Arhivă pentru Februarie, 2012

Pentru toţi cei care au plîns după Gigapedia sau Library.nu, am o veste bună. De la ruşi nu vine doar ploaia sau nori radioactivi, ci uite că vine şi una dintre ultimele oaze de piraterie culturală virtuală. Mă rog, poate nu sună aşa de bine ce am zis. Oricum încep să-mi pierd cititorii, aşa puţini cum erau…

Pentru cei care mă vizitează, vestea  bună e la linkul ăsta : http://gen.lib.rus.ec/ . E mai bogat, mai divers şi mai bine organizat decît Gigapedia sau alte foste siteuri similare, iar downloadul se face extrem de simplu şi eficient.

Dacă o să am probleme cu legea din cauza asta, o să am măcar satisfacţia că am făcut un bine public. O să fac puşcărie ca un erou, adică.

Ne vedem la răcoare, dragii mei cititori.

P.S.: Îmi vînd telefonul (Nokia N8)  pe care l-am tot lăudat pe aici că face poze foarte bune. Are în continuare cea mai bună cameră de pe piaţa telefoanelor mobile, aşa că cine e interesat să îmi spună. Deşi n-o să-l dau gratis, cum se dau cărţile sau alte bunuri virtuale, o să-l dau ieftin.

 

Si inca un PS: Pentru cine nu si-a dat seama, e vorba de un site de unde se pot da jos, gratis, cărţi. Multe cărţi.

Nord și sud

Posted: Februarie 17, 2012 in Culturi
Etichete:, , , ,

Se spune că pe cei din sudul Europei, într-un tren, îi găsești îngrămădiți într-un singur vagon, dacă se poate, iar pe cei din nord îi găsești împrăștiați pe fiecare în cîte un vagon, dacă se poate. Dovadă și poza asta făcută acum cîteva zile în Suedia.

Am luat-o de pe Facebook. Sper că Mimmi Ellinor Bäckman, cea care a făcut poza, nu se va supăra pe mine. De asemenea, o să mă abțin de la comentarii, cu toate că ar fi foarte mult loc pentru ele, chiar dacă poza spune foarte multe.

Unul dintre lucrurile pe care le presupune serviciul meu e să ascult oameni care au comis infracţiuni şi care îmi povestesc de ce au făcut ce au făcut. Oamenii diferă foarte mult în atitudinea pe care o au cu privire la lucrurile urîte pe care le-au făcut şi la motivele pentru care au făcut ce au făcut. Dar există şi constante, nişte teme veşnic recurente, adevărate laitmotive ale autojustificării.

Un exemplu de astfel de laitmotiv îl întîlnesc mereu cînd e vorba de infracţiuni cu violenţă (încăierări cu săbii şi bîte şi cărămizi) între indivizi, familii sau clanuri. Cineva tocmai povestea că au venit nenorociţii din clanul nu-ştiu-cui peste el în curte, cu săbii, cuţite şi răngi. I-au agresat concubina lovind-o în cap cu ranga, moment în care el s-a dus „să discute”, fără intenţia de a lovi, iar celălat s-a împiedicat şi a căzut cu capul de o bordură. De la caz la caz, celălalt poate să cadă cu capul fie în bordură, fie în cuţit, fie în sabie, etc., etc.. Deci ce ziceau cei de la Vacanţa Mare, acum 15 ani cînd aveau un pic de haz, că „s-a lovit cu capul de o rangă care venea spre el”, nu e doar o poantă răsuflată, ci o poveste pe care am auzit-o de nenumărate ori de la oameni care nu neapărat că mă luau de prost, dar erau ei înşişi atît de proşti încît nu realizau cît de comic sună povestea lor.

Dar culmea acestui soi de poveşti am auzit-o de la o doamnă de vreo 40 de ani şi alcoolică, care trăia cu concubinul ei, cam de aceeaşi vîrstă şi tot alcoolic, într-o încăpere din scara blocului pe care o aveau în grijă. La o beţie, concubinul ei a tăiat-o un pic iar ea a chemat poliţia. Poliţia a venit şi i-a luat concubinul. Cînd am vizitat-o pentru referatul de evaluare pe care trebuia să-l scriu pentru concubinul ei care era judecat pentru tentativă de omor, doamna respectivă regreta atît de mult că şi-a trimis concubinul la puşcărie încît acum ar fi spus orice ca să-l aducă înapoi. Aşa că mi-a spus cam aşa: „Nu m-a tăiat el, domnu’ Cătălin. M-am împins eu singură în cuţit.”

Într-un episod din sezonul 12, Homer Simpson îşi face blog şi cîştigă premiul Pulitzer scriind bîrfe şi inventînd ştiri fantastice. Dacă înainte Homer Simpson nu era eroul meu, după episodul ăsta a devenit!

Pentru că i se urcaseră puterea şi faima la cap sau nu mai ştiu sigur de ce, Homer afirmă la un moment dat că acum a înţeles cum se simte Dumnezeu. Marge, care îi pregătea masa, ca o nevastă bună ce era, îl întreabă dacă vrea porc sau pui. Homer, cu aerul supraomenesc pe care îl adoptă în momente cheie, exclamă solemn: adu-mi cîte două din fiecare animal!

Nu ştiu cîţi o să prindă gluma asta. În America cei mai mulţi ar prinde-o, pentru că altfel n-ar fi fost făcută. Şi ar prinde-o cei mai mulţi pentru că toată lumea e familiarizată cu povestirile din Biblie. Românii se mîndresc cu faptul că sînt religioşi, aproape toţi sînt ortodocşi,  şi în consecinţă sînt foarte suspicioşi pe „sectele” venite din America pe care o văd ca pe un fel pepinieră pentru tot felul de secte suspecte. E adevărat că America a fost şi este o pepinieră pentru tot felul de mişcări religioase, căci acolo pluralismul religios e la el acasă. Dar asta nu justifică deloc suspiciunea bolnăvicioasă cu care privesc românii toate valurile religioase pornite din America.

Ca dovadă, românul tipic nu va prinde deloc gluma asta din The Simpsons, arătînd că e mult mai puţin religios decît americanul tipic.

La metrou, în trenurile vechi, cu vagoane care nu comunică între ele, mai vezi din cînd în cînd cîte un performer de stradă care încearcă să facă un ban cinstit. Cele mai multe reprezentări sînt patetice şi unii  mai scot cîte un leu din buzunar de milă. Alteori, însă, interpretarea poate să fie excepţională şi foarte mulţi bagă mîna în buzunar.

Aşa a fost sîmbăta asta cu aceşti doi muzicieni ambulanţi.  Îţi dădeai imediat seama că cel mai în vîrstă dintre ei era un adevărat euro-muzician, pentru că arunca texte în franceză şi italiană. Faptul că aceşti showmeni formaţi prin străinătăţuri au revenit în Patrie e de natură a te pune serios pe gînduri! Mai poate fi şi un indicator economic care spune că Bucureştiul o duce mai bine decît Parisul sau Roma. Cel puţin pentru cerşetori şi muzicieni ambulanţi.

Dar să revin la interpretarea amicului nostru internaţional, care, ziceam, a făcut pe foarte mulţi din vagonul în care ne aflam să bage mîna în buzunar. Interpretarea poate nu era neapărat impecabilă din punct de vedere muzical, dar era plină de un entuziasm şi o energie molipsitoare în stare să descreţească şi cea mai acră figură. Şi, mult mai important, să deschidă un procent mult mai mare de buzunare.

Desigur, succesul la buzunare n-a fost sută la sută. De exemplu, pe mine n-au reuşit să mă facă să scot din buzunar decît telefonul, pe care l-am folosit ca să-i filmez. Pe gratis. O gagică (apare în clip, în stînga) dansa pe scaun, tot pe gratis. E drept,  e singura care a aplaudat şi a chiuit de bucurie, deci presupun că şi-a plătit într-un fel biletul. În clipul meu pare foarte cuminte, îmi foarte pare rău că n-am prins-o în flagrantul dezmăţului.

Ăsta e riscul pe care şi-l asumă orice artist, la urma urmelor: ca mulţi să le guste produsele artistice fără să plătească. Şi un artist adevărat se bucură mai mult cînd foarte mulţi oameni îi gustă pe gratis produsele, decît atunci cînd adună profit de la cei, inevitabil semnificativ mai puţini, care au fost dispuşi să plătească pentru a gusta.

Asta mă face să trag concluzia că cei din spatele ACTA sînt în primul rînd oameni de afaceri şi abia la fund de tot un pic artişti.

Recunosc, un metrou plin de bună dispoziţie, muzică şi dans etc, are farmecul lui. Dar parcă mai mult farmec are un metrou gol, probabil ultimul care mai circulă după unşpe’ noaptea…

Feynman, care a cîştigat un premiu Nobel, spunea într-un curs de fizică (Feynman Lectures on Physics) că după ce Einstein a arătat că legile mecanicii newtoniene sînt greşite, sîntem mult mai modeşti în pretenţiile noastre ştiinţifice şi acceptăm ideea că orice lege ar putea fi greşită.

Dacă la asta adăugăm faptul că un principiu fundamental al ştiinţei moderne este principiul incertitudinii al lui Heisenberg, care spune că putem cunoaşte ori poziţia ori viteza unei particule subatomice, niciodată pe amîndouă în acelaşi timp (şi asta nu pentru că nu putem să le măsurăm bine, ci pentru că e o lege fundamentală a lumii subatomice care interzice această cunoaştere), ajungem la o observaţie interesantă. Anume, că ştiinţa nu e atît de sigură şi de lipsită  de incertitudini cum cred unii. De fapt, aproape nimic nu poate fi cunoscut exact, nici în cele mai exacte ştiinţe.

Pe de altă parte, credinţa are reputaţia de a fi o chestie care nu e bazată pe nicio certitudine, ci doar incertitudini. Totuşi, întreb eu, oare nu există în termodinamica credinţei un principiu echivalent dar cu semn chimbat principiului incertitudinii al lui Heisenberg ? Oare printre toate incertitudinile credinţei- care nu sînt accidentale, ci sînt esenţiale credinţei, adică ele fac credinţa să fie credinţă şi nu ştiinţă- nu găsim particule de certitudine, care se supun unor legi paradoxale şi care contrazic legile naturale, şi care spun că anumite lucruri pot fi ştiute în principiu? La fel, dar invers, cum principiul incertitudinii spune că în ştiinţă anumite lucruri nu pot fi în principiu ştiute.

Sigur, astea sînt doar speculaţiile mele şi oricine poate să mă acuze că bat cîmpii. Dar tot cîmpii bat şi cei care au înţeles atît de puţin din ştiinţă încît au impresia că pot extrage de acolo certitudini care să nu mai lase, în concepţia lor despre lume şi viaţă, niciun pic de loc pentru incertitudinile credinţei.

E adevărat că în România mass-media e o melodramă ieftină, nu raportare cît de acît acurată  a faptelor. Spaţiul mass-media românesc e unul în care profesionalismul e undeva la fund de tot în lista valorilor şi priorităţilor celor care profesează. Bineînţeles că se poate profesa fără profesionalism, dacă se întreba cineva.

Nu ştiu dacă a existat o conspiraţie a hipermarketurilor şi a televiziunilor, dar ştiu că unele hipermarketuri au încercat să se folosească de zvonurile de la televizor pentru a-şi creşte vînzările. Panica fusese înjectată de televiziunile care sfătuiau lumea să facă provizii, iar managerii de magazin au primit-o ca pe o mană cerească. Aşa se face că în unele magazine mari se putea auzi prin staţie “ne cerem scuze dacă lipsesc produse de la raft din cauza cererii foarte mari”, moment în care consumatorul-oaie (în fiecare dintre noi zace o oaie, adică suntem toţi susceptibili de a fi victimele spiritului de turmă)  mai arunca încă o conservă în cărucior. În caz că o să fie zăpada prea mare.

Astea toate sînt adevărate, dar dincolo de toate astea e un adevăr şi mai profund. Anume că mass-media nu a făcut altceva decît să răspundă unei nevoi dintre cele mai elementare: nevoia de haos. Nevoia asta de haos e strîns legată de voluptatea sfîrşitului despre care scriam aici. E, ca să zic aşa, o formă cotidiană şi atenuată a ei. E cotidiană pentru că e reacţie adversă la cotidian, căci cotidianul îşi creează, în virtutea demonului banalităţii şi al naturii umane căreia îi repugnă banalitatea, propriul ei nemesis.

Dar să nu mă pierd în abstractizări, care s-ar putea să pară unora aride, chiar dacă mie mi se par pline de substanţă. Ce vreau  să spun e că pînă şi cei mai cinstiţi şi mai muncitori dintre noi au încercat sentimente de bucurie la gîndul că o să fie o zăpadă atît de mare încît n-o să mai putem ieşi din casă. Pentru unii, bucuria asta e, desigur, un rezultat direct al lenei. Dar nu poate să fie la fel pentru toată lumea, pentru că nu sîntem toţi la fel de leneşi. Originea bucuriei trebuie căutată, atunci, în altă parte. Şi o găsim repede, pentru că ne zîmbeşte sfios din imediatul cotidianului. Adică, bucuria încercată la vestea că o să ningă mult provine nu atît din consecinţa că toate o să fie blocate, adică din nemişcare, ci din faptul că toate o să fie date peste cap, adică din răsturnare, dintr-un fel de mişcare distructivă dar tocmai din acest motiv creatoare. Creatoare de altceva, un altceva despre nu ştim nimic decît că se defineşte negativ prin raportare la banalul cotidianului.Acestei nevoi de haos au răspuns televiziunile care au făcut din predicţiile meteo melodrame ieftine.

În altă ordine de idei şi la fundul absolut al priorităţilor şi intereselor mele, tocmai am citit că Emil Boc a demisionat. Scriu asta doar pentru că în mod sigur o să am nişte vizualizări în plus în urma căutărilor pe Google după “emil boc”, “demisie”, “proteste”, “victorie”.

Lumea e o chestie paradoxală. Există, fără vreun motiv anume. Bun, după ce că există, mai e şi plină de alte paradoxuri. Existenţa, de una singură, e un paradox. Cel mult tautologie, sub forma: exist deci sînt. Un ceva solicită întotdeauna un altceva care îl precede şi aşa ad infinitum. Dar să nu mă pierd în speculaţii scolastice medievale. De fapt, n-ar fi posibil să mă pierd în aşa ceva deoarece sînt cît se poate de ignorant în ceea  ce le priveşte. Tot ce vreau să spun e că un lucru, chiar şi limbajul, sfîrşeşte întotdeauna prin a se autocontrazice, atîta timp cît e singur, cît nu face trimitere la altceva. La fel şi eul, a cărui cea mai bună definiţie a dat-o Kierkegaard, care spune că sinele sau eul e o metarelaţie, adică o relaţie a relaţiei. Dar să nu mă pierd nici în filosofiile existenţialiste mai recente, căci şi în cazul lor ignoranţa mea doar cu puţin mai mică decît în cazul scolasticii medievale.

Am pornit de la observaţia că lumea e paradox şi acolo vreau să mă întorc. Ce m-a făcut să îmi amintesc de lucrul ăsta, pe care nu-l uit niciodată (paradox, sic!), a fost o ştire despre o chestiune mai degrabă trivială. Dacă m-ar fi întrebat cineva care cred eu că e cel mai scump oraş din lume, aş fi răspuns că probabil New York sau Tokyo. Sau vreun alt oraş din lumea cea mai civilizată şi sofisticată şi bogată. Dar aş fi dat-o-n bară cu răspunsul ăsta, pentru că în realitate cel mai scump oraş din lume e în Africa, care e cea mai necivilizată şi mai nesofisticată şi mai săracă regiune din lume. Da, cel mai scump oraş din lume e Luanda, capitala Angolei, şi chiar dacă ăsta nu e chiar un paradox după definiţiile scolasticii medievale, e, în orice caz,  un paradox după  toate regulile bunului simţ.