Despre Dîmboviţa, trasul în ţeapă şi amărăciune

De data asta pot să mă laud cu nişte poze mai bune decît cea de data trecută, făcute cu acelaşi telefon.

Hai să ne uităm un pic la prima.

Cu un click pe imagine, se poate vedea şi mai mare. Bun, dar ce vedem în poza asta? Ţiriac ne spune că „acolo unde merge şi aşa, nu merge”. Şi cu litere mai mici (care se văd doar dacă, după ce ai dat click pe poză, foloseşti lupa pentru încă un zoom, moment în care ar fi normal să te minunezi că pozele astea au fost făcute cu un telefon (Nokia N8)) ne mai spune că el crede într-o Românie normală. Oare cum arată România aia normală? Se pescuieşte cu plasa în centrul capitalei ei?

Hai să mergem mai departe.

Acest domn nu pescuieşte, cred. Din cîte mi-am dat eu seama, făcea curat. Am văzut şi altă dată cum se face curat pe Dîmboviţa: cineva se plimbă cu barca şi aduncă gunoaiele cu o ţepuşă. Aici s-ar potrivi de minune panoul publicitar cu mesajul „unde merge şi aşa, nu merge”. Dar România este par excellence ţara lui „merge şi aşa”. Practic noi am patentat această viziune despre lume şi viaţă, după cum se poate vedea şi din fotografia mea. Îmi pare rău că nu i-am fotografiat pe cei cu barca.

Dar să nu fie oare loc pentru speranţă? Să vedem mai departe.

Acesta este viitorul României, generaţia următoare, pe fundul Dîmboviţei. Încearcă şi el să pescuiască ceva. Putem să-l învinovăţim? Deşi pare să nu fie prea mult rost de prăduială, atitudinea lui e una optimistă: cînd mă vede că vreau să-i fac poză îmi arată triumfător un fel de semn al victoriei (un thumbs up), ca apoi să îmi arate imediat indexul (nu degetul folosit pentru acel simbol obscen) în timp ce pe buzele lui putem să citesc că vrea un leu. N-a pierdut deloc timpul, ci s-a reorientat imediat de la fundul Dîmboviţiei, care nu ascundea cine ştie ce comori, la balustrada pe care trecea un tip care făcea poze, deci o potenţială sursă de venit, avînd în vedere că cel mai probabil e un turist fraier.

Uite, abia acum cînd am ajuns la final îmi dau seama că într-un fel am scris despre România, tocmai astăzi, în ajunul zilei ei naţionale. La mulţi ani, dragă Românie! Sperăm că vreodată  o să te ridici şi tu de pe fundul Dîmboviţei şi să găseşti metode mai eficiente de a face curat, nu adunînd gunoaie din barcă cu ţepuşul ci mai degrabă ca Vlad Ţepeş, trăgînd gunoaiele în ţeapă.

PS: Nu ştiu cîţi ştiu că pe sub Dîmboviţa trece un tunel imens care este canalul principal al Bucureştiului. Ceauşescu l-a început şi l-a declarat terminat înainte de a-l termina. Căci în comunism, dacă conducătorul suprem declara că a fost cel mai bogat an din istorie, deşi seceta făcuse ravagii, atunci anul respectiv, în ciuda secetei, devenea cel mai bogat an din istorie. Aşa şi cu canalul de sub Dîmboviţa: a fost declarat terminat înainte de a fi terminat. Acum, Apa Nova, care din cîte ştiu are un francez la conducere, deci sînt speranţe ca lucrurile să fie făcute altfel decît după principiul „merge şi aşa”, încearcă să îi dea dreptate lui Ceauşescu terminînd în sfîrşit canalul, al cărei nume tehnic este „caseta”, ceea ce ar putea să ne scape în sfîrşit de inundaţiile care fac deseori capitala să semene cu ultimul cătun din Moldova sau Teleorman .

PPS: Să mă ierte  cei din Moldova şi Teleorman (şi eu sînt din Telorman şi fac eforturi serioase să mă iert pentru asta), dar aceştia sînt cei doi poli ai sărăciei şi ai amărăciunii în România. Amărăciunea, după cum o definea astăzi cineva care locuieşte într-un ghetou din Bucureşti, este atunci cînd n-ai ce să mănînci.

PPPS: Am fost cam dezlînat azi. Lasă că merge şi aşa!

Anunțuri

Hai la latină

Cînd citești o ediție bilingvă  a unei cărți, dacă citești doar una dintre cele două limbi, ai avantajul de a termina o carte de 500 de pagini ca și cum ar fi de 250, cîte ai și citit de fapt. Ne place să ne flatăm cu tot felul de reușite iluzorii și să ne îmbătăm cu apă rece. Vorbesc în primul rînd în dreptul meu, deși bănuiesc că mulți, dacă sinceri, se vor regăsi lîngă mine pe banca acuzaților.

După ce am citit Coincidentia Oppositorum de Nicolaus Cusanus, un filosof și teolog catolic din Evul Mediu, ediție bilingvă (latină și română) scoasă de Polirom în 2008, nu pot să spun că am învățat latina și nici măcar că am încercat să citesc textul latinesc. Dar pot să spun ce am observat după ce am întors fiecare pagina din cartea asta: că latina are ne voie de 20-25 % mai puține cuvinte pentru a spune același lucru ca în limba română. După cum se poate vedea și în poza  asta, pentru care îmi cer scuze că nu e mai  bună.

Bucureştenii nu (mai) ştiu să parcheze

Oamenii au nevoie de tot felul de poveşti şi idei preconcepute pentru a se putea împăca cu tot haosul din jur. Prejudecăţie, aşadar, nu sînt nişte chestii de care orice om civilizat trebuie să scape, ci nişte chestii de care orice om, indiferent dacă e civilizat sau nu, are nevoie ca să trăiască. Prejudecăţile funcţionează ca repere sau criterii în funcţie de care realitatea este ordonată şi îmblînzită.

Dar cu toate că sînt necesare, omul e în situaţia paradoxală de a fi nevoit să vadă dincolo de ele, dacă vrea să înţeleagă cu adevărat ce se întîmplă în jurul lui. De exemplu, stereotipul că româncele sînt frumoase, bucureştenii sînt şoferi buni sau ţiganii sînt hoţi, deşi pot corespunde într-o anumită măsură unei realităţi, ascund totuşi faptul esenţial că există (foarte multe) românce urîte, nenumăraţi bucureşteni care conduc foarte prost, şi foarte mulţi ţigani care nu au furat nimic în viaţa lor şi sînt în general nişte oameni de toată isprava. Prejudecăţile sînt mănuşi pe care ni le punem atunci cînd avem de-a face cu necunoscutul pentru a ne proteja. Sînt scurtături în real pentru a ne putea deplasa mai uşor prin el şi pentru a ajunge la iluzia că îl stăpînim cumva, că are sens.

Tot plimbîndu-mă prin  centrul Bucureştiului încep să îmi formez următorul stereoptip: or fi ei bucureştenii şoferi buni, dar aproape nimeni nu ştie să parcheze fără ca un aurolac să dea din mîini pentru a-i arăta unde e locul de parcare şi unde să se oprească. Pe scurt, bucureştenii nu (mai) ştiu să parcheze.

Privind aurolacii respectivi din altă perspectivă aurolacii respectivi (le zic aşa pentru a continua jocul de limbaj început de discuţia despre prejudecăţi şi stereotipuri), te întrebi prin ce putere misterioasă au reuşit să cucerească toate parcările din centrul oraşului. Autorităţile par neputincioase în faţa lor, pentru că, desigur, e imposibil să nu aibă cunoştinţă de problema asta. Probabil că şi lui Băsescu i s-au cerut bani pentru parcare cînd a ieşit şi el la o băută cu prietenii. Sau şoferului său, mă rog.  Şoferii sînt de asemenea neputincioşi în faţa acestor orci  ieşiţi parcă din Mordor şi care ameninţă să îţi zgîrîie maşina dacă nu plăteşti şi se conformează. Şi preţul e mai mare decît la orice parcare oficială.

Schimbînd iar perspectiva, orcii ăştia, stăpîni ai inelelor de zgîriat maşini, oferă un spectacol tragi-comic, cînd te uiţi la ei cu puţină empatie. Se ceartă, se înjură şi se bat între ei pentru locurile de parcare. Îşi aduc toată familia pentru ca la fiecare loc de parcare să fie un bebeluş sau chiar şi un invalid în scaun cu rotile, dacă un orc în toată puterea nu e disponibil.

Toate astea au fost spuse la un nivel foarte superficial, totuşi. Sînt convins că adevărata realitate a parcărilor din centrul Bucureştiului îmi scapă. Pînă una alta, am funcţionat şi eu, ca toată lumea, în virtutea prejudecăţilor.

 

PS: Multumesc Ralucăi pentru observaţie. Scrisesem  „pracheze” în loc de parcheze. Din ciclul: uite ce minuni poate să facă creierul tău (să citească cuvinte în care literele sînt amestecare, adică)

Dezamăgit de prietenii mei de pe Facebook

Acum opt ore, am postat asta pe Facebook: „Nu ştiu cum să-ţi multumesc pentru că i-ai scris tatălui meu (…). Mi s-a spus că, prin testament, mă imploră să nu-l reneg pe Dumnezeu şi nici ţara. Ce lucru ciudat, să ai părinţi oneşti! Adevărul este că m-am format prin reacţie la virtuţile lor şi că am practicat impertinenţa şi am cultivat egoismul din ură resimţită faţă de modestia lor. Te răscumperi cum poţi pentru faptul de a fi ardelean, tara asta care continuă să nu-mi alimenteze orgoliul- Cioran într-o scrisoare către Noica”

Ce s-a întîmplat? Nimic, absolut nimic. Nimeni n-a „apreciat” aka dat like, nimeni n-a comentat, niciun ecou. E limpede că eu nu înțeleg deloc cum stă treaba pe Facebook. Am postat tot felul de prostii de-a lungul timpului, și de fiecare dată era un ecou. Acum, nimic! Să nu intereseze pe nimeni cum a ajuns Cioran cinicul, misantropul și nihilistul, ca să nu-i zic acritura, care a fost? O astfel de declarație aruncă lumină foarte interesantă asupra la tot ce a scris Cioran. Oare nu s-a găsit niciun ardelean care să fie ofesnat de faptul că Cioran spune aici că a fi ardelean e o tară și o chestie de care trebuie să te răscumperi? Sau, în sfîrșit, măcar să te întrebi de ce îi scria Cioran lui Noica de la Paris. Una peste alta, sînt foarte dezamăgit de prietenii mei de pe Facebook, mai puțin de cei care nu vorbesc limba română.

De obicei pun pe Facebook linkul către ultima postare de pe blog, dar acum, de frica prietenilor de acolo, n-o să-l pun. Deși ar merita să-mi adun tot curajul și să pun linkul, poate ar primi vreun like, ceea ce ar fi ironic.

Notă: Acest text este o glumă și trebuie tratat ca atare. Dar mă gîndesc totuși să-mi închid Facebookul, avînd în vedere relațiile cu prietenii de acolo. Notă la notă: Și ultima frază a fost tot o glumă. Notă la notă la notă: Și așa mai departe.

Dacă bobul nu moare

 Dacă bobul nu moare  e un film sîrbesc cu mulţi actori români şi unde se vorbeşte multă română. În film, un sîrb afirmă că “ştie toată lumea că româncele sînt frumoase”. Să fie româncele cele mai frumoase femei din Europa de Est? Nu îndrăznesc să întreb pentru toată Europa şi în niciun caz pentru toată lumea. Dar chiar dacă româncele ar fi cele mai frumoase din Europa de est şi tot ar fi ceva, adică noi bărbaţii din România sîntem mai norocoşi decît cei din Bulgaria sau din Serbia.

Din păcate filmul nu mi-a plăcut suficient de mult încît să încerc să scriu mai mult despre el. Mi s-a părut mai degrabă slab: poveste cu potenţial rămas aproape în întregime neexplorat, personaje slab dezvoltate, situaţii pline de cele mai ieftine clişee hollywoodiene şi aşa mai departe. E adevărat, Sinisa Dragin (scenaristul şi regizorul) parcă încearcă să calce pe urmele lui Emir Kusturica, dar dacă merge în direcţia lui, ceea nu e sigur, mai are în orice caz foarte mult pînă să se apropie de el.

 

Am văzut filmul acesta gratis, la cinema Studio, în avanpremieră, fiind invitat de A. S. (nu ştiu dacă ar deranja-o să o pomenesc pe blogul meu) de la facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, care cu aceeaşi ocazie a organizat şi o dezbatere la care, din păcate, n-am putut să rămîn. Dar a trebuit să plătesc totuşi preţul de a sta pe jos şi de a privi printre gratiile balustradei de la balcon, căci au fost foarte, foarte mulţi invitaţi. Unii de seamă, cum ar fi regizori şi actori români, iar alţii mai puţin de seamă cum am fost eu.

Să mai spun şi că a fost vorba de un eveniment cu covor roşu, adică o ocazie mai specială faţă de celelalte proiecţii dela Studio, covor roşu pe care eu am încercat să intru cu bicicleta. Asta nu din teribilism sau din dorinţa de a şoca sau de a mă da mare cu bicicleta mea proaspăt spălată, ci pentru că îmi uitasem acasă cablul pe care îl folosesc pentru a mi-o securiza. Bineînţeles, pînă la urmă nu am intrat călare, căci, totuşi, acolo nu era paradă şi eu nu eram vreun prinţ, aşa că am dat o fugă pînă la birou, care nu e foarte departe, şi mi-am lăsat bicicleta acolo.

Filmul ia la final o turnură suprarealistă, care după părerea mea a stricat şi singurul lucru bun din el, anume planul paralel cu ţăranii care încercau să mute o biserică trăgînd-o cu boii. Suprarealistă ar fi fost şi imaginea cu mine intrînd cu bicicleta pe covorul roşu, printre camere de luat de vederi, vedete de tot felul şi privirile consternate ale doamnelor angajate ale ale cinematografului Studio, care sînt atît de acre, nemanierate şi încruntate încît  ai zice că sînt fosile vii din vremea comunismului.

 

La ieşirea din cinematograf ne aştepta un hermafrodit, jumătate mire jumătate mireasă, simbol al uniunii mistice postmortem în biserica fantomă sub care se rupsese gheaţa în urmă cu cîteva sute de ani, în timp ce era trasă cu boii, a unei românce vîndută la sîrbi şi a unui sîrb mort în Bucureşti, din motive care, cel puţin mie, mi-au rămas neclare.

Nici nimicul nu mai este ce era odată

La un moment dat, oamenii inventaseră o substanţă despre care credeau că umple spaţiul şi pe care o numeau eter. Pînă la urmă, experimentele au arătat că eterul este un concept fără corespondent în realitate, adică science-fiction. El a fost înlocuit de conceptul de vid: acolo unde se termină atmosfera, în spaţiul cosmic, e vidul. Adică nimic. Căci vidul e nimic şi nimicul e vid. Sau nu e aşa?

 

Cînd spunem vid, avem senzaţia că ne referim totuşi la ceva, chiar dacă intenţia cuvîntului este de a exprima nimicul. Gîndirea e pîndită la tot pasul de paradoxuri, şi de fiecare dată cînd încercăm să gîndim nimicul sau infinitul sfîrşim în paradox.  Bunul simţ ne spune totuşi că nimicul este nimic, că, adică, vidul este nimic şi  cu asta basta!

Doar că ştiinţa e cel mai mare duşman al bunului simţ, căci, între noi fie vorba, mi se pare chiar că ştiinţa şi-a luat încercarea de a face de rîs bunul simţ ca maximă prioritate. Mă refer aici la ştiinţă în general şi vreau să spun că realitatea pe care ne-o arată ştiinţa e întotdeauna altfel decît credeam noi, adică bunul simţ.

Este în ştiinţă un domeniu unde chestia asta are o amploare maximă, şi anume fizica cuantică. Mecanica cuantică, care se ocupă cu comportamentul (foarte deviant) al particulelor elementare (subatomice), ne descoperă o realitate care sfidează cu neruşinare bunul simţ. Asta în cuvintele mele. În cuvintele ştiinţei: mecanica cuantică este contraintuitivă în cea mai mare măsură.

Un exemplu de astfel de sfidare flagrantă a bunului simţ este ceea ce în mecanica cuantică este numit superpoziţie. Ce e asta? În realitatea de zi cu zi, un obiect poate să ocupe doar o poziţie în la un moment dat. El poate să ocupe două poziţii diferite, dar la momente diferite în timp.  La nivel cuantic, însă, un obiect subatomic poate să fie în poziţia A şi în poziţia B în acelaşi timp. Nu doar că este în poziţia A şi B în acelaşi timp, dar ocupă şi toate poziţiile dintre A şi B. În acelaşi timp. Dacă asta nu face să vă stea mintea în loc de mirare, înseamnă că nu reuşesc să transmit nimic prin scris şi ar trebui să mă apuc de cîntat. Manele, eventual, pentru că la altceva nu aş fi bun. Dar pe cine păcălesc eu, nu aş fi în stare să cînt manele. E nevoie de talent şi pentru alea.

Aşadar, ăsta e un exemplu de sfidare a bunului simţ. Dar ceea ce mie mi se pare exemplul ultim de sfidare a bunului simţ, este tot o predicţie a mecanicii cuantice, şi anume aceea că vidul nu este de fapt vid sau gol sau nimic. Vidul, departe de a fi gol sau nimic, colcăie cu ceea ce fizicienii numesc particule virtuale. Adică particule care apar din senin (sau din nimic, orice ar fi şi nimicul ăsta de gradul doi din care apar chestii în nimicul de gradul unu), pentru o foarte, foarte scurtă bucăţică de timp, şi care se întorc de unde au venit, adică din nimic. Asta era predicţia, care a fost recent confirmată de un experiment în care fotoni au fost creaţi din nimic, în laborator, despre care puteţi citi aici.

Pentru că deja am scris prea mult, o să mai spun doar că, uite domne, nici nimicul nu mai este ce era odată!

 

 

Poate ai avut şi tu odată şaişpe ani

Acum cîteva luni, eram în faţa unei secţii de poliţe, nu mai ştiu care, făcînd pe şoferul pentru o colegă. Am parcat şi aşteptam să se întoarcă, timp în care plănuiam să mai văd un episod din The Simpsons pe telefonul meu mobil, care chiar dacă nu e iphone (e Nokia-ştiu că o să rîdeţi, căci cine mai are Nokia în ziua de azi?!), ştie să facă foarte multe lucruri. Dintre toate, cel mai bine ştie să facă poze, căci deşi e apărut de mai mult de un an de zile, încă are cea mai bună cameră foto de pe piaţa telefoanelor mobile.

Dar să nu schimb subiectul, mai ales că ăsta nu e un tech-blog. Mă pregăteam să mă uit la The Simpsons cînd un tip care gesticula foarte energic mi-a atras atenţia. Am deschis geamul maşinii ca să aud despre ce e vorba. Pentru că lucrez şi eu în domeniul (ne?)dreptăţii, m-am prins repede despre ce e vorba. Tipul respectiv, un puşti de vreo 20 de ani, comisese o tîlhărie şi acum încerca să se împace cu partea vătămată pentru a nu i se întpcmi dosar penal. Sau cel puţin asta cred eu că se întîmpla. Orice ar fi fost, băiatul nostru încerca să fie propriul său avocat şi căuta să obţină înţelegere din partea tatălui victimei, care presupun că fusese vreun puştan neajutorat şi cu iphone. Din tot ce spunea, asupra mea avut efect doar o singură frază (un efect comic, ce-i drept, deci nu tocmai efectul pe care cel ce vorbea spera să-l aibă asupra audienţei): „Poate ai avut şi dumneata odată şaişpe ani”. Nu e nevoie să mai subliniez: oricine are mai mult de şaişpe ani, a avut odată şaişpe eni. Ce voia să spună avocatul-nostru-acuzat, era că vîrsta scuză mijloacele. Că, adică, vîrsta de 16 ani e de vină pentru tîlhăria pe care o comisese el. Şi avea dreptate, motiv pentru care vă sfătuiesc să vă feriţi de toţi cei care au 16 ani. Să nu vă lăsaţi păcăliţi de aparenţa blîndă, inocentă sau provocatoare a unei puştoaice de 16 ani. În spatele ei se ascunde o tîlhară. De băieţi nici nu mai e nevoie să spun nimic. Motiv pentru care îmi vine să propun un proiect de lege prin care toţi cei în vîrstă de 16 ani să fie obligaţi să aibă scris un 16 în frunte ca să ştie lumea cu cine are de-a face.

De ce există ceva mai degrabă decît nimic?

Întrebarea fundamentală a filosofiei este titlul postului meu de azi: de ce există ceva mai degrabă decît nimic? Filosofia şi-a pierdut astăzi locul de regină a cunoaşterii pe care îl avea odată, fiind retrogradată la poziţia de „femeie de serviciu” însărcinată cu curăţenia şi ordinea printre celelalte ştiinţe. Adică, filosofia nu mai îndrăzneşte să spună ceva prin propriile puteri, limitîndu-se la un metadiscurs ştiinţific, adică un discurs despre discursurile ştiinţelor. Asta pentru că ştiinţa este noua regină absolută a cunoaşterii. Doar ceea ce poate fi verificat ştiinţific, adică experimental, doar ceea ce este falsificabil şi în principiu accesibil empiric mai este astăzi serios.  Restul sînt vise şi fumuri şi poveşti de adormit copiii.

Dacă e aşa, ne-am aştepta ca întrebările filosofiei să nu ne mai intereseze astăzi. Dar nu-i aşa că ne interesează? Nu-i aşa  că încă ne bîntuie toate fantomele filosofiei? Că întrebările ei nu ne dau pace? Oricum ar fi şi indiferent cîţi dintre noi se simt bîntuiţi în acest fel de problemele ultime pe care doar filosofia şi le poate pune, un fapt e absolut remarcabil.

Uite care. Dintre toate ştiinţele, fizica e cea mai ştiinţă, dacă pot să spun aşa. Aş putea să explic de ce, dar nu e aşa de important acum. Cine nu mă crede, să-mi spună. Deci ştiinţa e, într-un sens, echivalentă cu fizica. Dar întrebarea cea mai importantă a fizicii în momentul de faţă e (o, răzbunare a filosofiei şi a chestiunilor ultime pe care pozitiviştii şi materialiştii le luau în rîs!) identică cu întrebarea fundamentală a filosofiei. Anume: de ce există ceva mai degrabă decît nimic. În termeni tehnici, misterul fundamental al fizicii este de ce universul a favorizat materia şi a defavorizat antimetaria, ceea ce e doar un altfel de a spune de ce există ceva mai degrabă decît nimic. Materia şi antimateria sînt chestii care atunci cînd se întîlnesc se anihilează reciproc cu eliberare de lumină. La un moment dat în istoria universului, materia şi antimateria s-au întîlnit şi din conflagraţia asta universală (la propriu) a ieşit victorioasă materia. Ce se vede acum e făcut din materie, iar antimateria e atît de rară încît ar putea fi considerată p specie pe cale de dispariţie. Oamenii de ştiinţă se întreabă de ce a cîştigat materia şi recunosc că, deocamdată, nu au habar.

Problema, zic eu, nu e doar că nu au acum habar. Dar că întrebarea asta necesită un răspuns dincolo de competenţele ştiinţei. Faptul că ştiinţa ne-a adus din nou în faţa mirării ultime din care a luat naştere filosofia şi ne lasă acolo uimiţi, ca viţelul la poartă nouă, ar trebui să spună ceva celor care au urechi să audă şi ochi ca să vadă. Dar mai ales inimă ca să înţeleagă.

Joaca de-a libertatea. A unor puşcăriaşi.

Ieri şi astăzi, la teatrul Nottara (pe bulevardul Magheru, aproape de piaţa Romană), are loc un altfel de festival de teatru. E altfel nu pentru că e cu mari stele ale teatrului. Din contra. Festivalul se intituleaza  Exit iar actorii sînt puşcăriaşi. Puşcăriaşii sînt persoane private de libertate pentru că au încălcat legea penală şi au fost prinşi. Există foarte mulţi oameni care încalcă legea penală dar nu sînt prinşi şi care, deci, nu ajung niciodată puşcăriaşi. Puşcăriaşii, pe lîngă timpul executat în puşcărie, trebuie să mai trăiască şi cu ruşinea de a fi fost puşcăriaş, sau de a fi în continuare puşcăriaş, pentru că odată puşcăriaş, pentru totdeauna puşcăriaş.

Deci actorii de pe scenă nu sînt chiar actori, şi nici publicul nu e chiar public de teatru, fiind format în principal din rude de puşcăriaşi, din alţi puşcăriaşi, din cadre militare, din studenţi şi cîte un curios care a aflat din întîmplare de evenientul. Ah, şi să nu uit: aseară publicul din public a făcut parte şi un consilier de probaţiune, adică eu. Care a făcut poze şi filme cu telefonul.

Piesele şi interpretările lor au fost în general patetice. Mă uitam cu un fel de milă amestecată cu sfială şi îmi spuneam ceva de genul: “Bun, ce se întîmplă aici nu e teatru, artă. Şi nici nu are cum să fie. Dar e bine că se întîmplă!” De ce e bine că se întîmplă? Cineva zicea că rolurile jucate de puşcăriaşi acolo sînt identităţi false temporare. E adevărat. Doar că nu e acesta tot adevărul. Adevărul e că identităţile respective devin reale pentru cel ce le mimează, iar efectele lor nu sînt neapărat trecătoare. Astfel, mă gîdeam eu, piesele astea de teatru au un dublu efect terapeutic: pe de o parte oferă ocazia unui puşcăriaş să se transpună într-un univers simbolic în care nu mai e un puşcăriaş, ci alteva. Conştientizarea faptului că poate fi şi altceva decît un puşcăriaş poate avea efecte semnificative pentru viaţa reală care se desfăşoară în afara scenei şi în afara puşcăriei. Apoi, efectul terapeutic se mai referă şi la public, ajungînd oamenii să vadă că dincolo de eticheta de puşcăriaş e un om cu o poveste, diverse talente, dorinţe, visuri. Pe scurt, un om.

Vorbind de talent, trebuie să spun că aproape toţi cei care au urcat aseară pe scenă nu aveau deloc talent actoricesc. După cum ziceam şi mai devreme, mă uitam la ei cu milă şi sfială.

Asta pînă la ora 8 cînd a început spectacolul realizat de cei dela PenitenciarulIaşi.Nu pot să spun că cei dela Iaşiau fost de pe altă planetă. Că au avut decoruri,  costume, o piesă şi interpretări demne de orice scenă din ţara asta. Eu nu mă pricep la teatru, dar cred că un critic de teatru ar fi putut să fie în sală şi să spună la final că a văzut o piesă de teatru. Poate bună sau mai puţin bună, dar în orice caz o piesă de teatru, pentru că celelalte reprezentări nu făcuseră nici măcar un pas în direcţia a ceea ce se numeşte teatru.

În clipul de la început se pot vedea cei de la Jilava care au optat, înţelept zic eu, pentru o pantomimă, reuşind astfel să evite penibilul care însoţea aproape fiecare cuvînt al celorlalţi „actori”, cu excepţia celor de la Iaşi, fireşte. Care se văd în pozele astea.

Melancholia sau voluptatea sfîrşitului

Ieri, un asteroid uriaş a trecut la mustaţă pe lîngă planeta noastră. Dacă nu mă credeţi, puteţi să citiţi aici despre asta. „La mustaţă” nu înseamnă în cazul ăsta că a trecut milimetric. A trecut, de fapt, milometric, mai exact pe la cîteva sute de mii de kilometri, dar ţinînd cont că a trecut cu 60.000 km mai aproape decît Luna, la scară cosmică întîlnirea a fost cît se poate de la mustaţă. Astronomii ştiau bine traiectoria asteroidului şi ne anunţaseră că nu există nicio şansă să ne lovească. Bazîndu-se pe faptul că uneori calculele oamenilor de ştiinţă nu sînt tocmai exact, unii au speculat şi data asta un sfîrşit al lumii. Acum că asteroidul a trecut pe lîngă noi, o întîlnire cosmică care n-a avut niciun efect asupra animăluţelor de la sol care şi-au văzut netulburate de afacerile lor zilnice, e limpede că nici de data asta cei care speculau sfîrşitul lumii n-au avut dreptate. Dar ce se poate observa, de data asta şi de fiecare altă dată cînd se zvoneşte sfîrşitul lumii, e că există printre foarte mulţi semeni ai noştri ceva ce am putea numi „voluptatea sfîrşitului”.

Cei mai mulţi oameni sînt speriaţi de moarte de ideea de sfîrşit al lumii, însă chiar şi aceştia trăiesc uneori cu voluptate şi un soi de extaz ideea  unui final absolut al tuturor lucrurilor. E vorba de un fel de proiecţie la scară cosmică a sentimentului, pe care l-am încercat toţi la un moment dat, că am vrea să nu mai fim sau să nu ne fi născut niciodată. Sînt unii în care sentimentul ăsta ia amploare şi care îi face ori să se îmbete de voluptatea sfîrşitului lumii, îmbrăţişînd cu entuziasm orice zvon apocaliptic, ori să se sinucidă.

Melancholia, ultimul film al lui Lars Von Trier, este despre sfîrşitul lumii. Hollywoodul e destul de obsedat de filme despre sfîrşitul lumii (Armageddon, Deep Impact, 2012, The day after tomorrow, ca să dau doar cîteva titluri) care în general sînt foarte sau foarte proaste. Lars Von Trier, care după părerea mea e cel mai important creator de filme în viaţă, a făcut şi el un film despre sfîrşitul lumii, dar uitaţi-vă la film ca să vedeţi ce a făcut! Nu se compară cu nimic făcut la Hollywood pe tema asta, şi din cîte ştiu, în Europa sfîrşitul lumii n-a fost o temă care să fascineze prea mult producătorii de film.

Cine a văzut Melancholia, ar fi văzut cu alţi ochi asteroidul care a trecut ieri pe lîngă noi. S-ar fi gîndit că poate, totuşi, astronomii au greşit calculele. Bun, asteroidul de ieri n-ar fi adus sfîrşitul lumii, ar fi fost doar echivalentul a 65 de bombe atomice. Dar nu asta e important. Filmul lui Von Trier nu este propriu-zis despre sfîrşitul lumii, ci tocmai despre voluptatea sfîşitului lumii de care scriam la început şi de care Justine e posedată. Nimeni în istoria cinematogafiei n-a mai reuşit să creeze un sfîrşit al lumii şi al vieţii în general atît de absolut! Pentru că prin intermediul lui Justine, care ştie că sîntem singuri în univers, sîntem asiguraţi că odată cu Pămîntul este distrusă viaţa însăşi.

Dar să mă opresc, pentru că filmele lui Von Trier nu pot fi povestite. Trebuie văzute şi trebuie ca cel ce le vede, dacă poate, să se lase spulberat de ele aşa cum Melancholia a spulberat Pămîntul.