Arhivă pentru Octombrie, 2011

Ritmul în care viaţa vine şi pleacă de pe lumea asta e uluitor. O libelulă se naşte dimineaţa şi moare seara. Eşti tentat să te gîndeşti cu milă şi cu superioritate la săraca libelulă care trăieşte doar o zi, uitînd că şi noi sîntem tot un fel de libelule  (se pare că astăzi ne-am făcut şapte miliarde de libelule) pentru că în ultimă instanţă nu are importanţă dacă trăieşti o zi sau o mie de ani. Atîta timp cît murim, nu are nicio importanţă cît de lungă e viaţa. Asta pentru că infinit împărţit la X e întotdeauna egal cu zero, orice valoare ar avea X.  Omul e cel mai nenorocit dintre animale, pentru că e bîntuit de fantoma infinitului, care nu îl lasă să se bucure liniştit de puţinele zile pe care le are.

Ieri, în aula Bibliotecii Centrale Universitare, Mugur Isărescu a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universităţii Bucureşti. Asta e foarte frumos, pentru că Mugur Isărescu e unul dintre cei mai importanţi români ai momentului, adică e un caz rar de român într-o poziţie de putere şi care ştie exact ce face. Nu e vorba de putere politică, tocmai d-aia pot să spun că Mugur Isărescu e important. Căci, după cum zicea Roger Griffin aseară în acelaşi loc în care Isărescu şi-a primit titlul, politicienii sînt o formă de viaţă inferioară.

Roger Griffin e un istoric de la Oxford care a venit pe la noi să vorbească despre modernitate şi terorism în cadrul unui ciclu de conferinţe cu numele Cultura bate criza. Ăsta e un nume frumos, dar în realitate cultura nu bate niciodată criza. Lăsînd asta la o parte, iniţiativa e lăudabilă.

Roger Griffin e unul dintre cei mai importanţi istorici ai nazismului şi unul dintre cei mai importanţi analişti ai terorismului. Tipii ăştia se cheamă terorologi, un cuvînt care sună la fel de amuzant şi în engleză şi pe seama căruia Griffin glumea aseară. După Griffin, terorismul, orice altceva ar mai fi, e luptă după sens. Pentru că modernitatea ne-a furat poveştile atotcuprinzătoare care dădeau sens istoriei şi vieţilor noastre individuale, omul modern e îngrozit de vidul de sens. Occidentalul tinde să rezolve problema cumpărîndu-şi un iphone; în timp ce alţii aruncă în aer ceea ce li se pare lor că reprezintă fisura prin care sensul se scurge afară din univers.

Îmi pare foarte rău că nu am filmat momentul în care Griffin povesteşte cum un taximetrist din Bucureşti (una dintre cele mai periculoase specii de taximetrişti din lume) a încercat să îl jecmănească învîrtindu-l la nesfîrşit în jurul hotelului. El, băiat deştept de la Oxford, şi-a dat seama ce se întîmplă şi coborît din taxi. Pe drum spre hotel, spunea el, i-a fost de mai multe ori oferit sex. Prostituţia, în special pentru străini, o industrie înfloritoare în Bucureşti. Probabil nu la fel de înfloritoare ca cea de droguri „legale”/”etnobotanice”, dar în orice caz înfloritoare. Deşi, mi s-a părut mie, organizatorul evenimentului roşea în timpul relatării, Griffin nu voia să rîdă de noi. Din contră, s-a folosit de întîmplare ca de o metaforă pentru călătoria poporului român către un viitor mai luminos. De fapt el şi-a încheiat discursul cu observaţia că o ţară ca România reprezintă viitorul europei. A fost singura chestie pe care a spus-o şi faţă de care nu pot decît să-mi exprim dezacordul total.

Organizatorul şi moderatorul ocaziei şi directol Centrului pentru Excelenţă în Studiul Imaginii (CESI), Sorin Alexandrescu, nu s-a ridicat la înălţimea invitatului, din păcate. Cel puţin mie nu mi-a plăcut deloc de el şi după părerea mea e exemplul tipului de român opus tipului reprezentat de Isărescu.

La ieşire, cum ieşi din aulă, nimereşti chiar sub armăsarul lui Carol I.

Deşi pot să mă laud cu un nas care în general mă duce spre literatură valoroasă şi filme bune, resimt frecvent nevoia de a şti care sînt cele mai bune cărţi şi cele mai bune filme, pentru că viaţa e prea scurtă ca s-o pierdem cu literatură de mîna a doua şi cu filme proaste.

Era  o vreme cînd credeam sincer că în miraculoasa eventualitate în care aş întîlni un peştişor de aur care s-ar oferi să-mi îndeplinească o doinţă, orice dorinţă, nu i-aş cere miliarde de euro, ci i-aş cere, mult mai greu şi mai ciudat, să facă să fie ca şi cum aş fi citit toate cărţile din lume. Pentru mine, asta era la vremea respectivă bogăţia supremă. Nu ştiu dacă şi astăzi, cînd am mai îmbătrînit şi am devenit mai lumesc, mai adîncit în viaţa asta făcută din lucruri, aş mai fi în stare să spun cu mîna pe inimă că i-aş cere peştişorului acelaşi lucru. Ce pot să spun cu mîna pe inimă e că la vremea respectivă credeam asta din toată inima.

Dar să las peştii şi cărţile la o parte. Astăzi, filmul este principala hrană pentru spirit pentru cei mai mulţi oameni. Cele mai multe filme sînt ca mîncarea de la fastfood: creează boală şi urîţenie. Filmele bune sînt mai rare şi poate mai greu de digerat, dar odată ce le-ai prins gustul nu poţi să le mai înghiţi pe cele junk.

Aici e un exemplu de listă de filme bune din anii 2000 încoace. Sigur, cele mai bune filme au fost făcute cu mult înainte de anii 2000, ceea ce înseamnă că devoratorul de filme din ziua de azi, pentru care virtutea supremă a unui film stă în aceea că este nou, iar păcatul suprem este de a fi vechi, n-o să le vadă niciodată. Nu vreau să spun că astăzi nu se mai fac filme bune. Vreau să spun că dintotdeauna s-au făcut filme bune, încă de la începutul cinematografului. Am un amic mai radical care nu se uită la niciun film care e făcut după anii 60. El e de părere că după ani 60 cinematografia a intrat într-un foarte accelerat proces de degradare. Sigur, lucrurile nu stau deloc aşa, dar are dreptate cînd spune că pentru comorile cinematografiei trebuie să săpăm prin trecut mai degrabă decît să aşteptăm să ne lovească din orizontul prezentului sau să ne pice din cerul viitorului.

 

PS: M-am bucurat să văd că pe lista asta ,  la poziţia 44 din 50, se află filmul lui Cristian Mungiu, 4 Luni, 3 Săptămîni şi 2 Zile

O ţigancă mişto

Posted: Octombrie 26, 2011 in Chestii grele, Modernitate, relatii
Etichete:, , ,

O pată de culoare în peisajul urban bucureştean. Nu, nu sînt rasist, mă refer la rochia ei. Ţiganii sînt în general văzuţi ca purtători ai unui stil de viaţă neintegrat  sau poate chiar neintegrabil. Asta poate să fie sau poate să nu fie aşa. În orice caz, ne scapă din vedere că ţiganii pot fi şi purtători de lucruri frumoase, cum e rochia asta colorată. Ţiganca asta e mai frumos îmbrăcată decît 90 la sută dintre bucureşteni.

Cineva mă acuza recent că am devenit plicticos aici pe blog. Tot cineva, acelaşi, rîdea de mine că zilele astea citesc Colţ Alb (de fapt o ascult pe telefon într-un audio book în engleză ), o carte pe care ar fi trebuit să o citesc în copilărie, o carte pentru copii. Sînt foarte multe cărţi pe care nu le-am citit în copilărie, dar asta nu înseamnă că nu mai am voie sau că e pierdere de vreme să le citesc.

În orice caz, am încercat să îi argumentez, fără prea mare succes, că White Fang nu e o carte pentru copii sau cel puţin că nu e în primul rînd o carte pentru copii. Că e o carte despre viaţă, natură, suferinţă, umanitate şi abisurile care ne despart de alte forme de viaţă. Încercarea lui Jack London de a crea punţi între aceste abisuri prin descrierea universului unui lup, este absolut remarcabilă. O face cu  eleganţă excepţională, ca un acrobat care traversează cascada Niagara pe o frînghie, reuşind să evite supra-antropomorfizarea relatării, dar oferind suficiente detalii şi nuanţe pentru a o face inteligibilă.

Antropomprfizarea este inevitabilă cînd vorbim de universuri sub-umane (animale) sau supra-umane (Dumnezeu), deci orice descriere a „minţii lui Dumnezeu” sau a universului simbolic al unui pui de lup sînt limitate şi chiar falsificate de chiar instrumentul care le face posibile: cuvîntul. Dar asta nu înseamnă că aceste universuri (sub ori supra-umane) ne sînt cu totul inaccesibile.

Nu e deloc întîmplător că cea mai frumoasă relatare pe care o avem despre universul supra-uman (aceea din Evanghelia după Ioan) sună aşa: Şi cuvîntul s-a făcut trup şi a locuit printre noi. 

Aşadar, cuvîntul este modalitatea preferată de Dumnezeu însuşi pentru a se revela. Se coboară, se antropomorfizează, se afundă într-un ocean de ambiguitate şi poate chiar se falsifică, dar se revelează. Ceea ce legitimiează pe deplin şi demersul lui Jack London de a se afunda prin cuvînt în universul necuvîntătoarelor.

Nu știu cum își făcuse cuib în capul meu ideea că One upon a time in Anatolia e cel mai bun film de anul ăsta de la Cannes. Chiar și cînd am scris asta știam și eu că filmul despre care a vuit lumea  a fost The tree of life al lui Terrence Malick. Nu doar că filmul turcesc nu e cel mai bun film de anul ăsta, dar e o totală pierdere de vreme. Mai ales cînd îl vezi de la ora 10.45 la 1.30 a.m. după văzusei deja două filme. De fapt, dintre cele de aseară cel mai frumos a fost Le havre, apoi Route Irish și apoi rahatul turcesc.

Înainte de film a vorbit din nou Irina Margareta Nistor, care ar fi trebuit să ne strige, cum îi place ei să se prostească la Guerrilla: ruuun, run for your life!

Inițiativa de a aduce filmele de la Cannes în București e admirabilă, dar ca orice chestie românească, nici chestia asta n-a fost făcută ca lumea. Mă refer de exemplu la subtitrări. Subtitrările de la toate filmele pe care le-am văzut au avut o calitate execrabilă. De foarte multe ori și subtitrările făcute de profesioniști lasă mult de dorit, dar în cazul ăsta era limpede că n-a fost niciun profesionist implicat. Asta din cauză că n-au fost resurse, desigur. Dar nu e oare păcat că o inițiativă așa de frumoasă a avut o aromă de mahala din cauza subtitrărilor? Ca să nu mai zic că la cinematograful Studio, după 0ra 12 coloana sonoră a filmului a suferit o îmbogățire considerabilă cu sunete autohtone: zid în zid cu cinematograful, în inima Bucurestiului, la Piața Romană, e un club pentru manelari care și-a revărsat cu generozitate bucuria de viață și asupra noastră, cinefili și oameni cu fițe culte care în general nu vor să audă de așa ceva.

Cine o cunoaşte pe Irina Margareta Nistor? Pentru mine, pînă acum cîteva zile această doamnă era doar o voce pe care o ştiam din cele nu foarte multe filme pe casete video pe care le-am văzut în copilărie şi mai recent de la emisiunea de duminică dimineaţa de la radio Guerrilla, pe care o ascult doar accidental dacă se întîmplă să fiu în maşină la ora aia. Pentru mulţi, însă, vocea Irinei Margareta Nistor este legată de cele mai multe filme pe care le-au văzut în tinereţea lor. Era o vreme cînd filmele circulau pe casete video, pe televizoare alb-negru, apoi pe televizoare unde culorile se amestecau zgomotos. Aceea a fost vremea în care Irina Margareta Nistor era regina absolută a filmului în România. Eu trăiam în alt regat în vremea aia, anume în regatul bulgăresc, pentru că în copilărie am văzut atîtea filme pe bulgari unu şi bugari doi, încît învăţasem bulgara. Poate sună incredibil, dar ajunsesem să înţeleg foarte bine ce vorbeau bulgarii ăia, pentru că la ei toate filmele erau dublate. Probabil în viitor o să devin şi cetăţean bulgar, dacă asta o să fie singura cale de evita să plătesc 3000 de euro pentru a avea privilegiul să am număr românesc pe plăcuţele maşinii, dar asta e altă poveste.

Pe Irina Margareta Nistor am filmat-o duminica seara la prima proiecţie oficială a filmului lui Martin Scorsese, Taxi Driver.  Cine a văzut Taxi Driver pe casetă video, l-a văzut tradus de Irina Margareta Nistor. Înainte de începerea filmului, doamna Nistor ne-a amintit înseamnă să dublezi filmele live (dacă în sală a fost cineva care văzuse filmul pe casetă video, sigur a trăit un soi de deja-vu) şi ne-a adus aminte să ne bucurăm că legea prin  care se voia înlocuirea subtitrărilor cu dublarea, nu a trecut. Într-adevăr, România merită felicitări pentru asta. Sistemul de dublare a filmelor e o idioţenie enormă, dar o idioţenie pe  care o îghite aproape toată Europa civilizată. Prin faptul că la noi filmele  sînt traduse prin subtitrare şi nu prin dublare, România arată că poate să fie şi cap, nu doar coadă.

Pentru cine nu ştie, săptămîna asta au fost proiectate în Bucureşti (La Studio şi Noul Cinematograf al Regizorului Român) unele dintre filmele de la Cannes. Dar degeaba aflaţi acum, pentru că se termină, gata! În seara asta sînt ultimele trei filme, la care intenţionez să merg şi eu. O  să fie pentru prima dată cînd văd trei filme la rînd în cinematograf. Sper ca la ora 10.30 cînd începe ultimul (Once upon a time in Anatolia, cel mai bun film de anul ăsta) să nu fiu prea obosit şi să-l pot gusta cum trebuie.

Începe recensămîntul. Nu mi-ar fi trecut prin cap să pomenesc cuvîntul ăsta pe blogul meu dacă nu aş fi aflat cu stupoare că există oameni care cred că recensămîntul ăsta e „diabolic”, „opresiv”, „abuziv” etc. etc.,  că e, cu alte cuvinte, orice altceva decît ceea ce e în realitate, adică cel mai important eveniment statistic din viaţa unei ţări. Recensămîntul este nimic altceva decît un instrument  de cunoaştere, un instrument prin care noi  ne cunoaştem pe noi înşine mai bine: cîţi sîntem, ce vîrste avem, ce nivel al educaţiei, cu ce ne ocupăm şi aşa mai departe. Sigur, într-o ţară ca România, unde sînt foarte mulţi cei care cred că soarele se învîrte în jurul pămîntului şi nu invers, era de aşteptat să apară unii care să creadă că recensămîntul e un instrument al diavolului sau al unui stat opresiv şi malefic. Sper totuşi că specia asta întunecaţi la minte să nu fie foarte numeroasă, deşi sînt mulţi indicatori care sugerează contrariul.

Oare ce blestem îl urmăreşte pe săracul Huidu? După accidentul de pe pista de schi unde era să moară, uite că acum are pe conştiinţă moartea a trei oameni.

Probabil că aşa gîndesc apropiaţii lui, dar probabil că tot aşa gîndeşte şi Becali, Oana Zăvoranu şi alte ţinte ale cîrcotaşilor, care se gîndesc că în sfîrşit l-au ajuns blestemele.

Lăsînd prostiile la o parte, probabil că există o legătură între accidentul de pe pista de schi şi accidentul de maşină în care Huidu a omorît trei oameni. Prestaţia de la radio suferise semnificativ în urma loviturii încasate de creierul lui, şi probabil că semnificativ au suferit şi abilităţile lui de şofer. Oricum ar fi, eu glumeam cînd ziceam săracul Hudiu. Fără îndoială, zilele astea trăieşte un coşmar ştiind că a omorît trei oameni. Dar trăieşte. Pe cînd cei trei nu mai trăiesc, deci doar despre ei putem spune „săracii…”

Legat de abilităţile de şofer, mi-am amintit zilele astea ceva ce am auzit de la un instructor auto. Că tot a venit vorba: tu  ţi-ai luat permisul de conducere pe bune sau ai dat şpagă? Ştie toată lumea cum mergea treaba la un moment dat. Acum se  pare că nu mai merge chiar aşa, dar fără îndoială că încă mai merge. Oricum, dacă ţi-ai luat permisul cu şpagă, să ştii că există posibilitatea să-l fi luat de fapt pe bune. Cum aşa? Păi după cum ştie toată lumea, nu te duci tu cu banii la poliţistul corupt. Asta e treaba instructorului. Instructorul îţi ia banii şi îţi spune că o să încerce să vadă ce se poate face, că ştie el pe cineva. Doar că uneori instructorul nu se ducea la nimeni. Aştepta să dai examenul „pe bune” şi dacă luai, îţi spunea că examenul a fost aranjat. Dacă nu luai, îţi spunea că n-a putut să-l aranjeze şi că o să aranjeze data viitoare. Aşa se face că mulţi dintre cei care au conştiinţa încărcată crezînd că şi-au luat permisul „pe  naşpa”, l-au luat de fapt pe merit.

Legat de conştiinţă, cînd vine vorba de conducerea unei maşini ar trebui să avem toţi aşa ceva. A obţine permisul de conducere e într-un fel similar cu a obţine un permis de port-armă, căci în mîinile unora o maşină poate să devină un autentic tanc, cum s-a întîmplat în cazul lui Huidu. Condusul unei maşini e o chestiune de importanţă vitală, trebuie făcut cu maximă responsabilitate şi seriozitate, pentru că la orice colţ de stradă te poate aştepta moartea. A ta sau a altcuiva. Dar maşina e o chestie voluptoasă, care te  fură şi te îmbie la excese, de aceea trebuie ţinută în strună. Adică trebuie să te ţii tu pe tine însuţi în strună. Nu-mi sînt străine astfel de ispite, chiar dacă azi-dimineaţă pe facebook scriam că la anumite ore şi în anumite zone bicicleta mea e cea mai rapidă chestie din trafic.

Zilele astea sînt pe un trip de legale.  Glumesc, nu mă droghez. Doar că datorită serviciului am foarte des ocazia să văd victime ale consumului de droguri legale sau aşa-greşit-zisele etnobotanice ceea mă face să fierb de furie că povestea asta nu se mai termină odată. Îmi aduc aminte de un  film ( A scanner darkly) făcut după o poveste a lui Philip K. Dick, în care o substanţă (substance D) făcea ravagii, producînd la început halucinaţii şi paranoia ca în scurt timp să ducă la o degradare fizică şi psihică aproape totală. Cam asta face astăzi Pure by Magic, Insomnia, Euforia sau cine ştie  cum s-or mai fi numind acum substanţele astea care, deşi vîndute ca ierburi de fumat  (de aici numele de etnobotanice)  sînt de fapt derivate de amfetamină care se injectează.

Astăzi am avut pentru prima dată ocazia să stau de vorbă cu un vînzător de asemenea ierburi artificiale criminale. Pentru el toată povestea n-a fost altceva  decît o oportunitate de afaceri de care a profitat, şi a profitat bine pentru că a ajuns ca în foarte scurt timp să obţină un profit de cinci mii de euro pe zi. Informaţia e cît se poate de reală, nu e deloc exagerată. Cumpăra drogurile din China cu cîteva mii de dolari pe kilogram şi le vindea în România cu mai mult de zece mii de euro pe kg. Tot el mai spunea că zvonurile care o asociază  pe Elena Băsescu, prin prietenul ei, cu piaţa asta de droguri legale, ar fi adevărate.  Asta n-are nicio legătură cu discursul pro-legalizare al Elenei Băsescu. Şi eu sînt pentru legalizarea tuturor drogurilor.

Dacă ar fi legală marijuana şi heroina, n-ar mai exista o piaţă pentru „etnobotanice”, care sînt de multe mai mai periculoase decît orice alt drog. Şi istoria ne arată că acolo unde drogurile sînt legale, contrar la ce crede toată lumea,  sînt mai puţini consumatori decît acolo unde ele sînt ilegale. Paradox al naturii umane? Curiozitate sociologică? Orice ar fi, omenirea ar fi cazul să îşi aducă aminte că prohibiţia care l-a creat pe Al Capone continuă să creeze şi astăzi monştri. Mult mai urîţi şi mai malefici.

Anglia avut aceeaşi problemă cu ceva timp în urmă, doar că a rezolvat-o foarte uşor prin interzicerea tututor substanţelor care produceau un anume tip de efect. La noi se interzic substanţele, nu efectele lor, ceea ce lasă loc liber inventatorilor de substanţe să vină cu reţete mereu noi, deci legale (căci ce nu e interzis, e permis) şi cu efecte din ce în ce mai periculoase.

Te cuprinde un sentiment de disperare cînd îţi dai seama că viaţa nu are nicio valoare în faţa unui stat care ar putea extrem de uşor să pună stop fenomenului.

PS: Aș vrea să fie limpede faptul că eu nu cred că zvonurile despre Elena Băsescu și drogurile legale sînt adevărate. Nu cred că domnul președinte, care e cunoscut pentru lupta anti-corupție și pentru onestitatea sa, ar permite așa ceva. Și bineînțeles că dacă ar fi așa, domnul președinte nu ar avea cum să nu știe că e așa.