. Aproape că îmi doream și eu să fi trăit așa ceva. I-am spus asta. Mi-a răspuns să am grijă ce îmi doresc, pentru că înainte să o cunoască pe cea care l-a trădat  ajunsese să spună că își dorește și el să sufere din dragoste. Se săturase să fie mereu în poziția celui care suferă doar că pentru că produce suferință celei pe care știe că nu o iubește și de care trebuie să se despartă. Voia să fie el cel îndrăgostit pînă peste cap, cel căruia i se dau papucii, pentru că asta ar fi, spunea el, singura dovadă că  a fost îndrăgostit cu adevărat. Ciudat om și ciudat mod de a-ți alege dovezile, îmi amintesc că mi-am spus atunci. Dar acum mă uitam la el,  cum suferea ca un cîine, și mi-am spus că uite, trebuie să ai grijă ce îți dorești.

Și apoi, nici măcar nu putea să fie sigur că a iubit. Cineva îmi povestea recent de cartea lui Anton Holban, O moarte care nu dovedește nimic.  Personajul de acolo, un intelectual frămîntat, nu putea cu niciun chip să creadă în dragostea partenerei lui, orice ar fi făcut aceasta. La un moment dat o aduce la propriu pe marginea prăpastiei, unde aceasta, pentru a-și dovedi dragostea, sare. Intelectualul nostru stă acum pe marginea prăpastiei întrebîndu-se dacă nu cumva îi alunecase piciorul.

La urma urmelor ce îi dovedea prietenului meu suferința? Poate nu îi dovedea nimic altceva decît ceea ce oricum știa, anume că natura umană e o chestie extrem de ciudată, că iubim mai degrabă ceea ce nu putem avea, pe cei ce ne resping, ne țin mereu în șah, nu ni se abandonează niciodată cu totul, decît pe cei care o fac. Asta, la urma urmelor, nu e iubire. Ba da, e iubire, dar e iubire a la Baudelaire, acela care zicea că în dragoste unul dintre cei doi este neapărat un chirurg care taie în carne vie iar celălalt pacientul care este tăiat. Deci ieșea din povestea asta fără să aibă măcar certitudinea că iubise. Singura certitudine pe care o avea era aceea că suferise, orice ar fi însemnat asta.

Dar povestea nu se termină aici. Cum spuneam prietenul meu era în continuare îndrăgostit de ea. Nu știa dacă o să fie suficient de puternic încît să o ierte, dacă va putea să-și recapete încrederea în ea și tot restul, dar simțea că e dincolo de puterea lui să nu vrea asta. Voia din tot sufletul! Asta i-ar fi îngrozit pe cei apropiați lui și m-a îngrozit și pe mine, dar era ceva demn și nobil în ce voia să facă el, chiar dacă și mi se mi se părea cu puține șanse de succes.

Însă aseară ea l-a anunțat că vrea să încerce ceva cu celălalt. Am fost cu el la scurt timp după și mă așteptam să fie dărîmat. Dar am fost surprins să îl văd mai bine dispus decît oricînd altcîndva în ultimele săptămîni de cînd au început nenorocirile, radiind un soi de mulțumire resemnată sau împăcare cu sine. Mi-a povestit ce s-a întîmplat și în timp ce povestea nu putea să își ascundă un aer de ceva ce eu am interpretat ca satisfacție. De unde satisfacție?! L-am întrebat și mi-a răspuns că e într-adevăr satisfăcut că o teorie pe care o avea el despre dragoste, și pe care desigur o născocise la rece, ca un exercițiu pur intelectual, s-a dovedit adevărată acum, în cele mai de foc momente din viața lui.  Mi-a spus că pentru el dragostea e ca un foc care, pentru a arde, are nevoie de două surse de energie. Focul ăsta e de așa natură încît nu arde decît cînd ambele surse sînt deschise în același timp. Dacă s-a închis una, s-a stins focul, deci nu mai există nimic care să consume cealaltă sursă care a rămas ultima deschisă. Ceea ce face ca toți sinucigașii din dragoste să fie niște idioți, a adăugat el, cu excepția lui Romeo și Julietei, pentru că ei doi s-au sinucis nu pentru o dragoste care se stinsese, ci pentru că purtătorul dragostei se stinsese, ceea a făcut prin chiar acest fapt al dispariției purtătorului ei ca dragostea purtată să devină eternă. Romeo și Julieta sînt singurii sinucigași din dragoste admirabili, a mai spus el. Restul sînt comici, se sinucid dintr-o simplă neînțelegere.

Prietenul meu m-a uimit întotdeauna prin capacitatea lui de abstractizare și parabolizare, dar acum, mai ales că era într-o stare de profundă surescitare emoțională, eram și mai în ceață decît în alte ocazii în care se lansa cu pasiune în vreun discurs, pornind de la te miri ce. Mi-a clarificat că e vorba de reciprocitate, că pentru el dragostea există atîta timp cît e reciprocă. Cînd unul dintre cei doi nu mai iubește, dragostea dispare și ar trebui să dispară cu totul și ceea ce altă dată îl făcea fericit pe celălalt dar acum îl chinuie. Sigur, pot rămîne urme de orgoliu rănit etc., dar dragostea sau pasiunea care ardea și care singură putea da aripi sau putea ucide, dispare neapărat. Chiar după descoperirea trădării, el continuase să spere că ea îl iubește, pentru că există tot felul de motive pentru trădare. Dar acum că îl anunțase că intenționează să încerce ceva cu celălalt, orice urmă de credință în iubirea ei fusese spulberată ca prin minune. Asta era teoria lui și aproape că nu l-am mai văzut niciodată la fel de antuziasmat ca acum cînd îmi spunea că, cel puțin în dreptul lui, teoria lui e adevărată. Că în sfîrșit i s-a ridicat de pe piept piatra de moară care i se așezase în lunea aia dimineață blestemată în care a aflat, că se simte în sfîrșit liber.

Eu m-am uita la el și i-am spus că mă bucur. Sigur, mă bucuram că îmi regăseam prietenul. Un tip calm, pe care nu l-am văzut niciodată pierzîndu-se pe sine pînă la episodul ăsta de trădare. Mă bucuram să văd că dispar norii grei de care era permanent înconjurat de cînd aflase.

Dar eram și trist în același timp, o tristețe pe care i-am ascuns-o, însă. Trist că dragostea poate dispărea așa ușor, ca și cum ai închide un aragaz. Mi-am spus în sinea mea că de fapt prietenul ăsta al meu chiar e un suflet nenorocos, că de fapt n-a iubit niciodată, nici măcar acum. Dar m-am gîndit să îi las iluzia asta.

Sau poate eu chiar nu știu nimic și el chiar a iubit și dragostea chiar e ca un foc care arde doar dacă sînt două surse de energie deschise în același timp.

Mă uit la un număr special al revistei Respiro dedicat fenomenului Facebook, o revistă pentru adolescenţi de care nu a auzit nimeni şi pentru care am scris şi eu un articol. Cînd te uiţi la ea  îţi dă impresia că e mai degrabă o fiţuică decît o revistă. Pe copertă un titlu mare îţi sare în ochi, Ecuaţia timpului pe Facebook. Este titlul articolului meu, care pare a fi la piece du resistance a numărului, judecînd după mărimea literelor cu care este scris. Şi nici măcar nu este un titlu pe care  l-am ales eu.

De fapt, ideea articolului nu mi-a aparţinut cîtuşi de puţin. A fost unul dintre alte multe lucruri pe care le-am făcut împins la spate de alţii. Pentru articolul acestui număr am fost împins de la spate sau tras din faţă, n-are importanţă cum o pun în cuvinte, de redactorul şef al revistei, o tînără de 23 de ani care acum două săptămîni a fost omorîtă într-un accident  pe trecerea de pietoni de un tip care mergea pe bulevardul Camil Ressu ca pe autostradă.

Cine şi cum a omorît-o, nu mai are importanţă. Importanţă mai are acum durerea care a rămas în urma ei. Accidental, am fost şi eu în preajma durerii pe care a lăsat-o ea în urmă şi am gustat-o atît cît poate să o guste cineva care nu i-a fost nici părinte, nici frate, nici iubit, ci doar un tip pe care îl ştia destul de bine şi pa care, îmi place să cred, îl aprecia.

Îmi place să cred asta pentru că aprecierea ei este unul dintre lucrurile pe care le-a lăsat în urmă, şi care acum că ea nu mai este capătă astfel  o greutate fabuloasă. La fel de fabuloasă ca o gaură neagră în care materia este atît de condensată încît un volum microscopic poate conţine masa unui întreg sistem solar. Aşa simt că este acum şi aprecierea pe care mi-o purta ea, o gaură neagră. Altă dată ai fi putut să  spui că acolo era un soare care radia inteligenţă şi bucuria de a trăi. Dar nu e soarta cîte unui soare să fie supernovă şi apoi gaură neagră?

Îmi vine acum în minte faptul că munca lui Hawking a sugerat că există totuşi ceva ce scapă, adică emană, chiar şi din găuri negre. Cum îmi place să spun mereu, universul şi tot ce e în el nu e decît o metaforă pentru nişte lucruri mult mai mari decît el însuşi.

Dar să revin la Respiro.  L. nu doar că mi-a ales un titlu, dar mi-a împărţit articolul în secţiuni şi a ales subtitluri pentru ele. Mi-a corectat pe ici pe colo, căci eu l-am scris mai degrabă neglijent şi dintr-o suflare, aşa cum le scriu pe toate.

Michel Houellebeq spunea într-o carte pe care tocmai am terminat-o că, deşi el a scris multe cărţi şi datorită lor nu ar fi uitat chiar imediat, pe absolut nimeni nu interesează supravieţuirea în memoria celorlalţi. Că, deşi e ateu şi nu poate să creadă în nimic, i-ar plăcea să supravieţuiască el, şi într-o formă materială, cît mai materială. Întrebarea lui Freddie Mercury este cea mai patetic de inautentică întrebare pusă vreodată; asta o spun eu. Houellebecq este aici, fără să ştie, adventist, foarte adventist. Căci adventiştii sînt un fel de oi negre ale Creştinismului tocmai din motivul ăsta: pentru că sînt materialişti, pentru că, adică, nu concep realitatea, orice realitate, fără ceva care să semene trupului pe care îl avem acum şi aerului pe care îl respirăm şi soarelui care ne încălzeşte pielea. Şi tocmai aici stă geniul lor. Dar despre asta altă dată.

L. a supravieţuit cumva în ce a făcut în revista Respiro, în ceea ce m-a pus pe mine să fac pentru revista asta, în toate celelalte lucruri pe care le-a făcut. Dar pe cine încălzeşte o astfel de supravieţuire? Pe ea nu, în orice caz. Şi nici pe cei care sîngerează după pierderea ei. E rece şi ar fi totul veşnic rece dacă nu ar fi speranţa unui soare capabil să topească cel mai încrîncenat scepticism. Un soare soare care nu fuzionează atomi de hidrogen pentru a rezulta heliu, ci care fuzionează toate paradoxurile conceptibile pentru a rezulta speranţa simplă a învierii.


N-am mai stat niciodată pe o bancă în Cișmigiu apăsat de o durere așa de mare ca în seara asta. Dar să încep cu ieri. Ieri pe seară stăteam tot pe o bancă în Cișmigiu. Îmi place să merg acolo să citesc, după muncă. Aseară vremea era urîtă și parcul era destul de pustiu, fără animația și aglomerația din zilele cu vreme bună. Vremea era,  de altfel, în acord cu starea mea sufletească, căci și ieri eram apăsat de aceeași durere ca astăzi, deși parcă mai ușoară, mai senină cu un grad sau două. La un moment dat, un cîine fără stăpîn a sărit pe banca de lîngă mine și s-a așezat acolo, cu capul pe labe. Nu i-am dat mare atenție aseară. De fapt, mi-am amintit de el abia în seara asta. N-a stat prea mult pe banca de lîngă mine, la un moment dat a început să latre și a fugit după ceva, nu știu ce. Trebuie să fi fost o chestie din genul celor care atrag atenția cîinilor.

Ce urmează acum n-are legătură cu cățelul, și aseară cînd s-a întîmplat credeam că asta e ceva semnificativ, ce merită povestit, înțeles, interpretat. De fapt probabil n-a fost altceva decît primul atac de panică din viața mea. Un grup de tineri pe care ochiul meu profesional i-a identificat imediat ca fiind dependenți de droguri care au ieșit la prăduit (să nu mă judece nimeni cu privire la această judecată care poate n-a fost nimic altceva decît o prejudecată- de cinci ani am de-a face frecvent cu astfel de oameni, am auzit o mie de povești despre cum procedează, deci am o scuză). Eu eram împrăștiat pe toată banca. Bicicleta rezemată în colțul îndepărtat, geanta ceva mai încolo, lăsînd să se vadă în ea o jucărie electronică și portfofelul, eu într-un colț, cu o carte în mînă. Cred că totul a început în momentul în care l-am văzut pe unul dintre ei privind, ca din întîmplare, în geanta mea. Au mai mers vreo zece metri și s-au oprit lîngă o bancă, dar nu s-au așezat. Dintr-o dată mintea mea a început să lucreze febril, să construiască scenarii. Nu mi-era frică de niciunul dintre ei, dar mi-era frică de toți la un loc. Mi se părea că sînt o pradă ușoară. Adevărul e că eram, într-adevăr o pradă ușoară, dar sentimentul de frică, vecin cu panica, care a pus stăpînire pe mine, nu cred că era justificat. Nu sînt deloc un tip fricos. Sînt un tip care se plimbă pe Aleea Livezilor ca prin Cișmigiu. Uite că acum ajunsesem să mă plimb prin Cișmigiu ca prin Aleea Livezilor. N-am mai putut să citesc. M-am ridicat și am plecat. Mi-am spus, ca să nu mă cred un laș, că oricum, uite, stă să plouă.

Dar asta a fost doar o paranteză care poate n-a făcut decît să distragă atenția de la cîine, căci el e rolul principal în povestea asta. În seara asta am fost din nou în Cișmigiu, cu altă carte dar cu aceeași durere, doar că mai grea, mai biciuitoare. Nu știu ce fac alții în momente de durere extremă, dar eu mă rog, uneori. Mă rog cu disperare, fără să cer ceva anume. Mă rog pur și simplu. Îmi deschid sufletul către Cineva despre care cred că e dincolo de toate astea și din motivul ăsta le vede pe toate mai bine decît mine. Pentru cîteva momente, cel puțin, îi împrumut punctul de vedere. Curios, imediat după asta citesc pasajul din Inamici Publici de Michel Houellebecq și Bernard-Henri Levi care aduce în discuție tocmai rugăciunea. Huellebecq, care e unul dintre cei mai importanți scriitori francezi ai momentului și un ateu convins, scria că lui i se pare că rugăciunea, independent de Cel căruia i se adresează, are un efect terapeutic imediat, în plan psihic și fizic.

Pentru mine, efectul terapeutic n-a venit imediat. Durerea era în continuare acolo  la fel de apăsătoare și hărțuitoare. Însă aproape imediat, n-aș putea să spun exact cît a trecut, un cîine negru s-a apropiat și s-a urcat pe banca de lîngă mine. Mi-am amintit imediat de cîinele din seara precedentă. Am încercat să îmi amintesc dacă era același, dar n-am reușit. Parcă cel de aseară avea blana de un alb murdar. Sau poate nu. În orice caz, cel din seara asta era negru, n-avea nimic special cu excepția aerului că suferă. Și ochilor inteligenți, deși nu cei mai inteligenți ochi pe care i-am văzut eu la un cîine.

Am continuat să citesc, dar mintea mea a luat-o razna. Lumea trecea pe lîngă noi (eu și cîinele de lîngă mine) și se uita mirată. Nu e nimic extraordinar în asta, la urma urmelor. Cîinele nu făcuse nicio acrobație complicată ca să ajungă acolo, nimic demn de a fi pus pe Youtube. Tot ce făcuse fusese să se se urce cu mișcări molcome și elegante, și ignorîndu-mă total, pe banca de lîngă mine, să-și așeze capul pe labe, să abordeze un aer trist și să ofteze din cînd în cînd. Ce îi făcea pe trecători să se mire era simplul fapt că un cîine ocupa un loc care îi era rezervat în exclusivitate omului. O bancă, știe oricine, e un lucru destinat fundurilor omenești. Un cîine pe o bancă, pe lîngă inevitabilele considerente igienice (oricine se poate imagina stînd pe o bancă pe care înainte se urcase un cîine, fără ca el să știe aceasta), trezește interesul prin aceea că pare răsturna o anumită ordine simbolică a lucrurilor, una în care oamenii stau pe bănci și cîinii pe jos, la picioarele lor, dacă simt nevoia să se apropie.

Simt că ăsta o să fie cel mai lung post pe care l-am scris vreodată, dar nu mă  pot opri. Nu vreau să pierd nimic din ce am trăit în seara asta.

Oricum ar fi, pentru mine era limpede că spectacolul era unul neobișnuit pentru toată lumea. Nici pentru mine nu era prima dată cînd mă plimbam prin Cișmigiu. În ultimii unșpe’ ani, de fapt, Cișmigiul a fost un element constant în peisajul meu urban, dar niciodată n-am mai văzut un cîine pe o bancă. Și era clar pentru mine că nici cei care treceau pe lîngă mine nu mai văzuseră. E drept, eu mai văzusem cu o seară înainte, cînd același sau poate alt cîine procedase într-o manieră similară.

Asta cu privire la ce se putea vedea de afară. Privind de afară, cineva chiar m-a întrebat dacă e cîinele meu, ceea ce ar fi reușit să dea întregii imagini un aer mai firesc. Dar ce era cu adevărat frumos și semnificativ se întîmpla în interior, acolo unde conta doar ce trăiam eu. Mintea mea  contempla acum ideea, care înainte mi s-ar fi părut puerilă, că probabil există o legătură metafizică între toate ființele vii, ceva care le face pe unele, mai sensibile, să ne simtă durerea. Oare degeaba cîinilor li se mai spune și mașini de iubit? Eu, poate pentru prima dată în viață, eram într-o stare în care eram receptiv la iubirea unui cîine.

Nu mă întrebam de ce a venit tocmai lîngă mine, dintre toate băncile, pentru că gîndul că a venit lîngă mine ca să mă consoleze îmi era mult prea drag pentru a risca să îl spulber cu interogații de tip științific (capul meu e în stare și de așa ceva, nu doar de deliruri lirice). La un moment dat ochii mi s-au umplut de lacrimi gîndindu-mă că într-un fel cîinele ăsta simte împreună cu mine o durere care e numai a mea. Ce mă înduioșa era nu doar simpatia mea pentru el sau simpatia lui pentru mine, ci intuiția că există un mecanism misterios, dincolo de puterea mea de înțelegere, și a lui, evident, care face posibilă întîlnirea dintre un suflet de om și unul de cîine.

Aș vrea să scurtez povestea asta. Am totuși senzația că eșuez să redau tocmai esențialul. Mi se spune uneori că sînt bun la cuvinte. În seara asta mă simt față de cuvinte ca Homer Simpson la locul său de muncă: analfabet funcțional. Simt că nu voi reuși niciodată să găsesc cuvinte pentru ce am trăit. Ce pot să mai povestesc sînt niște detalii. Cum ar fi că am stat pe banca aceea aproape trei ore. Că în trei ore cățelul ăsta, care acum îmi devenise deosebit de drag, a plecat de mai multe ori, alergînd după chestii care atrag cîinii, dar a revenit de fiecare dată pe banca de lîngă mine, iar odată chiar lîngă mine, pe banca mea. S-a așezat lîngă mine și a fost singura dată cînd m-a privit. În rest, se uita cu mine înspre apus și părea că are propria lui durere cîinească, propriul lui univers care se prăbușește în el însuși. La un moment dat mi-a venit să îl mîngîi, dar am simțit că aș profana cumva legătura asta sacră care se instalase între noi, că aș încălca cumva termenii coabitării noastre, termeni pe care el îi impusese destul de clar: sînt aproape de tine de la distanță, îți simt durerea dar nu putem să vorbim despre asta, atingerea fizică nu e deloc necesară. Și probabil mulți alții pe care eu, cu capul meu de om, nu i-am înțeles.

La un moment dat o doamnă îmbrăcată bine s-a oprit în fața noastră și a scos un aparat foto. Îmi spune: I made a photo of the dog. N-am înțeles din prima ce a zis, așa că am răspuns: Poftim?     I made a photo of the dog, a repetat ea. Am înțeles în sfîrșit și i-am răspuns Okay zîmbind. Aș fi vrut să o rog să îmi trimită și mie poza pe email. N-am îndrăznit s-o fac pentru că mi s-a părut că aș fi nesocotit cumva însemnătatea momentului pe care mi se părea că îl trăiesc. Oare cum ar fi fost postul ăsta cu poza aceea lîngă el? Mai bun, mai prost? Mai autentic? Dacă cineva îmi pune la îndoială autenticitatea, îl trimit la plimbare. N-am nevoie de scepticismul lui. O să vină și al meu, mîine, cînd probabil o să uit ce am trăit azi, chiar dacă m-am chinuit să transpun în eternitatea cuvîntului cît de mult am putut din această întîmplare care mi se pare una dintre cele mai importante trăite în viața mea.

La un moment dat niște paznici ai parcului, urîți și îmbrăcați în uniforme urîte (oare nu mai scăpăm nicăieri de paznici??!!) au simțit că este datoria los să alunge cîinele care își uitase locul și se cocoțase pe o bancă. Între timp eu obosisem cu cititul și cu întrebările cu privire la spațiul existențial dintre om și animale despre care eram sigur că există, și am plecat și eu. Nu știu dacă cîinele meu s-a mai întors la banca aia. Nu știu dacă ar fi avut același comportament față de banca aia chiar dacă eu n-aș fi fost acolo. Ceva îmi spune că nu l-ar fi avut. În orice caz, am motive serioase să mă întreb de unde și a extras îndrăzneala să creadă că poate sări chiar lîngă mine, pe banca mea. Nu pot să cred decît că din suferința mea. O suferință pe care, fie prin comuniunea metafizică a cîinilor cu oamenii fie prin simpla ocazie de a reflecta asupra unui incident interesant, el mi-o luase ca prin farmec.

Aș vrea să fie cîinele meu.

PS: Cred că era într-unul dintre momentele în care cîinele era plecat, doar pentru a reveni imediat ce sfîrșea cu alergatul după chestiile lui cîinești, cînd am ridicat ochii din carte și am văzut în fața mea, stînd cu spatele la mine și cu fața spre lac, o siluetă oarecum familiară și cu părul ondulat. Părea că plînge. A stat așa cîteva momente după care s-a întors încet, fără a mă lăsa să-i văd fața, și a plecat. M-a străfulgerat atunci cîndul că era o siluetă căreia mai de mult eu îi pricinuisem o durere de felul celei simțite de mine acum. N-am avut puterea să mă urc pe bicicletă și să aflu dacă a fost așa.

P.S. (la o săptămînă după-01.06.2012)

Am mai fost prin Cișmigiu de săptămîna trecută de cînd am avut misterioasa și semnificativa, pentru mine, întîlnire cu acest cîine pe care nu știu cum îl cheamă și cel mai probabil nu are nume, dar nu l-am mai văzut. Astăzi, care a fost, cred, prima zi cu soare din ultima săptămînă, în care a plouat mereu, cum nu îmi amintesc să mai fi plouat vreodată în București, eram din nou cu o carte în Cișmigiu, dar fără durerea pe care o aveam atunci și care cred eu că l-a adus pe cuțu lîngă mine. La un moment dat acest cuțu care de acum îmi era drag a apărut din nou; eram aproximativ în același loc unde eram cînd s-au întîmplat cele de mai sus. Doar că acum nu s-a mai urcat pe bancă lîngă mine. S-a  întins la soare în mijlocul aleii, făcîndu-i probabil plăcere să știe că lumea îl ocolește, a răspuns vesel mîngîierilor unei tinere blonde cu tatuaje și care sigur nu era româncă, dar am auzit prea puțin ca să îi ghicesc limba, deci nu știu ce era (nu sînt prea multe tinere blonde românce care să mîngîie un cîine vagabond, cred). Eu eram cu inima în dinți, plin de emoții, bucurîndu-mă să îl revăd, dar speriat că ar putea cumva să îmi fure, adică să îmi anuleze experiența povestită aici, dacă ar fi sărit din nou pe banca de lîngă mine sau pe vreo altă bancă.  Doar că nu a sărit. A fugit la un moment dat, lătrînd, după vreo chestie cîinească. Și eu am răsuflat ușurat. Ce puțină credință avem noi oamenii, pînă și în lucrurile pe care le trăim și le experimentăm nemijlocit.

Într-o carte-dialog între Michel Houllebecq şi Bernard-Henri Levy, îl văd pe Cioran citat alături Baudelaire, Pascal şi alţii şi îmi spun: uite un român care a reuşit. Că a reuşit cu preţul românităţii, n-are nicio importanţă. Important e că a reuşit. Şi mă trece un fior că mi-ar plăcea să reuşesc şi eu. Dar am ratat startul. L-am ratat în ţara asta şi nicio altă ţară n-o să mi-l dea înapoi. Aş avea nevoie, pentru reuşită, eventual de un alt univers, unul în care timpul e recuperabil. Ce bine ne-ar prinde la toţi aşa ceva, nu-i aşa? Un timp recuperabil. Cîte greşeli n-am îndrepta, cîte tragedii n-am evita, cîte clipe pierdute fără rost n-am răscumpăra.

Din păcate, cel puţin în universul ăsta, săgeata timpului e îndreptată inexorabil în jos. Deşi anumite speculaţii din fizica teoretică ne zgîndăresc imaginaţia şi flacăra din suflet, care ar vrea, cu tot felul de idei periculoase care relativizează această inexorabilitate. Deocamdată ideile astea au fost exploatate doar în literatura science fiction. Şi în sufletele unor disperaţi.

Cel mai mare risc pe care şi-l poate asuma un om e acela de a face un copil. Pentru că instinctul de reproducere e atît de puternic,  riscul ăsta este doar rareori conştientizat. Toţi vrem copii, toţi facem copii, este, în fine, cel mai natural lucru din lume să avem copii. Doar că unii dintre noi îşi pierd copiii. Acestora le este dat să trăiască cea mai monstruoasă durere imaginabilă. Fără fund, fără speranţă, fără consolare. Durerea asta ar fi fost evitată dacă nu ar fi făcut copii. Acum cred că e mai limpede de ce cred eu că acesta e cel mai mare risc dintre toate.

Scriam odată că absolut tot ce se întîmplă sub soare e o metaforă care ne trimite la o realitate supra-omenească. Eu am înţeles lucrul ăsta şi îl cred din tot sufletul. Desigur, nu foarte mulţi vor vedea lucrurile la fel ca mine în privinţa asta. Cu toate astea, pentru cei care le văd, discuţia despre riscul suprem reprezentat de decizia de a a vea un copil reprezintă o ocazie extraordinară de a înţelege riscul inimaginabil la care s-a expus Dumnezeu atunci cînd a ales să facă copii, adică pe noi. Pentru că, s-o mai spun odată,  toată fabrica omenescului nu e altceva decît un complex de metafore menite a ne îndrepta înţelegerea către realităţile supra-omeneşti.

Mai sînt şi alte riscuri. De exemplu cînd iubeşti. Cu cît iubeşti mai mult, cu atît de te expui la riscul de a suferi mai mult. A te abandona fără rezerve cuiva, în dragoste, e totodată  acceptare cu dragă inimă a posibilităţii de a fi tranşant în adîncurile cele mai intime ale fiinţei tale (ca o oaie care merge la tăiere). Căci nu ştii niciodată ce o să facă cu tine cel căruia i te-ai abandonat. Pe de altă parte, cu cît eşti mai detaşat şi mai „şmecher” într-o relaţie, cu atît te păstrezi mai protejat; cu atît riscul e mai mic.

Dar vreau să termin cu o întrebare. Sau două. Are viaţa rost fără copii? Are viaţa rost fără dragoste? Tot ce putem face e să învăţăm să ne împăcăm cu posibilitatea durerii şi să avem grijă să nu ne pierdem pofta de jucători pătimaşi, adică aceea de a fi dispuşi să riscăm totul. Căci cine nu riscă, nu trăieşte.

Unii oameni sînt ca negrul, care absoarbe energia, reflectînd doar foarte puţin,  doar strictul necesar cît să se vadă că e negru. Reflectînd doar foarte puţin, adică lăsînd să se  vadă foarte puţin, energia absorbită face să crească temperatura. În termeni existenţiali, temperatură înseamnă agonie. Sînt unii, cei care sînt ca negrul, care riscă să înnebunească din cauza agoniei, pentru că a reflecta suferinţa pur şi simplu nu este o opţiune pentru ei.

Alţii, în schimb, sînt ca albul. Aceştia absorb şi ei energie şi le creşte şi lor, inevitabil, temperatura, dar pentru că reflectă foarte mult din energia care îi loveşte, temperatura creşte semnificativ mai puţin decît în  cazul negrului. În termeni existenţiali, agonia e mult mai mică.

Există un cod moral nescris  care spune că există mai multă demnitate în a suferi în tăcere, în a nu te văicări. Nu mă simt în stare pentru o analiză psihologică a devenirii acestui concept (sau cum ar fi zis Nietzsche, pentru genealogia lui). Dar îl privesc cu suspiciune. Cel puţin vreau să încerc să iau apărarea celor care, ca mine, sînt albi şi nu negri (mai e nevoie să spun că nu e vorba de rase aici, ci de culori existenţiale?).

Demnitatea celor care suferă în tăcere stă în aceea că ceea ce le produce suferinţa este păstrat în plan subiectiv. Adică, acelui lucru care a produs suferinţa  i se refuză sau limitează contactul cu realitatea. Pentru că suferinţa este produsă aproape întotdeauna de ceva rău şi murdar, cei care suferă în tăcere împiedică diseminarea răului. Devin un tampon viu şi în agonie care face lumea să fie nu mai bună, dar mai puţin rea. După mintea mea, cam ăsta este singurul merit al negrului existenţial, şi sînt gata să recunosc că cei din această categorie dau dovadă de o înaltă ţinută morală.

Acum, vorbind în numele albilor. Nu e cel mai bun mod de a începe să vorbesc în favoarea lor, dar recunosc că aceştia poate sînt mai slabi sau mai laşi. Ei evită agonia, adică supra-încălzirea prin auto-conţinere sau, mai pe româneşte, fierbere în suc propriu. Energia care i-ar aduce la agonie este reflectată în mare măsură înapoi în lume, din subiectivitate în obiectivitate. Dar oricare ar fi ne-meritele morale ale albilor existenţiali, aceştia au un avantaj major asupra celor care fac parte din cealaltă categorie.

Cea mai mare problemă a celor care suferă în tăcere este tocmai aceasta, că sînt ei singuri, cu ei înşişi. Au la dispoziţie un singur punct de vedere, acela al subiectivităţii lor. Pentru că e într-o agonie crescîndă, subiectivitatea lor nu e tocmai în cea mai bună formă. Dar chiar dacă ar fi, prin simplul fapt că e subiectivitate, adică singulară, perspectiva oferită de ea e limitată. Cineva care suferă atît de mult încît vrea să se sinucidă, dacă şi-ar expune motivele pentru care vrea să facă asta, pe un blog sau pe Facebook, ar fi luat în rîs şi acuzat de lipsă de demnitate. Dar sînt în stare să pariez că nouă din zece care ar proceda aşa, nu s-ar mai sinucide.

Asta pentru că obiectivîndu-şi drama, sinucigaşul  a căpătat prin acest fapt acces la mai mult puncte de vedere. Unele mai mature, mai morale,  mai sensibile la nuanţe, mai inteligente sau pur şi simplu beneficiind de o experienţă pe care el n-a avut-o niciodată.

Cred că la fel stau lucrurile cu privire la orice fel de suferinţă, nu doar cele extreme, care nasc sinucigaşi. Cred că cei care îşi obiectivează suferinţa, deşi riscă să fie judecaţi ca fiind lipsiţi de demnitate, îşi re-afirmă prin aceasta apartenenţa la umanitate, care nu este altceva decît inter-subiectivitate.

Posted: Mai 20, 2012 in Fără categorie

Mai reciclez încă un post care se potrivește așa de bine cu o durere recentă și care, pentru unii, nu va înceta niciodată să fie recentă.