Vecini de coşmar: secţia 19 poliţie, şcoala generală şi magazinul de vise

Secţia 19 Poliţie e chiar lîngă piaţa Rahovei, pe strada Amurgului. Tot acolo e şi o şcoală generală, şi tot acolo e şi un magazin de droguri legale sau „etnobotanice”. Blocurile de pe strada Amurgului seamănă destul de mult cu cele de pe strada Aleea Livezilor despre care am mai scris pe aici. Magazinele astea se mai numesc şi
„de vise”, deşi ar trebui să se numească „de coşmaruri”, pentru că  prafurile care se vînd acolo şi care se fumează şi se injectează, sînt mai criminale decît heroina sau decît orice alt drog pentru care ajungi la puşcărie. Lucrurile stau cam aşa: marijuana e sănătate curată pe lîngă heroină; iar heroina e sănătate curată pe lîngă drogurile legale care se vînd în magazinele de vise aflate pe lîngă şcoli şi pe lîngă secţii de poliţie şi împrăştiate peste tot în Bucureşti. Drogurile astea legale, deşi se numesc etnobotanice, sînt nişte derivate de metamfetamină, deci n-au nimic în comun cu plantele, motiv pentru care denumirea de etnobotanice e cu totul improprie. Dar nu fără rost, pentru că cei care au ales-o au vrut să sugereze că ce vînd ei acolo sînt plante culese de prin grădinile Domnului, deci nu pot fi prea periculoase. Doar că în realitate ei vînd prăjiturele gătite doar din ingrediente artificiale prin bucătăriile dracului.

Şi lucruile stau cam aşa: cînd sună clopoţelul, în loc să dea fuga la covrigi, copiii dau fuga la magazinul de vise şi fumează ceva. Mai pe seară o să îşi injecteze, căci aşa funcţionează treaba: progresiv. După aceea, pentru că îşi pierd minţile şi ajung să fure şi să tîlhărească, ajung la secţia 19 de poliţie, care e tot acolo, în apropiere. Avem deci de-a face nu cu un cerc, ci cu un triunghi vicios.

Cei aflaţi în vîrful piramidei puterii, ca să folosesc tot o metaforă geometrică, se uită la copiii care îşi distrug vieţile şi pe ale celor din jurul lor şi spun: lasă-i să moară, proştii! Doar că nici familiile celor mai bogaţi nu sînt scutite de vraja magazinelor de vise, deşi e adevărat că cei care mor pe capete sînt cei mai săraci şi mai proşti. Pentru cei bogaţi există otrăvuri mai rafinate şi mai puţin periculoase, cum ar fi cocaina, deşi tot la mormînt duce şi asta în cele din urmă.

 

Anunțuri

Destinul m-a dus în mormînt şi apoi la liceu, iar Lars von Trier e un fel de zeu

Săptămîna trecută am ajuns din greşeală în mormîntul Iuliei Haşdeu. Pentru cine nu ştie, Iulia Haşdeu a fost un copil minune, iar mai tîrziu un adolescent minune. Din păcate pentru ea, n-a mai apucat să fie şi un adult minune, pentru că a murit la 19 ani. Tatăl ei, Bogdan Petriceicu Haşdeu, n-a putut să accepte că a murit şi a încercat să îi contacteze spiritul. Aşa s-a creat legenda că spiritul ei poate fi contactat, legendă care i-a făcut pe nişte studenţi să îi fure capul din mormîntul care se vede în pozele de mai sus, pentru a-l folosi în şedinţe de spiritism. N-am înţeles prea bine, dar din cîte spunea un nene care avea grijă de mormîntul ei, se pare că i-au pus capul în mini-coşcigul din imagine. Pentru un popor de oameni superstiţioşi şi îmbibaţi de o religiozitate magică cum sînt românii, Iulia Haşdeu s-a transformat într-un fel de sfînt al studenţilor, spune un zvon.

O să fac şi eu un exerciţiu de superstiţie să văd dacă sînt în stare de aşa ceva. Iată : La cîteva zile după ce am intrat în mormîntul Iuliei  Haşdeu (era acolo şi o ziaristă de la Adevărul care n-a avut curaj să intre fără mine), stelele sau destinul sau spiritul Iuliei Haşdeu sau oricine altcineva trage sforile comediei umane a făcut să mă mut lîngă Liceul Iulia Haşdeu.

Aseară am fost în mall Vitan şi am văzut Melancholia. Mall-ul nu e cel mai bun loc unde să vezi un film bun (şi Melancholia e unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată), pentru roieşte de (cum să le zic ca să îmi rezolv setea de a-i jigni fără a mă murdări pe mîini făcînd asta?) tot felul de exemplare ale faunei urbane (mulţumesc Radio Guerrilla că m-ai scos din impas) care aleg filmul după titlu şi locuri libere, adică n-au habar la ce film se duc. Li se zice ţărani de mall. Eu zic că asta e o jignire pentru ţăranul care odată era talpa ţării. Mă rog. Cert e că aseară lîngă mine au nimerit cei mai ţărani dintre ţărani, adică două gorile şi două piţipoance, care ronţăiau popcorn şi rîdeau tare. Probabil Lars von Trier mi-a dat curaj, pentru că i-am pus din primul minut la punct şi se vedea că fac eforturi să facă linişte. La scurt timp, pentru că, evident, Lars von Trier nu era pe gustul lor, au început să se întrebe cînd se termină filmul. Eu am profitat prompt de ocazie şi le-am spus că filmul ţine 2 ore şi 15 minuter. Cînd au auzit au răsuflat uşuraţi şi în două minute se căraseră iar eu eram în sfîrşit fericit.

O să fie multe recenzii pentru Melancholia, făcute de oameni care se pricep la asta, aşa că n-o să scriu şi eu una. O să spun doar că Lars von Trier are dreptate cînd spune că e cel mai mare creator de film în viaţă. Pentru că vorbeam de spiritul Iuliei Haşdeu, îndrăznesc să spun că după părerea mea e cel mai mare şi dintre cei morţi.

Pînă moartea ne va despărţi [?,!,?,! (?,!)]

Căsătoria nu mai e la modă, se spune. Poate nu mai e la modă, dar încă e una dintre cele mai puternice instituţii sociale. Poate nu mai e o realitate, dar e în continuare un ideal. Căsătoria s-a retras din lumea reală a experienţei şi a fenomenelor unde era ameninţată din toate părţile, într-un tărîm de poveste, într-o dimensiune metafizică unde trăieşte în continuare protejată în lichidul amniotic originar din care au luat naştere toate poveştile esenţiale ale umanităţii.

Nu vreau să mă pierd în ceea ce ar fi o căutare nesfîrşită după sensul originar al căsătoriei, natura, soarta şi viitorul ei. Ştie toată lumea că astăzi căsătoria nu mai este ce era odată. Mai de mult, căsătoria era un dat absolut şi foarte puţin discutabil. Căsătoria îţi erau prescrisă, partenerul îţi era impus, şi trebuia să te împaci cu ea pentru restul vieţii, căci divorţul era doar o opţiune ultimă şi de cele mai multe ori imposibilă. Te însurai şi fericirea venea după. Astăzi, cînd nimic nu mai e dat şi nimic nu mai e absolut, căsătoria nu mai e nici ea un dat absolut. Căsătoria este astăzi o chestiune de alegere şi tocmai din cauza asta caracteristicile ei esenţiale au devenit perisabilitatea,  provizoratul, fragilitatea, relativitatea maximă. Dacă era mai bine atunci sau acum, nu ştiu. Ştiu doar că lucrurile stau exact aşa cum le-am descris eu aici.

Şi cu toate astea, în sufletul fiecărui om de pe lumea asta continuă să subziste credinţa în valabilitatea absolută a căsătoriei. Sigur, poate căsătoria mea e ratată, poate soţia mea e o tîmpită îmbătrînită de care m-am plictisit şi de care trebuie să scap sau soţul un porc de care m-am săturat, dar credinţa în idealul absolut al  căsătoriei rămîne nezdruncinată, retrasă undeva în sfera metafizică de care vorbeam la început. Cu alte cuvinte, credinţa aceasta nu e doar a naivilor care nu au suferit încă destul din cauza uneia sau mai multor căsătorii ratate, ci e cumva încarnată în sufletul nostru muritor. Din acest motiv se poate spune că forma cea mai răspîndită a căsătoriei, monogamia, e o instituţie cvasi-naturală.

Ceea ce dă coerenţă, sens şi greutate unui film (filmul este modalitatea preferată de a spune poveşti a modernităţii), este povestea de dragoste. Spectatorul se uită la film posedat de dorinţa violentă ca cei doi să rămînă cumva împreună, orice ar fi. Văzută din afară, la persoana a treia, căsătoria îşi păstrează chiar şi în modernitate ceva din absolutul pe care îl avea odată. Doar la persoana întîi, doar cînd e vorba de mine însumi, nu de alţii, percep căsătoria ca pe o simplă opţiune de viaţă printre altele, ca pe o simplă plimbare printre rafturile unui supermarket.

Doar văzută prin ochii unui copil îşi păstrează căsătoria intact absolutul, căci pentru un copil nu există niciun motiv legitim, pe care să-l poată înţelege, pentru ca cei doi din care a ieşit să se despartă. Afirmînd contingentul căsătoriei, părinţii afirmă contingentul copilului, dar copilul nu se percepe pe sine niciodată ca pe o simplă contingenţă, şi din cauza asta nu poate să perceapă nici căsătoria părinţilor ca pe o simplă contingenţă.

Ca spectator al unui film, sînt credincios fanatic în valabilitatea absolută căsătoriei. Ca muritor de rînd care respiră aerul zilei, sînt consumator şi victimă neajutorată a contingentului creat de propria libertate şi condiţiile care o fac posibilă.