Eclesiastul este singura  carte din Biblie care place chiar şi celor mai anti-biblici filosofi şi gînditori. Adică, cu toate că nu dau mulţi bani pe restul Bibliei, găsesc că Eclesiastul e o carte profundă, o adevărată perlă literară care spune nişte adevăruri fundamentale despre viaţă. Mai ales existenţialiştilor atei le place cartea asta, deşi e ironic că existenţialismul e aproape sinonim cu ateismul, dat fiind că primul mare existenţialist a fost Kierkegaard, care nu doar că nu a fost ateu, dar era cel mai pasional creştin din cîţi au trăit vreodată (afirmaţia asta a mea originează tot în pasiune, aşa că să-i fie iertat tonul absolutist şi dogmatic).

Cum ar putea să nu placă unui Camus o astfel de lamentare?

O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.  Şi am văzut că înţelepciunea este cu atât mai de folos decât nebunia, cu cât este mai de folos lumina decât întunericul; înţeleptul îşi are ochii în cap, iar nebunul umblă în întuneric. Dar am băgat de seamă că şi unul şi altul au aceeaşi soartă. Şi am zis în inima mea: „Dacă şi eu voi avea aceeaşi soartă ca nebunul, atunci pentru ce am fost mai înţelept?” Şi am zis în inima mea: „Şi aceasta este o deşertăciune.” Căci pomenirea înţeleptului nu este mai veşnică decât a nebunului: chiar în zilele următoare totul este uitat. Şi apoi şi înţeleptul moare, şi nebunul! Atunci am urât viaţa, căci nu mi-a plăcut ce se face sub soare: totul este deşertăciune şi goană după vânt.  Căci, drept vorbind, ce folos are omul din toată munca lui şi din toată străduinţa inimii lui cu care se trudeşte sub soare? Toate zilele lui sunt pline de durere, şi truda lui nu este decât necaz: nici măcar noaptea n-are odihnă inima lui. Şi aceasta este o deşertăciune.

Eclesiastul rezonează atît de mult cu cel mai elevat pesimism filosofic, încît a devenit o referinţă culturală cu un prestigiu deosebit. Nimănui, dar nimănui, nu-i este ruşine să recunoască că îi place Eclesiastul. Dar inteligenţa filosofilor nu are stomac pentru ceea ce este în cele din urmă o rază supremă de optimism, atunci cînd acelaşi Eclesiast iubit de ei spune:

Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce şi să bea, şi să-şi înveselească sufletul cu ce este bun din agoniseala lui! Dar am văzut că şi aceasta vine din mâna lui Dumnezeu. Cine, în adevăr, poate să mănânce şi să se bucure fără El?

Sigur, toată lumea va vibra la unison cu Eclesiastul atunci cînd acesta vorbeşte despre mîncare şi băutură şi înveselit sufletul cu vin, care sînt lucruri bune, dar jumătate din toată lumea va face stînga împrejur atunci cînd Dumnezeu este prezentat ca soluţia supremă la toate problemele noastre existenţiale. Asta pentru că pur şi simplu unora nu le place de Dumnezeu. O explicaţie mai bună nu am. Mie îmi place de Dumnezeu şi nu pot să înţeleg cum e posibil ca unora să nu le placă de Dumnezeu, dar sînt lucid şi recunosc faptul că un procent semnificativ din muritorii care se învîrt pe sub soare au o antipatie viscerală faţă de Dumnezeu. Un exemplu strălucit de astfel de muritor e Cioran, care spunea că ideea de Dumnezeu personal e o insultă la adresa inteligenţei lui. Pentru inteligenţa mea, dacă am aşa ceva, Dumnezeu nu este deloc o insultă, ci este răspunsul ultim la toate întrebările şi soluţia supremă la toate angoasele.  Şi cu toate astea, mie îmi place şi de Dumnezeu şi de Cioran în acelaşi timp.

Vorbeam recent cu cineva care face parte dintre cei cărora nu le place de Dumnezeu şi-mi spunea că n-avem nimic, dar absolut nimic, de la Dumnezeu. Nimic care să ne facă se credem în El, adică. O astfel de afirmaţie ţinteşte adînc, mult mai adînc decît îşi imagina  cel care o făcea. Şi asta pentru că este adevărată, dar adevărul ei este prost înţeles de cel care îl afirma.

Cînd cineva spune că nu avem nimic care să ne facă să credem în Dumnezeu, vrea să spună că nu există nimic care să demonstreze realitatea lui Dumnezeu. Şi asta este cît se poate de adevărat, pentru că demonstraţia înseamnă violenţă. Ceva demonstrat nu mai e discutabil, ţi se impune cu forţa inexorabilă a evidenţei. Dacă am avea un astfel de  ceva de la Dumnezeu, ar fi eliminată însăşi libertatea şi posibilitatea credinţei, adică cele mai importante lucruri existenţiale din întreaga realitate.

Deci, deşi este adevărat că nu există un ceva cu putere de demonstraţie, adică capabil de ceea ce unii numesc violenţă ontologică (ceea ce s-ar traduce în limbaj mai puţin pretenţios prin a încerca să forţezi realitatea unui anume tip de fiinţă asupra cuiva), asta nu înseamnă că nu avem nimic. Avem un univers fizic plin de frumuseţe şi de mister care e un fel de vector îndreptat spre un creator dincolo de el. Dar bineînţeles, asta nu demonstrează existenţa creatorului. Însă mult mai plin de semnificaţie decît universul fizic, deşi la fel de incapabil să demonstreze ceva, este universul existenţial, adică cel format din lucruri specific omeneşti, cum ar fi inteligenţa, umorul, moralitatea, estetica, speranţa, dragostea. Mai ales dragostea. Misterul ăsta suprem!

Astăzi, sînt la fel de mulţi oameni care se îndoiesc de existenţa dragostei, care este redusă la chimie, factori de mediu, funcţii adaptative şi reproductive şi aşa mai departe, pe cît sînt care se îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu. Şi între cele două există de fapt o corelaţie metafizică, după părerea mea. La fel ca Dumnezeu, dragostea e eluzivă şi invizibilă, nu se lasă văzută şi pipăită  şi mai ales nu se lasă niciodată demonstrată! Dragostea trebuie crezută pînă la adînci bătrîneţi, nu e niciodată ceva demonstrat definitiv. Nici cuvintele nici faptele nu demonstrează niciodată dragostea. Tot ce fac declaraţiile de dragoste şi acţiunile  e să fie invitaţii la credinţă. Te iubesc  este de fapt un termen compus care înseamnă două lucruri. Pe de o parte înseamnă cred că te iubesc, pentru că dragostea nu e niciodată demonstrată nici pentru mine însumi, cel care declar. Iar pe de altă parte înseamnă vreau să crezi că te iubesc. Şi după ce toate au fost spuse şi făcute, tot ce pot să fac e să aştept, la fel ca Dumnezeu, răspusul credinţei. Singurul răspuns posibil atunci cînd întrebarea e dragostea.

Ăsta e motivul pentru care dragostea e o metaforă pentru credinţă (în sens teologic) şi credinţa e o metaforă pentru dragoste. Şi absolut tot ce există este o metaforă pentru mintea lui Dumnezeu.

Comentarii
  1. Ontelus Dan Gabriel spune:

    Daca am trai conform intelepciunii din ,,Eclesiast”, lumea ar fi transfigurata. Dar iluzionandu-ne si idolatrizand continuu desertaciunea, suferim din ignoranta. Si, intr-adevar, de la un punct incolo, Dumnezeu, Creatia, iubirea, libertatea, mantuirea au un nucleu semantic comun, Sensul. Tot ceea ce exista are sens, nimic nu este intamplator. Cand ti se reveleaza asemenea lucruri, nu poti fi decat linistit, adica fericit, pentru totdeauna, orice ti s-ar ,,intampla”.

  2. Dar te-ai gindit ca poate sensul cel mai adinc poate fi chiar intimplrea? Pentru mine, intimplarea e o urmare directa si necesara a libertatii. Un univers in care totul are un sens predeterminat e mult mai putin frumos decit unul in care sensul este deschis, adica nu e pre-dat

  3. mihaibala spune:

    @ Catalin – Ideea asta poate fi folosita ca argument pentru faptul ca Dumnezeu tolereaza suferinta creaturilor pentru un scop mai bun. Libertatea este atat de pretioasa incat perfectiunea (vazuta ca ordine desavarsita) merita sacrificata. Filmuletul urmator exact despre asta vorbeste. E pe baza de Hawking. http://www.youtube.com/watch?v=DECAorZYErk

  4. Ciprian Bojan spune:

    Jonglăm cu ideea de Dumnezeu și cu noțiunea de Dumnezeire, din motivul că avem nevoie de El. Eclesiastul pare, până la urmă, un strigăt către oameni și către Dumnezeu: oamenilor pare a le spune că singura cale spre fericire pare a fi căutarea Lui, iar lui Dumnezeu pare a-i spune că oamenii nu merită Dragostea Divină.
    Și cât de frumos spunea Țuțea: ”În fața lui Dumnezeu, geniul e văr primar cu idiotul”…

  5. ionetecatalin spune:

    Dar ce pacat ca Tutea n-a avut curaj sa zica „frate”, nu-i asa?

    Am vazut clipul care explica importanta imperfectiunii. Si eu cred ca dezordinea si haosul au un rol important de jucat in frumusetea universului. Chiar daca, desigur, Hawking o supraliciteaza (filozofic vorbind) daca spune ca dezordinea e un fel de element explicativ ultim, capabil sa explice totul.

  6. Sora Black spune:

    Si, asa cum „dragoste cu sila” nu se poate, la fel nici „credinta cu forta” nu exista.

  7. […] Răspuns la articolele de aici și aici. […]

  8. ionetecatalin spune:

    Draga sora black, cam asa e🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s