Arhivă pentru Aprilie, 2012

Nu vreau să îmi transorm blogul într-unul de stil de viaţă. Nu pentru că nu ar fi important cum trăim, ce mîncăm, ce bem şi ce fumăm, cît de mişcăm şi cum. Din contră! Chestiile astea sînt vitale! Adică de ele depinde sănătatea corpului nostru, adică viaţa noastră, cam tot ce avem mai scump pe lumea asta, adică! Dacă am mînca  mai bine, adică mai puţină carne şi mai  multe verzituri, dacă ne-am mişca mai mult cu propriul corp şi mai puţin cu chestii motorizate, viaţa noastră ar fi mai lungă şi mai frumoasă! În plus am fi mai fericiţi, pentru că mişcarea este pentru corp un adevărat drog al fericirii.

Deci motivul pentru care nu vreau să scriu despre stilul de viaţă nu e că nu ar fi important, ci pentru că sînt destui care pot s-o facă mai bine decît mine. Pentru mine scrisul e un fel de respiraţie a sufletului, deci necesară întîi şi probabil doar mie. Chiar dacă scriu pentru alţii şi mă uit de cîteva ori pe zi să văd cîţi vizitatori am mai avut.

Bun, însă motivul pentru care m-am apucat să scriu e că vreau să vă invit să citiţi un articol despre băuturile carbogazoase. Adică Coca-Cola, Fanta, Pepsi şi toate celelalte. Chestiile astea sînt curat otrăvuri! Dacă nu reuşim să mîncăm şi să facem chestii sănătoase, pentru că spiritul e doritor, dar carnea are logica ei care ne face să facem şi să mîncăm tot felul de prostii, măcar să eliminăm băuturile carbogazoase. Puteţi să citiţi aici cît de nenorocite sînt şi ce pustiu de bine ne facem dacă nu ne mai atingem de ele.

Nu de alta, dar vreau ca cititorii mei să fie mai sănătoşi decît ai altora! 🙂

Nu e prima dată cînd pasiunea cu care Fabian urăşte religia mă face să scriu, deci nu e prima dată cînd e în rolul de muză. Într-un post în care scriam ceva despre cum e  viaţa în ţările islamice, el s-a năpustit din nou asupra religiei, aducînd iar vechiul argument al noilor ateişti conform căruia religia e responsabilă de toate relele din lume.

Nu are sens să înerc să fac eu pe avocatul religiei, mai ales cînd acuzaţia e atît de subţire. Ştie toată lumea că cel mai sîngeros episod din istoria umanităţii a avut loc tocmai într-o perioada şi într-un context în care religia era aproape inexistentă sau se dorea extirparea ei, spălarea jegului dintre degete, cum foarte plastic zicea cineva (pentru cine nu şi-a dat seama, mă refer la comunism şi fascism). Şi apoi, să vorbeşti despre religie în general e absurd şi nu duce nicăieri. Există nu religie, ci religii, fiecare cu specificul şi cu urmările ei în plan social, individual, etic, etc.

Cînd i-am răspuns lui Fabian am făcut afirmaţia, tare pentru unii, că Creştinismul este cel care a produs ştiinţa aşa cum este ea practicată astăzi în Occident. Că ştiinţa modernă este un produs al Occidentului, nu neagă nimeni, dar că ar avea vreo legătură cu Creştinismul nu e chiar o idee intuitivă. Nu este un conflict permament între ştiinţă şi religie (Creştinism)? Na încercat Biserica Evului Mediu să ardă pe rug, încă din scutece, ştiinţa şi pe cei ce o practicau? La prima întrebare răspunsul este nu iar la a doua e da, dar niciuna din aceste întrebări nu are de fapt legătură cu modul în care Creştinismul şi tradiţia iudeo-creştină în general au produs ştiinţa modernă.

Cum s-a întîmplat asta? Că îi place sau nu lui Fabian (sigur nu-i place), omenirea a fost dintotdeauna religioasă. Cine nu mă crede, să-l întrebe pe Mircea Eliade sau pe alţi istorici ai religiilor. Pentru toate religiile, întregul univers era ca o prelungire a corpului lui Dumnezeu. Din acest motiv, totul, dar absolut totul, era sacru. Pietrele, copacii, animalele, stelele, soarele etc, erau cumva parte din dumnezeu sau chiar dumnezei în sine. Peter Berger, unul dintre cei mai importanţi sociologi ai religiei încă în viaţă, scria că secularizarea a început odată cu Moise şi cu iudaismul în general. De ce? Pentru că Iudaismul a fost prima religie care a adus pe scenă un Dumnezeu trasncedent, adică un Dumnezeu care nu era deloc parte din natură, ci era cu totul în afara ei. Deci nu mai există pietre, animale etc sfinte, ceea ce creează dintr-o dată un vid de sacru, un loc care mai tîrziu avea să fie umplut  de investigaţia ştiinţifică.

Dar asta e doar o condiţie negativă a ştiinţei. Adică, bun, s-a făcut loc pentru ştiinţă, dar de ce să o facem?! Să nu uităm că pe vremea aia nu visa nimeni la iPhone-uri şi că scriitori de science fiction, chiar şi cei mai timpurii, ca Jules Verne, sînt ei înşişi produsul unei epoci ştiinţifice. Creştinismul este cel care a oferit motorul pentru ştiinţă, după ce iudaismul pregătise terenul prin extragerea lui Dumnezeu din lume, ca să zic aşa.

Cei mai mari oameni de ştiinţă au fost creştini, de exemplu Sir Isaac Newton, despre care s-a spus că a scris mai mult despre Daniel şi Apocalipsa (cărţile profetice ale Bibliei) decît a scris despre gravitaţie şi mişcările stelelor. Pentru Newton, cunoaşterea naturii şi înţelegerea secretelor ei nu era nimic altceva decît cea mai bună cale de a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi a-i înţelege secretele. Şi iată că ştiinţa, motivată de dorinţa de cunoaştere a lui Dumnezeu, putea acum să disece în voie broaşte şi pietre, fără frica de insulta vreun duh sau vreun zeu. Aşa s-a născut ştiinţa modernă, şi e ironic că astăzi se vorbeşte atît  de mult despre conflictul dintre ştiinţă şi religie.

Urmînd acest fir ironic al modului în care Creştinismul a contribuit la apariţia ştiinţei moderne, acelaşi Peter Berger scria că Creştinismul şi-a săpat singur mormîntul.

La urma urmelor, Creştinismul are în centru un mormînt. Dar unul gol. Cel pe care îl ortodocşii îl sărbătoresc duminica asta iar catolicii şi protestanţii l-au sărbătorit duminica trecută.

Postul ăsta este dedicat jucătorilor de Bejeweled, dar poate să-l citească oricine are chef, cu oarecare folos. Pentru cine nu ştie Bejeweled este un joc cu pietre preţioase care face ravagii pe Facebook zilele astea. Nu se joacă toată lumea, dar cei care se apucă sînt vrăjiţi imediat de joculeţul ăsta şi ajung să îl joace obsesiv. Jocul, deşi simplu de jucat, e foarte provocator, dar partea care îl face să dea dependenţă este componenta lui socială, ca să zic aşa. Anume, faptul că există un clasament în care vezi ce scoruri au prietenii tăi. Tot timpul e unul care face un punctaj foarte mare şi te face să te simţi prost şi să dovedeşti că tu poţi mai mult. Jucătorii de Bejeweled ştiu!

Acuma, eu am fost jucător de Bejweled doar vreo 2 zile, dar ajunsesem să fiu ca în transă şi să uit de alte chestii mai importante cînd mă jucam. Am avut norocul, însă, să dau peste ceva care mi-a salvat viaţa, sau cel puţin mult timp. Dacă scrii Bejeweled pe Google, între primele rezultate e şi ” Bejweled cheat”. Am căutat pe Google pentru că voiam să văd dacă există vreo versiune gratis şi pentru tableta mea pe vreun torent. Pînă la urmă l-am cumpărat şi acum mă joc din cînd în cînd, pentru că jocul e frumos, dar fără obsesia de pe Facebook.

Trebuie să spun că mie nu mi-au plăcut niciodată cheaturile în jocuri, şi m-am jucat cîteva jocuri cînd eram mai tînăr. Mi se pare că un joc este efectiv distrus atunci cînd bagi o parolă ca să ai viaţă infinită, de exemplu. Parolele sînt pentru cei care nu sînt în stare să ia un joc în serios şi care din motivul ăsta îl ratează cu totul! Probabil asta înseamnă că nici viaţa nu prea sînt în stare să o ia în serios.

Am spus asta ca să fie clar ce părere am eu despre cheaturi în jocuri. Am fost tentat să văd ce e cu cheatul ăsta de Bejeweled pentru că mi s-a aprins imediat un beculeţ care mi-a spus că asta ar putea fi o cale de a-mi salva foarte mult timp şi de a face la fel şi pentru alţii. Adică, întrucît vraja principală a jocului vine din concurenţa cu ceilalţi, în momentul în care oricine ar putea să îşi pună orice scor vrea, căci aşa funcţionează cheatul, jocul ar fi distrus, iar cei cărora li l-am distrus ar trebui să îmi mulţumească, după cum îmi mulţumesc eu mie însumi.

Ce pot să spun e că în cazul meu a funcţionat! După ce mi-am pus un scor mai mare decît al celui mai şmecher jucător din lista mea, mi-a pierit instant pofta de a mai juca Bejeweled. Pentru alţii, însă, n-a funcţionat. Din contră, îmi poartă pică pentru faptul că le-am spulberat vraja.

Aşa e cu spulberatoroul de vrăji, are întoteauna o misiune dramatică şi un destin tragic, la fel ca Max Weber care era nevoit să constate, cu durere în suflet, dezvrăjirea lumii şi instaurarea unei lumi seci a raţionalităţii instrumentale şi a birocraţiei. Doar că, la fel ca mine, nici Max Weber nu a avut dreptate pentru toată lumea şi lumea continuă să fie vrăjită pentru cea mai mare parte a omenirii, cum vrăjit continuă să fie şi Bejeweled pentru cei mai mulţi jucători.

Un prieten care a primit recent un job în lumea arabă, adică islamică sau muslmană, îmi povestea zilele trecute că în Arabia Saudită, una dintre cele mai conservatoare ţări islamice, un bărbat a discutat pe stradă cu o femeie şi i-a dat numărul de telefon. Poliţia religioasă- am uitat cum se cheamă, dar e chestie care face ca fosta noastră Securitate să pară ca nişte copii de la grădiniţă care se joacă şi ei cu ce pot prin nisip- a intervenit imediat şi bărbatul a fost arestat. A primit o pedeapsă de o săptămînă în închisoare şi 80 de bice pe spate. Asta nu se întîmpla acum 500 de ani, ci în 2012. Acolo alcoolul e interzis, adulterul se pedepseşte cu moartea şi în general viaţa se joacă după alte reguli, mai ales pentru femei care au un statut doar puţin mai privilegiat decît al obiectelor. Chiar, în povestea asta nu ştiu ce s-a-ntîmplat cu femeia. Dacă el a luat bice pe spate, probabil ei i s-a tăiat mîna cu care a luat biletul sau chiar a fost omorîtă de vreun frate sau  tată sau soţ. Se practică acolo astfel de omoruri în familie. Se cheamă omor de onoare.

Ce mă miră cel mai mult la toată povestea asta e că prietenul meu nu e deloc idignat pînă la Alah de situaţia asta. Din contră, mi s-a părut că ecoul în el a fost un fel de respect resemnat. Şi asta în condiţiile în care tipu’ ăsta ar lua puşcărie pe viaţă şi milioane de bice pe spate pentru cîte numere de telefon a dat şi ar da.

Tocmai m-am întors din Ferentari, mai exact strada Zăbrăuţilor, acolo unde anul trecut, pe o vreme mult mai întunecată, am făcut fotografia asta. Vremea întunecată se potriveşte mult mai bine cu strada asta decît soarele de azi, mi se pare mie. Deşi astăzi străluceşte un soare vesel peste tot Bucureştiul, pe strada Zăbrăuţilor soarele pur şi simplu nu răsare! Mi-am pus poza asta şi pe un card bancar. Domnişoara de la bancă zicea că i se pare frumoasă. Eu cred că fetiţa cu umbrelă roz o face oarecum frumoasă, dar poza este urîtă! Urîtă e şi realitatea pe care o reprezintă.

Astăzi cu mine au fost şi două studente care îşi fac stagiul de practică la noi. Am urcat pînă la ultimul etaj al unui bloc exact ca cele din imagine, puțin mai la dreapta,  unde am găsit o garsonieră mică şi murdară, plină de copii şi în care singurul adult era drogat cu heroină, aşa că îşi vedea de somnul lui opiaceu fără să-i pese de zarva din jur.

Cuvintele nu pot să descrie impresia pe care ţi-o poate face o astfel de ex-cursie. Doar atît, să urci pînă la etajul patru, să bagi capul pe o uşă şi să pleci. După ce am ieşit din bloc, una dintre studente îmi spune că acum apreciază mai bine ceea ce are. Ăsta e efectul pe care o vizită într-o altă lume decît cea obişnuită, adică lumea  în care oamenii se îmbracă cu stil, merg la film, se duc la cumpăruturi în Mall, beau cafea  la Starbucks şi au camera lor acasă, ar trebui să îl aibă asupra oricărui om sănătos la cap.

O lume nouă construită pe bicicletă! Despre asta e filmul  Lumea Nouă / Jaan Tootsen / Estonia / 2011 /  care a fost proiectat aseară la Centrul Ceh, la doi paşi de Cinema PRO de la Universitate. Documentarul urmăreşte pas cu pas o mînă de tineri utopici care erau mai tot timpul beţi şi fumaţi şi care şi-au propus să încerce să elibereze de maşini centrul oraşului Tallin. Sau cam aşa ceva. Sigur, în film apare doar berea, nu şi iarba, dar e de înţeles de ce lipseşte Măria. Acum, întrebarea nu este dacă Măria e bună sau e rea, moderat sau abuzată etc, ci întrebarea e dacă o mînă de tineri high on Măria şi bere pot să construiacă o lume nouă. O  întrebare la fel de bună e dacă bicicleta poate fi simbolul şi principalul motor al acestei lumi noi, ca să zic aşa.

Copiii ăştia frumoşi şi idealişti şi-au propus fără îndoială un lucru frumos! Mai ales că, ştie toată lumea, şi eu sînt un mare iubitor al bicicletei. Aseară am fost cu bicicleta la film, mă duc cu bicicleta la serviciu şi în general bicicleta e mijlocul meu de transport preferat în Bucureşti, pentru o grămadă de avantaje pe care le are şi pe care le-am enumerat de atîtea ori pe blogul ăsta. Totuşi, maşinile- chiar dacă astăzi sînt abuzate, adică sînt folosite prosteşte, mai ales în marile oraşe, care ar fi mult mai curate şi mai libere, adică mai trăibile, dacă toată lumea ar merge cu bicicleta- nu sînt dispensabile! Adică, de maşini se pot dispensa doar grupări revoluţionare utopice ca Lumea nouă din Tallin, şi nici ei tot timpul, pentru că la un moment dat liderul lor cîntă la pian în remorca unei maşini.

Ce vreau să spun e că idealismul radical e un lux pe care şi-l permit doar revoluţiile în stadiile lor incipiente. Cînd revoluţia a reuşit, lumea nouă pe care a instituit-o devine dintr-o dată la fel de veche ca cea pe care tocmai a înlocuit-o, cu toate metehenele acesteia şi invitînd o nouă revoluţie.

Am fost şi eu o zi în Tallin. Iarna, cînd era multă zăpadă şi dacă fac bine socoteala era chiar una dintre iernile în care Lumea Nouă încă exista şi făcea valuri. N-aş fi bănuit atunci că într-un oraş cu atît de puţine maşini ca Tallin, comparat cu Bucureştiul de exemplu, există oameni  atît de porniţi împotriva lor.

Pînă se găseşte vreunul să pornească o lume nouă şi în Bucureşti, eu o să continui să merg, resemnat, cu bicicleta printre milioanele de maşini, cerşind de la acestea respect şi prioritate.