Aleluia!

http://gizmodo.com/5859027/this-astounding-orbital-time-lapse-will-blow-your-brains-out-in-space

Înainte de a citi mai departe, te rog să dai click pe linkul de mai sus. E cadoul meu de Crăciun pentru orice rătăcit care ajunge pe blogul meu, dar în primul rînd pentru cei cîţiva  care mă vizitează mai des.  Linkul de mai sus  oferă o privelişte atît de frumoasă încît ţi se înmoaie genunchii, dacă eşti mai sensibil. Nu doar că e foarte frumoasă, dar priveliştea de mai sus e extrem de semnificativă pentru condiţia noastră de oameni moderni. Astăzi, ca niciodată înaintem, avem posibilitatea să ne vedem propria lume din afară. Şi nu mă refer doar la imaginile uluitor de frumoase de pe orbită, ci la imaginea despre lume pe care ne-o arată ştiinţele naturii, despre noi ca entităţi biologice şi psihologice, despre societate, adică despre modurile infinit de variate de funcţionare ale omenescului şi aşa mai departe. Ca s-o spun într-un cuvînt: un ochi ne observă din exterior! E propriul nostru ochi, e ceea ce ne face moderni.

Şi totuşi, astăzi ca niciodată înainte, sîntem dezorientaţi şi ne ia ameţeala. În cuvintele lui Nietzsche, nu mai există sus şi nu mai există jos, nici stînga nici dreapta. Poate de la un exces de vedere? Am reuşit să obţinem imagini din spaţiu ale planetei, dar asta doar după ce am adus-o pe marginea dezastrului (avem potenţial nuclear să o distrugem de şapte ori). Prin alimentaţia şi medicina modernă, am reuşit să creştem speranţa de viaţă a omului de rînd, i-am dat haine frumoase şi maşină, casă şi iPhone, dar parcă niciodată omul n-a fost mai nefericit decît e astăzi, mai cuprins de disperare, de angoase şi depresii, mai lipsit de sens, de VIAŢĂ.

Condiţia umană e o ghicitoare şi niciodată nu s-a văzut mai bine asta decît astăzi cînd, după ce şi-a răspuns la atîtea întrebări şi rezolvat atîtea probleme, omul e mai gol ca niciodată sau cel puţin la fel de gol ca oricînd altcîndva. Singurul răspuns la ghicitoarea condiţiei umane e unul care, deşi dă impresia unei haine vechi şi uzate sau al unei cărări de mult abandonate, e singurul destul de serios încît să ne dea o rază de speranţă. E povestea unui prunc care s-a născut pe planeta asta acum două mii de ani şi care mai tîrziu, cînd a început să vorbească, a spus despre El însuşi că a creat tot ce există şi că a venit printre noi ca unul dintre noi ca semn suprem de prietenie al Creatorului faţă de creatură.

Nici istoria, nici ştiinţele, nici filosofia, pe scurt nimic omenesc nu poate pune nimic în locul acestui răspuns la ghicitoarea condiţiei umane. Asta pentru simplul motiv că în pruncul din Betleem ceva neomenesc a fisurat continuumul spaţiu-timp ca să ne deschidă o cale de scăpare, spre un alt fel de lume, un alt fel de univers. Unul mai bun, fără entropie. Căci după cum bine au observat Sartre şi toţi existenţialiştii, din universul ăsta nu există ieşire, orizontul ultim e moartea (a noastră şi a universului însuşi). Doar pruncul din Betleem, şi nimeni altcineva!, are suficientă greutate pentru face universul ăsta să se îndoaie şi să se fisureze. Nu degeaba simţea Handel nevoia să strige „Aleluia!”

Anunțuri

Lovit de fulger

Să zicem că vrei să ajungi undeva foarte repede. Ai o intîlnire cu iubita sau ai un interviu pentru un job. Te îmbraci frumos şi îţi faci socotelile să ajungi la timp. Indiferent dacă te duci cu maşina ta sau cu transportul public, te vei întîlni pe drum cu foarte mulţi oameni care vor şi ei să ajungă undeva. Pentru tine, însă, sînt doar obstacole printre care trebuie să te strecori. Peisaj şi doar atît. Fond zgomotos şi colorat. Dacă în momentul în care eşti blocat în trafic sau te ţii de o bară în metrou te-ar lovi un fulger, nu suficient de puternic încît să te omoare, dar destul cît să te ilumineze, te-ar apuca de-odată un vertij atît de puternic încît ai risca să uiţi cine eşti. Căci fulgerul iluminator te-ar fi scos din tine şi te-ar fi împrăştiat prin ceilalţi, moment în care ai fi înţeles. Ceea ce înainte era doar peisaj şi zgomot de fond, simple obstacole printre care să te strecori, este acum ceva mult mai complicat. Fiecare trebuie să ajungă neapărat undeva. Obstacolele sînt ele însele nişte dorinţe vii pentru care tu însuţi eşti un simplu obstacol, peisaj şi zgomot de fond.

Aş putea numi vertijul ăsta decentrare copernicană, dacă aş vrea să fiu pretenţios. Omenirea l-a trăit odată cînd Copernic ne-a arătat că nu soarele se învîrte în jurul Pămîntului, ci invers. L-a mai trăit odată, dar mai puţin intens căci era vorba de o explicaţie filosofică, nu ştiinţifică, cînd Kant a arătat că intelectul este cel care produce lumea experienţei, nu invers.   El a numit asta răsturnare copernicană. După ce te-a lovit fulgerul, eu zic că trăieşti o decentrare copernicană, pentru că dintr-o dată nu mai eşti naivul care se crede buricul Pămîntului, ci cineva care a înţeles că e şi el pe acolo, un nimeni îndreptîndu-se spre nicăieri.

Hai să dărîmăm masonii (zidarii)

De cîteva zile, pe Lipscani,  în faţa Băncii Naţionale a României, şi-au făcut cuib nişte revoltaţi. Protestul în spaţiul public face parte din democraţie şi e, în principiu, bun. Doar că cei care şi-au făcut cuibul pe Lipscani fac parte din specia celor obsedaţi de teorii ale conspiraţiei care de obicei îşi fac cuiburi pe forumuri online.  Un tip ţipă întruna într-un amplificator de voce că francmasonii ne-au distrus economia şi că Mugur Isărescu e unul dintre principalii vinovaţi. Plimbarea pe Lipscani e întotdeauna plăcută, chiar şi de cînd centrul vechi a devenit un furnicar. Cine a trecut astă vară pe acolo seara, ştie că o plimbare pe jos pe Smîrdan sau Blănari îţi dă impresia că eşti la volan şi eşti blocat în trafic. Unii, cu tedinţe hipsteriste, au ceva împotriva centrului vechi. Cum că ar fi prea mainstream. Cum ziceam cuiva recent, viaţa însăşi este extrem de mainstream, aşa cu un hipster autentic ar trebui să ia serios în considerare varianta sinuciderii.
Pînă şi tipul francmasonofob care ţipă întruna în amplificatorul lui nu face decît să adauge un anume tip de farmec centrului vechi, chiar dacă un fel de farmec ce conţine o doză serioasă de paranoia.

Moartea dinaintea morții

Știu pe cineva care are nevoie urgentă de un psiholog pentru a evita ceea ce ar fi o catastrofă pentru el și pentru cei din apropierea lui. Și mai știu și că posibilitatea de a apela la un psiholog e cu totul în afara orizontului lui, adică în afara lumii lui. A-l pune față în față cu un psiholog ar fi, pentru el, același lucru cu a-l pune față în față cu un extraterestru. În așa măsură îi contestă legitimitatea și rostul pe lume. Asta se datorează, desigur, ignoranței. Acea ignoranță care nu știe că omul s-a deșteptat destul de mult pentru a cuceri lumea prin științele naturii și tehnologie și pe el însuși prin științele umane, în special psihologie, sociologie și economie, căci acestea sînt științele care, mai mult decît alte științe umane, au și o foarte pronunțată dimensiune aplicată. Dar se mai datorează și, poate înainte de toate, unei îngîmfări fatale, anume îngîmfarea autosuficienței. Suferă de boala mortală a autosuficienței cel care, pe de o parte, crede că nu mai e nimic de îmbunătățit la el, că a atins, cum zic unii, desăvîrșirea, iar pe de altă parte și strîns legat de asta că nu are nevoie de altcineva ca să îl ajute să se vadă așa cum e.

Cu privire la prima parte a autosuficienței, bolnavul s-ar putea să nu gîndească în termenii ăștia. Să nu se creadă, adică, desăvîrșit sau neprihănit, ca să folosesc un argou religios, dar să demonstreze prin faptele lui că se crede astfel (ca să rămîn în același registru religios). Cel care critică peste măsură pe alții, demonstrează astfel că se crede mai bun decît ei. E doar un simptom. Cel veșnic nemulțumit și ușor irascibil, dovedește același lucru, căci sugerează că nimic nu e suficient de bun pentru el.  Cu privire la a doua parte a autosuficienței, care e la fel de gravă ca prima sau poate mai gravă, prin refuzarea din principiu a unei perspective la persoana a treia, adică să încerci să te  vezi așa cum te văd alții, bolnavul se izolează efectiv de umanitate, murind, cum s-ar zice, înainte de a fi murit. Același lucru se întîmplă și cu cei care consumă droguri și care ajung curînd să fie mulțumiți cu viața din capul lor și să nu le mai pese de restul umanității. Ei nu mai citesc, nu se mai uită la filme, nu-i mai interesează politica sau alte chestiuni lumești, pur și simplu pentru că viața din capul lor e incomparabil mai bogată decît cea din afară. Dar și ei sînt tot morți înainte de a fi murit, căci omul poate exista doar ca intersubiecitvitate, care este substanța umanității lui, adică părtășie cu alți oameni și cu mințile lor.

Un psiholog bun poate vindeca boala ucigașă a autosuficienței. Doar să-l lași. Dar ca să-l lași, ar trebui să nu fii bolnav. Cerc vicios. Sau mai bine zis capăt de linie.