Pînă la urmă femeile chiar sînt de pe Venus şi bărbaţii de pe Marte

Femeia a fost mereu prin umbra istoriei. A fost considerată mai slabă, mai proastă, mai etc, deci bărbatul şi-a asumat un rol mai important în afacerile lumeşti. Pentru chestia asta, unii au dat vina pe religie. Astăzi e la modă să dai vina pe religie pentru orice (vezi cazul nesfintei treimi a formată din Richard Dawkins, Sam Harris şi recent decedatul Christopher Hitchens). E foarte riscant să vorbeşti despre religie în general, un aspect de care cei trei nu prea erau conştienţi, aşa că unii particularizează şi dau vina pe Islam, Creştinism etc. Nu vreau să mai vorbesc acum despre cei trei profeţi antireligioşi. O să spun doar o glumă despre Dawkins care e amuzantă pentru că arată foarte bine cum aceşti inamici declaraţi ai religiei sînt şi ei religioşi şi fundamentalişti în felul lor. Gluma e scurtă şi zice aşa: Ne există niciun Dumnezeu şi Richard Dawkins e profetul său (parafrazare a celebrului text islamic care spune că „există un singur Dumnezeu şi Mohamed e profetul său”

Dar nu despre profeţi vreau să vorbesc, fie ei religioşi sau antireligioşi, ci despre bărbaţi şi femei.  În ultimii 50-60 de ani revoluţia feministă a încercat să răzbune nedreptăţile a căror victimă a fost femeia în mii de ani de istorie. Unele feministe au mers atît de departe cu discursul lor egalitarist încît cele mai multe dintre femei nu se mai regăsesc în el. După logica extremist-feministă care îşi doreşte cu orice preţ să pună semnul egal între femeie şi bărbat, cele două sexe nu diferă în niciun fel. Însă natura vorbeşte destul de consecvent despre diferenţele dintre cele două sexe: au forme diferite, unul face copii celălalt nu, unul are mai multă forţă fizică decît celălalt. Feministele închid ochii la toate astea şi nu permit unui bărbat nici măcar să le deschidă uşa sau să le care bagajul. Chestia asta nu deranjează pe niciun bărbat, din cîte ştiu eu, dar se pare că deranjează multe femei care simt că revoluţia feministă e de fapt un atentat la ceea ce unii au numit, deloc eufemistic, eternul sau misterul feminin.

Aşadar, a vorbi despre diferenţele dintre bărbaţi şi femei este astăzi la fel de periculos şi de prost gust  ca a vorbi despre diferenţele dintre rase. Sexismul e, pînă la urmă, un fel de rasism, spun feministele. Doar că lucrurile nu sînt chiar aşa. În timp ce rasismul e într-adevăr o aberaţie intelectuală (cu care, e adevărat, a cochetat întreaga Europă la un moment dat, cum a făcut şi cu comunismul, care e o aberaţie la fel de mare sau mai mare), diferenţele dintre sexe nu sînt doar naturale, dar şi de ordin psihic. Femeile şi bărbaţii sînt fundamental diferiţi în construcţia lor psiho-somatică, de unde rezultă diferenţe semnificative de raportare la lume şi la viaţă.

M-am apucat să scriu asta pentru că am dat peste rezultatele unei cercetări psihologice care poate fi citită aici   şi care arată că există diferenţe substanţiale între personalităţile bărbaţilor şi cele ale femeilor şi care susţine că pînă acum cercetătorii au ignorat sistematic aceste diferenţe. Probabil dintr-un soi de corectitudine politică de inspiraţie feministă.