Arhivă pentru Ianuarie, 2012

Ziceam odată că Twin Peaks e probabil cel mai bun serial de televiziune. Făceam ceva ce aş putea numi greşeală la cald, adică o opinie exprimată sub impresia momentului. Nu vreau să spun că Twin Peaks nu e un serial bun. Lynch e unul dintre puţinii făcători de filme care ştiu să se joace magistral cu teme supranaturale. Deci cînd supranaturalul încape pe mîinile cuiva ca Lynch, rezultatul nu poate să fie decît extraordinar.

Între timp, însă, am văzut seriale mai bune. Cum ar fi Six feet under. Despre serialul ăsta se pot spune foarte multe, dar eu o să spun doar ce mie mi se pare esenţialul. Ce îl face mare, mare de tot, este omniprezenţa morţii. Întregul film e un dialog constant cu moartea (faptul că personajele sînt frecvent în dialog cu proiecţii ale morţilor nu e decît o parabolă a acestui fapt care e de fapt semnificaţia adîncă a filmului), motiv pentru care reuşeşte să ofere o imagine aşa de profundă şi de complexă asupra vieţii. Pretextul filmului, afacerea de pompe funebre (funeral home) serveşte în mod strălucit scopul de a aduce mereu moartea in discuţie, de a o întoarce pe toate părţile, a medita asupra ei din toate unghiurile, de a constata futilitatea ultimă şi patetică a oricărei încercări omeneşti de a o cosmetiza.

Deşi din perspectivă strict naturalistă ni se spune că moartea nu e decît destinul nostru ultim (pînă şi Eclesiastul e naturalist din punctul ăsta de vedere), moartea e înainte de toate un semn de întrebare, o ghicitoare, o palmă interogativă în faţa vieţii. Întrebarea de ce murim are un mult mai mare potenţial revelator decît sora ei geamănă, de ce trăim. După ce a fost astfel plesnită, de cele mai multe ori viaţa roşeşte feciorelnic şi se întoarce la ale ei. Uneori însă, îşi înghite nodul din gît şi continuă să privească sfidător în ochi moartea. Asta este, pe  scurt, povestea din Six feet under.

Cînd aveam în jur de de 12 ani, m-am apucat să fac o listă cu cărțile pe care le citisem pînă atunci. Îmi amintesc că scrisesem  vreo trei pagini de  „caiet studențesc ” cu titluri de cărți. Îmi pare rău că nu am continuat lista aia, nu pentru a mă lăuda cu numărul de cărți citite, care oricum nu ar fi deloc impresionant, cît pentru a-mi aduce din cînd în cînd aminte, uitîndu-mă peste ea, cîte lucruri am uitat.

Tocmai am terminat o carte (The Double Helix, James D. Watson, care e povestirea aventurii descoperirii structurii ADN-ului din perspectiva celui care a luat premiul Nobel pentru asta) în care am aflat cu surprindere că și pentru biologi frumusețea e importantă. Știam că pentru fizicieni frumusețea poate să fie chiar un principiu de cercetare (dacă îmi amintesc bine, Dirac era convins că o ecuație e greșită dacă era urîtă-cu mențiunea că doar un matematician poate înțelege ce înseamnă urît cînd vine vorba de o ecuație), dar credeam că biologii nu dau prea mulți bani pe ea, pînă am citit că Watson, după ce a construit modelul ADN-ului, deși nu avea toate dovezile, credea că „o structură atît de frumoasă nu putea să nu existe” iar un coleg de-ai lui scria aproape același lucru: „structura era prea drăguță pentru a nu fi adevărată” (parcă sună mai bine în engleză: the structure was too pretty not to be true).

Articolul meu de data trecută a stîrnit o oarecare controversă, pentru care îi sînt recunoscător în primul rînd lui Fabian, care a atacat cu pasiune ideile mele despre Dumnezeu dintr-o perspectivă ateistă și scientistă (scientismul face din știință un fel de religie, și după cîte pot să îmi dau seama, Fabian e un bun exemplu de scientism). Doar că eu nu îmi propuneam să pornesc o controversă despre existența lui Dumnezeu. Știu foarte bine că o astfel de discuție, deși are întotdeauna pretenția că se desfășoară pe un teren rațional, adică unde contează argumentele raționale, în realitate se desfășoară pe un teren preponderent emoțional, unde pasiunile au prioritate în fața argumentelor raționale. Chestie care e valabilă atît pentru teișit cît și pentru teiști, în egală măsură. Din astfel de motive, controversa asta nu duce niciodată nicăieri, adică nimeni nu convinge pe nimeni, și desigur că nu mă așteptam ca ea să ducă undeva tocmai pe blogul meu. Tot ce am încercat eu să spun a fost că Dumnezeu se întoarce astăzi pe agenda intelighenției occidentale, chestie care poate fi negată doar de cineva prost informat.

Cu toate astea, uite că mai arunc un pai pe focul discuției despre existența lui Dumnezeu, pornind tocmai de la importanța frumuseții în știință. Dawkins spunea că Dumnezeu e o idee prea complicată (nu văd cum ideea de Dumnezeu e mai complicată decît ideea multiversului postulat de principiul antropic tare, dar asta e altă poveste) ca să fie adevărată, căci ideile adevărate, cele științifice, sînt întotdeauna simple. Lăsînd la o parte faptul elementar că nu toate ideile adevărate sînt neapărat și științifice, ce o să fac eu e să întorc invers argumentul lui Dawkins prin a spune că ideea de Dumnezeu e pur și simplu prea frumoasă ca să nu fie adevărată. Sau altfel spus, o ființă asemănătoare lui Dumnezeu e prea frumoasă ca să nu existe.

La două sute de ani după ce Occidentul se pregătea să-i dea lovitura de graţie lui Dumnezeu (Laplace îi spunea lui Napoleon că nu are nevoie de ipoteza Dumnezeu) şi la o sută de cînd Nietzsche anunţa că Dumnezeu chiar a murit,  Occidentul pare a se întoarce astăzi, dacă nu la Dumnezeu, cel puţin la problema Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a devenit în ultimul timp un subiect de discuţie pentru învăţaţii lumii occidentale, după ce o vreme se crezuse că Dumnezeu mai poate consitui subiect de discuţie doar pentru proşti.

În contextul ăsta, cartea lui Anthony Flew, There is a God, care a fost cel mai serios ateu al secolului XX, serios în sensul că argumenta sistematic şi cu greutate împotriva existenţei lui Dumnezeu, reprezintă, după mine, unul dintre cele mai semnificative evenimente în in istoria intelectuală recentă a Occidentului. Asta pentru că Anthony Flew a recunoscut, după ce a ajuns celebru pentru ateismul său, că s-a răzgîndit. Că pe baza argumentelor, în special prin cele mai mari descoperiri din fizica şi biologia secolului XX, a ajuns la concluzia (asta face un om raţional, îşi adaptează credinţele în funcţie de argumente, nu invers) că Dumnezeu există.

Răzgîndirea lui Flew e în sine remarcabilă, dar mai mult decît atît e semnul unei reconsiderării serioase a tezei morţii lui Dumnezeu de către un Occident care demonstrează astfel că n-a înnebunit încă de tot.

PS: Pentru cei care vor cartea, am un pdf în engleză pe care o să-l dau oricui o să mi-l ceară.

Am citit cu surprindere că anul trecut în Norvegia cea mai cumpărată carte a fost Biblia. Vestea că Biblia e cea mai cumpărată  carte dintr-o ţară oarecare e în sine interesantă, dar devine şi mai interesantă avînd în vedere că Norvegia e una dintre cele mai secularizate ţări din lume.

Părerea generală despre secularizare este că înseamnă dispariţia religiei sau a credinţei, doar că în realitate secularizarea nu înseamnă deloc aşa ceva. Înseamnă mai degrabă anumite transformări atît în religie cît şi în credinţă. Dar nu vreau să scriu despre secularizare, deşi probabil ăsta e singurul subiect despre care aş putea scrie oarecum competent.

Oricum ar fi, Norvegia (şi toată Scandinavia) e într-adevăr o ţară unde religia şi credinţa au intensitate mai mică decît în alte ţări, de exemplu România, care e una dintre cele mai religioase ţări din Europa. Din punctul ăsta de vedere avem şi noi ceva în comun cu America, care e una dintre cele mai religioase ţări din lume. Aşa stînd lucrurile, nu poţi să nu te miri că tocmai în Norvegia bestsellerul de anul trecut a fost tocmai Biblia.

Directorul editurii care a vîndut-o a declarat că vînzările nu au fost influenţate de atacul terorist, cum probabil s-au gîndit mulţi. Adică, după ce au fost loviţi de moarte, Norvegienii şi-au adus brusc aminte de Dumnezeu, deşi moartea, de fapt perspectiva ei, are darul de a face pe oricine să se întrebe care e treaba cu Dumnezeu, pînă la urmă.

Vînzările se explică mai ales prin faptul că este vorba de o traducere nouă, cu alte cuvinte interesul norvegienilor în Biblie poate fi interpretat cel mai bine ca un interes literar, nu religios.

Eu nu sînt aşa de mulţumit cu explicaţia asta. În primul rînd pentru că, oricît de strălucită ar fi noua traducere, este vorba pînă la urmă de traducerea a aceluaşi  text vechi de mii de ani. Probabil că Biblia e cea mai vîndută carte a tuturor timpurilor şi a fost cartea pentru multiplicarea căreia Gutenberg a inventat tiparul. Dar chiar şi aşa, această  carte e inextricabil legată de ceea ce aş putea numi o desuetudine metafizică. Pentru cititorul luminat de azi, Biblia e plină de tot felul de inexactităţi ştiinţifice, povestiri reprobabile din punct de vedere moral şi miracole a la Petre Ispirescu. Şi ştie toată lumea (de cînd ne-au spus oracole ştiinţifice ca Hawking) că minunile nu există pentru că ar contrazice legile naturii! Ce vreau să spun e că Biblia e mult prea îmbibată de o viziune despre lume incompatibilă (?) cu cea modernă, de prescriptii morale rigide, de mituri sîngeroase şi poveşti despre un Dumnezeu răzbunător, pentru a putea fi percepută ca o carte oarecare, ca literatură. Pentru credincios, Biblia e cuvîntul lui Dumnezeu, deci nu simplă literatură,  în timp ce pentru necredincios (pentru care un Dawkins e un foarte bun exemplu) Biblia e un text, poate vechi şi interesant, dar care hrăneşte obsurantismul antiştiinfic şi antimodern al fundamentaliştilor religioşi, deci o literatură la care nu se poate raporta neutru, aşa cum se raportează faţă de literatura unui cîştigător oarecare al premiului Nobel.

Ţinînd cont de toate astea, nu pot decît să observ că vestea despre vînzările record ale Bibliei în Norvegia necesită un  mai mare efort de înţelegere decît ar fi dispuşi să facă cei mai mulţi dintre comentatori.

Youtube devine din ce în ce mai important. Deşi s-ar crede că Facebook e un fenomen de mai mare amploare şi mai semnificativ, eu cred că Youtube are un impact mult mai mare asupra lumii moderne şi spune mult mai multe despre ea. Facebook-ul e, într-adevăr, un loc unde foarte multă lume pierde foarte mult timp, dar pînă la urmă e doar atît: un loc de pierdut vremea. Pe de altă parte, Youtube face concurenţă televiziunii, de fapt înlocuieşte din ce în ce mai mult şi pentru tot mai mulţi oameni televiziunea, datorită unui întreg complex de factori dar care pînă la urmă se învîrte în jurul unuia singur, anume că în noua ordine mondială a televiziunii, sau în tv 2.o care e Youtube, spectatorul a devenit şi producător (emiţător, transimţător etc.)

Pentru mine, Facebook e mai important decît Youtube, dar noroc că am un verişor care nu vrea să audă de Facebook şi se află în foarte bune relaţii cu Youtube (care mai scrie pe aici uneori, foarte rar din păcate, cu falsul nume de barbeque). El mi-a povestit azi de un proiect cinematografic realizat de Youtube, care solicitat utilizatorilor să se filmeze în cursul unei zile şi apoi a apelat la  regizori profesionişti careu au montat un film ce a ajuns pe marile ecrane. Optzeci de mii de oameni din 192 de ţări au trimis cam 4500 de ore de film, rezultatul fiind Life in a day.  Din păcate la noi în cinematograf nu o să ajungă, pentru că la noi ajung doar cele mai comerciale filme, aşa că  o să apelez la generoasele torente şi o să-l văd şi eu cît mai curînd.

Ca orice blogger, sînt şi eu foarte doritor de cititori. Motivele pot să varieze, dar e cert e că dacă ţi-ai făcut blog ai vrea să te viziteze întreaga lume. Deocamdată eu am cîteva zeci de mii de hit-uri adunate în cîţiva ani, în timp ce Ray William Johnson, de exemplu, primeşte pe Youtube cîte zece milioane de hit-uri pe săptămînă. Ceea ce îl face celebru şi bogat. Eu, dacă o să fiu vreodată celebru, cu siguranţă n-o să fie datorită bloggingului.

Poate nu e frumos ce fac acum, dar pentru că ziceam că sînt doritor de cititori, înseamnă că mă bucur de orice vizitator, chiar şi de cel care (din cei 30 care m-au vizitat azi-calea mea către celebrite tinde la infinit în felul ăsta) a ajuns pe blogul meu după ce a căutat pe Google următoarea chestie: ” este nori de zapada deasupra hunedori”.

Din cîte înțeleg și eu, să fii românaș înseamnă să fii șmecher, să te descurci, să păcălești legile, poate, în cazuri extreme, chiar să furi. Toți românii și nu numai ei sînt la un moment dat românași. Onestitatea absolută nu prea e pentru lumea aceasta, din moment ce simpla ei idee vine din altă lume, una de dincolo de asta,  mai bună și (mai, sic!) perfectă.

Dar nu despre alte lumi vreau să scriu azi, ci despre cum am fost și eu românaș odată. Bineînțeles, probabil am mai fost și în alte cazuri românaș, dar pe acesta pot să îl povestesc fără să îmi roșească obrazul de rușine, de fapt chiar cu un pic de mîndrie.

Eram în Suedia, acum vreo doi ani, și lucram la teza de doctorat cu o profesoară din Anglia, Grace Davie. Eu îi citisem deja vreo două cărți pe care le luasem, gratis, de pe fostul gigapedia (actualul library.nu), un site unde puteai să găsești cărți în format pdf. Mulți dintre cei care au avut nevoie de cărți au auzit mai devreme sau mai tîrziu de gigapedia.org, siteul era efectiv o minunăție iar pentru unii, printre care mă număr și eu, era fără doar și poate cel mai important site de pe internet.  Grace Davie mi-a oferit într-o zi o copie a cărții ei Sociology of religion, moment în care eu, cu sinceritatea deșănțată care mă caracterizează uneori, i-am mărturisit că am deja cartea, că am luat-o gratis de pe internet. Ea, un autor respectat și celebru în lumea academică, nu putea să creadă că există un site ca gigapedia.org, de unde oricine vrea poate să ia gratis cărți. Eu i-am arătat nu doar că există, dar și cum să își facă un cont și să downloadeze și ea, dacă vrea. Stînd acolo și arătîndu cum se fură cărți de pe internet unei englezoaice din lumea bună, m-am simțit ca un autentic românaș.

Cel mai probabil prof. Grace Davie nu a luat niciodată vreo carte gratis de pe gigapedia, căci pe lîngă faptul că era englezoaică și om de știință (ar trebui să zic femeie de știință, nu-i așa? În engleză zici scientist sau scholar și ai scăpat de problema corectitudinii politice…), era un autor în care simpla existență a unui site ca gigapedia stîrnea înainte de orice altceva perplexitate.

Eu am zis întotdeauna că dacă aș scrie o carte  bună vreodată, aș prefera să o citească zece milioane de oameni fără să o plătească decît să o cumpere o sută de mii de oameni și să fac profit din vînzări. Dar nu gîndește toată lumea așa. Și probabil și eu aș vrea să fac bani din cărți dacă o aș fi scriitor, cine știe.

Oricum, fostul gigapedia și actualul library.nu a fost închis din cauza încălcării copyrightului. Noroc că am apucat să iau cîteva sute de cărți de acolo. Nici nu știu ce să fac…să propun un moment de reculegere în memoria acum răposatului cel mai important site de pe internet? Să mă bucur că legea, corectitudinea și copyrightul îning? Deși pot să înțeleg argumentele pentru a doua variantă, inima mea atrasă puternic de prima.  Cărțile ar trebui să fie gratis. Și așa nu le mai citește aproape nimeni.

Femeia a fost mereu prin umbra istoriei. A fost considerată mai slabă, mai proastă, mai etc, deci bărbatul şi-a asumat un rol mai important în afacerile lumeşti. Pentru chestia asta, unii au dat vina pe religie. Astăzi e la modă să dai vina pe religie pentru orice (vezi cazul nesfintei treimi a formată din Richard Dawkins, Sam Harris şi recent decedatul Christopher Hitchens). E foarte riscant să vorbeşti despre religie în general, un aspect de care cei trei nu prea erau conştienţi, aşa că unii particularizează şi dau vina pe Islam, Creştinism etc. Nu vreau să mai vorbesc acum despre cei trei profeţi antireligioşi. O să spun doar o glumă despre Dawkins care e amuzantă pentru că arată foarte bine cum aceşti inamici declaraţi ai religiei sînt şi ei religioşi şi fundamentalişti în felul lor. Gluma e scurtă şi zice aşa: Ne există niciun Dumnezeu şi Richard Dawkins e profetul său (parafrazare a celebrului text islamic care spune că „există un singur Dumnezeu şi Mohamed e profetul său”

Dar nu despre profeţi vreau să vorbesc, fie ei religioşi sau antireligioşi, ci despre bărbaţi şi femei.  În ultimii 50-60 de ani revoluţia feministă a încercat să răzbune nedreptăţile a căror victimă a fost femeia în mii de ani de istorie. Unele feministe au mers atît de departe cu discursul lor egalitarist încît cele mai multe dintre femei nu se mai regăsesc în el. După logica extremist-feministă care îşi doreşte cu orice preţ să pună semnul egal între femeie şi bărbat, cele două sexe nu diferă în niciun fel. Însă natura vorbeşte destul de consecvent despre diferenţele dintre cele două sexe: au forme diferite, unul face copii celălalt nu, unul are mai multă forţă fizică decît celălalt. Feministele închid ochii la toate astea şi nu permit unui bărbat nici măcar să le deschidă uşa sau să le care bagajul. Chestia asta nu deranjează pe niciun bărbat, din cîte ştiu eu, dar se pare că deranjează multe femei care simt că revoluţia feministă e de fapt un atentat la ceea ce unii au numit, deloc eufemistic, eternul sau misterul feminin.

Aşadar, a vorbi despre diferenţele dintre bărbaţi şi femei este astăzi la fel de periculos şi de prost gust  ca a vorbi despre diferenţele dintre rase. Sexismul e, pînă la urmă, un fel de rasism, spun feministele. Doar că lucrurile nu sînt chiar aşa. În timp ce rasismul e într-adevăr o aberaţie intelectuală (cu care, e adevărat, a cochetat întreaga Europă la un moment dat, cum a făcut şi cu comunismul, care e o aberaţie la fel de mare sau mai mare), diferenţele dintre sexe nu sînt doar naturale, dar şi de ordin psihic. Femeile şi bărbaţii sînt fundamental diferiţi în construcţia lor psiho-somatică, de unde rezultă diferenţe semnificative de raportare la lume şi la viaţă.

M-am apucat să scriu asta pentru că am dat peste rezultatele unei cercetări psihologice care poate fi citită aici   şi care arată că există diferenţe substanţiale între personalităţile bărbaţilor şi cele ale femeilor şi care susţine că pînă acum cercetătorii au ignorat sistematic aceste diferenţe. Probabil dintr-un soi de corectitudine politică de inspiraţie feministă.

 

În trenurile din România nimeni nu anunță ce stație urmează. Dacă e noapte și e întuneric beznă afară, trebuie să cunoști foarte bine stația unde vrei să cobori (și pe cele dinaintea lor) daca nu vrei rămîi în tren. Eu știam foarte bine stația unde trebuia să cobor în seara asta, dar tot îmi era frică să n-o ratez. Pentru că ochii mei nu puteau să pătrundă bezna de afară și pierdusem șirul stațiilor, am renunțat să mă mai uit pe fereastră și am apelat la un ochi din cer. Adică am pornit GPS-ul de pe telefon. Noroc cu hărțile de la Nokia care sînt atît de detaliate încît au și gările din satele din Teleorman pe ele. Și știe toată lumea că nu există gări și sate mai uitate de lume și de Dumnezeu decît cele din Teleorman. Poate cele din Moldova.

Tot tehnologia  a făcut ca cele două ore petrecute în tren să treacă magic de repede. Noua mea jucărie e tableta Blackberry, pe numele ei de fată mare: Playbook. Am norocul să am un prieten în SUA care mi-a adus-o de acolo cu 200 de dolari, preț redus de la 500, în timp ce în magazinele noastre se vinde cu două mii de lei. Pentru că tot a venit vorba, cînd îți muți ochii din ecranul tabletei în cel al telefonului, te apucă brusc claustrofobia. Ecranul telefonului, pe care odată făceam atîtea lucruri și mi se părea atît de mare, mi se părea acum mic și șters.

Telefonul meu are totuși avantajul de a avea o cameră foto foarte bună, pe care am folosit-o ca să fac poza asta. Eu n-am mai mers de mult cu trenul și am fost plăcut surprins să văd că trenurile nu mai sînt vechiturile întunecoase de altă dată prin care bătea vîntul. Dar, din păcate, oamenii sînt aceiași, după cum ilustrează cutia de bere și cojile de semințe abandonate de un tip (care înainte de a pleca îmi făcuse impresia că îi pasă oarecum de mediul înconjurător) și care mi-au făcut inima să se strîngă puțin și mi-au adus aminte de vorba aia care zice că România e frumoasă, păcat că e locuită.