În România nici zîmbetul nu e gratis

Profit de ultimele zile cu soare cald vara asta. Profit cum mă pricep și eu. După birou, mă duc cu o carte în Cișmigiu. Pe lîngă citit, observ. Sînt multe de observat în Cișmigiu. De exemplu că Cișmigiul e atît o grădină pentru plimbările multor străini aflați în București, cît și un loc de întîlnire pentru PAFA. Nu știți ce e aia PAFA? Nici eu nu știam pînă săptămîna trecută cînd mi-a fost vîndută o publicație PAFA. Samusocial din România publică un ziar cu două foi al persoanelor adulte fără adăpost (PAFA). Am cumpărat cele patru foi (căci mi s-au oferit două numere la prețul de un leu), cu sentimentul de resemnare cu care accepți să ți se bage fără voie ceva pe gît, figurativ vorbind. Uneori dau bani cerșetorilor nu pentru că am inima bună, ci pentru că efortul de a refuza e mai mare decît cel de a scoate un leu sau doi din buzunar.

De data asta am fost surpins să văd că e vorba de  o publicație foarte interesantă, cel puțin pentru mine, care am și scris acum cîțiva ani despre persoanele fără adăpost și despre un tip ideal al acestora pe care eu îl numeam vagabond autentic. M-am bucurat să regăsesc în cele două pagini ale publicației (Gazeta străzii,fie-mi aici îngăduită observația cumva nelalocul ei, recunosc, că în ciuda pregătirii precare a autorilor, gazeta asta e mult mai interesantă decît Gazeta Sporturilor) aceeași pledoarie pe care o făceam și eu în cărticica mea, anume că  vagabondul nu e ceșetor, nici infractor. E altceva.

În seara asta, cînd soarele își trimitea ultimele raze calde printre ramurile încă verzi din Cișmigiu, am observat ce inițial m-a amuzat foarte mult, dar apoi m-a întristat și mai mult. Pe malul lacului se jucau niște tineri care evident nu erau români. Nu am auzit ce limbă vorbeau, dar după cum arătatu aș fi ghicit că sînt din vreo țară nordică. Ceea ce s-a întîmplat apoi mi-a confirmat că așa era. După ce au trecut pe lîngă grupul ăsta, niște tineri români s-au apropiat de mine și i-am auzit schimbînd cîteva vorbe. O puștoaică de vreo 18 ani era oripilată și se văicărea cu voce tare că o fată din grupul străinilor îi zîmbise. Rămăsese perplexă, interzisă și suspicioasă la maxim în urma acestui gest. Pentru mine, ăla a fost momentul în care am înțeles că tinerii respectivi sînt cel mai probabil dintr-o țară nordică, căci imediat mi-au venit în minte puținele mele plimbări prin Copenhaga în care am observat că lumea își zîmbește fără motive și fără rezerve. Oamenii respiră acolo o seninătate pe care și-o revarsă în toate întîlnirile cu semnii lor. Românii respiră un aer mohorît, o adevărată pîclă a suspiciunii, a neîncrederii, a bănuielilor cvasi-schizofrenice.

Îmi venea să strig după puștoaica aia oripilată și să îi spun că în alte colțuri de lume ceva mai fericite, a zîmbi străinilor pe stradă e ceva perfect normal, un obișnuit al relațiilor sociale de zi cu zi. Dar mi-am dat seama că și gestul meu ar fi imediat integrat în aceeași hermeneutică a suspiciunii, că aș trezi o reacție poate și mai violentă decît trezise zîmbetul acela extraterestru. Căci fără îndoială cea care zîmbise venea de pe cu totul altă planetă.

Anunțuri

Cu bocceluţa pe umăr

Tocmai am finalizat, cu succes ar zice unii, poate cea mai importantă perioadă din viaţa mea, dar nu am chef deloc să scriu despre asta. Se zice că Facebook-ul e locul unde lumea varsă tot, dar nu e chiar aşa. Pe Facebook sau bloguri sau alte chestii virtual-publice, ajung doar nimicuri, lucrurile cu adevărat importante fiind în general păstrate pentru noi înşine. Cel puţin eu, sînt frecvent criticat că vărs tot pe Facebook, dar dacă cineva şi-ar face o impresie despre viaţa mea după postările de acolo sau după cele de aici, s-ar înşela amarnic. Poate sînt pe Facebook şi poate am blog, dar eu nu sînt pe Facebook. Pe blog sînt ceva mai mult decît pe Facebook, căci aici sufletul meu se mai scurge ocazional înspre exterior în anumite texte lirice.

Despre perioada pe care tocmai am terminat-o, o să zic doar că am făcut parte dintre norocoşii (în lipsă de un cuvînt mai bun) care au fost plătiţi să facă un doctorat în loc să plătească pentru unul. Probabil unii se uită la un doctorat ca la un fel de pisc, o reuşită notabilă, pe scurt o destinaţie. În realitate un doctorat nu e nimic mai mult decît un punct de plecare. Un doctorat este, într-adevăr, un punct mai elevat în peisaj, un punct de observaţie care îţi oferă perspective şi căi spre numeroase destinaţii, dar în niciun caz nu e o destinaţie. Cine rămîne la un doctorat, e ca şi cum n-ar fi plecat de acasă. Aşa că nu ar trebui să îmi permit prea mult timp de respiro după ce am terminat cu teza. Ar trebui să-mi iau frumos bocceluţa pe umăr şi s-o iau repejor la picior.

Cocalar sau fenomenolog?

Liiceanu scria undeva că BMW seria 3 e maşină de fenomenolog iar seria 5 de recuperator. Din păcate nu am la îndemînă linkul către textul lui Liiceanu, care e delicios în felul lui şi, cel puţin pentru mine, surprinzător.  Asta pentru că descrie ceea ce am putea nimic idila filosofului care l-a tradus pe Heidegger în româneşte, cu maşina lui. Dacă BMW seria 3 e maşină de fenomenolog, nu ştiu, însă există un consens aproape generalizat că un BMW seria 3 înscris în Bulgaria e maşină de cocalar.

Eu sînt un tip care prin facultate îl mai citea pe Heidegger şi ştie cîte ceva şi despre Husserl, părintele fenomenologiei. Am şi BMW, deci pînă aici toate bune. Doar că eu am un BMW înscris în Bulgaria, ceea ce mă face ipso facto cocalar. Întrebarea existenţială par excellence pentru mine este deci următoarea: ce sînt eu: fenomenolog sau cocalar? Adevărul e că nu sînt nici una nici alta, dar a fost amuzant să pun întrebarea.

Mi-ar plăcea să încerc o analiză fenomenologică a realităţii în care posesorii de BMW-uri înscrise în Bulgaria sînt cocalari, dar nu cred că sînt în stare de aşa ceva. Aş putea face o cercetare sociologică (acum cîteva zile am primit titlul de doctor în sociologie, deci sînt sociolog) despre caracteristicile posesorilor de BMW-uri înscrise în Bulgaria (caracteristici demografice, comportament în trafic, etc)  dar nu cred că ar finanţa nimeni o asemenea cercetare şi nici pe mine nu prea mă trage inima. Mai ales că aş face şi eu parte din universul cercetării (o problemă metodologică veşnic prezentă pentru sociolog, dar care îm cazul ăsta ar fi extrem de accentuată)

Înţeleg de ce posesorii de maşini înscrise în Bulgaria sînt văzuţi prost. Lumea are impresia că ăştia sînt de fapt nişte parveniţi în lumea automobilelor. Sînt percepuţi ca şi cum ar fura din plăcinta virtuală a acestei lumi. Dacă vrei BMW, trebuie să îţi permiţi şi banii de taxe, zice raţionamentul. Dacă nu îţi permiţi să plăteşti taxele, n-ai ce căuta cu maşina aia pe drum. Bun, pînă aici sînt de acord. Doar că nu e asta toată povestea. Faptul că există atîtea maşini înscrise în Bulgaria se explică nu atît de mult prin cocalarismul şi parvenitismul intrinsec poporului român (sau cel puţin anumitor pături mai puturoase ale lui), ci, întîmplător, printr-o teorie sociologică destul de influentă zilele astea. E vorba de teoria alegerii raţionale. Simplificînd foarte mult, ea spune că individul este un actor raţional care în tot ce face încearcă să îşi minimalizeze costurile şi maximizeze profiturile. O idee destul de simplă şi de bun simţ, de altfel. Aplicată la maşinile înscrise în Bulgaria, ea ne spune că de fapt românii care îşi înscriu maşini în Bulgaria sînt mai raţionai decît cei care plătesc (ridicol de marea) taxă de primă înmatriculare. A înscrie  o maşină înseamnă a-ţi cumpăra dreptul să circuli cu ea, deci e un fel de bun. În continuare lucrurile sînt foarte simple, căci e la fel ca la piaţă. Dacă pot cumpăra dintr-un loc un anumit bun la un preţ rezonabil, de ce să plătesc în altă parte un preţ exorbitant pentru acelaşi bun? Deci atîta timp cît totul e legal, a-ţi înscrie maşina în Bulgaria e la fel cu a alege taraba cu roşiile cele mai ieftine. Eu am fost vara asta la Dobrich unde mi-au făcut un ITP foarte serios (noxe, frîne, lumini etc), mi-am plătit asigurarea şi impozitul, deci cred că sînt în regulă.  De asemenea mi-am luat imediat rovignetă ca să plătesc şi în ţara asta ceva în afară de combustibil.

Sigur, posesorul de maşină înscrisă în Bulgaria trebuie să mai plătească şi altceva. Căci numărul de Bulgaria e un fel de operator matematic care îţi împarte prestigiul asociat cu o anumită maşină (de exemplu BMW) în două. Maşina e un indicator de status social, adică spune ceva de genul: dacă are BMW, probabil are şi o casă frumoasă, o profesie respectabilă etc. În România lucrurile nu stau chiar aşa, căci există nenumăraţi posesori de maşini foarte scumpe (care nu sînt înscrise în Bulgaria!) şi care stau în apartamente mici sau chiar garsoniere şi nu ştiu să scrie şi să citească. În aceste condiţii maşina nu mai este un indicator de status propriu-zis, dar mai păstrează destul de mult din forţa simbolică a acestuia, adică puterea pură de a face impresie asupra semenilor.

Deşi s-a bucurat că a plătit de cinci ori mai puţini bani pentru a-şi înscrie maşina în Bulgaria, posesorul unui astfel de BMW poartă cu sine permanent acest operator matematic care îi înjumătăţeşte impresia făcută. Se poate spune chiar că numărul de Bulgaria echivalează cu un semn minus pus în faţa impresiei, adică în loc să facă impresie, face impresie negativă: uite-l şi p-ăsta cu numere de Bulgaria! Sau: uite-l şi pe cocalaru’ ăsta!

Ceea ce ne aduce la punctul de unde am plecat: ce sînt eu: cocalar sau fenomenolog?

Fenomenolog nu sînt, pentru că n-am făcut cursuri de aşa ceva în afară de cîteva cărţi citite. Iar faptul că am cochetat cu Heidegger nu mă face, desigur, fenomenlog (Liiceanu zicea undeva că îţi trebuie 3 ani doar ca să înveţi jargonul filosofic al lui Heidegger, ca abia după asta să încerci să îl înţelegi-eu doar i-am citit cîteva cărţi pe apucate, inclusiv Fiinţă şi timp pe care am abandonat-o destul de repede, deci nici vorbă de studiu serios). Mi-am luat BMW nu pentru a face impresie ci pentru că e o maşină extraordinar de bună. Nu merit să merg cu ea dacă n-am vrut sau n-am putut să mai dau aproape 2500 de euro pentru o taxă de primă înmatriculare exagerată plus celelalte taxe (care în România sînt mai mari decît în Bulgaria) ? Posibil. Pînă una alta tot ce ştiu e că, conform teoriei alegerii raţionale, eu sînt mai raţional decît toţi românii care, în tradiţionalul spirit mioritic, au ales să îşi cumpere cu o gramadă de bani de cinci ori mai mare decît cea dată de mine în Bulgaria dreptul de a circula cu maşina pe stradă.

Da’ ce-s cu astea aici?

După meseria de farmacist  şi cea de traficant de droguri, probabil că cea mai aducătoare de profit e cea de notar. Sînt un pic supărat, pentru că tocmai a trebuit să plătesc 100 de lei pe cîteva copii legalizate. Tot ce a făcut secretara notarei a fost să pună o ştampilă şi tot ce a făcut notarul (era o doamnă) a fost să semneze, şi mi-au luat salariul pe o zi de muncă. Asta se cheamă, după mintea mea, creaţie ex nihilo, adică a face bani chiar din nimic. Unora consultanţa de un tip sau de altul li se pare o modalitate de a face bani din nimic, la fel şi în cazul terapiei psihologice. Dar în cazul consultanţei şi al terapiei, mi se acordă timp, şi mi se pune la dispoziţie un întreg complex de abilităţi şi cunoştinţe ale consultantului/terapeutului. Dar în cazul notarului, întreb, ce mi se oferă? Un  jurist ar şti să răspundă mai bine, eu o să zic doar că mi se oferă o garanţie a autenticităţii pentru orice din partea statului. Dar mi se oferă la suprapreţ.

Nici măcar nu trebuie să fii foarte deştept ca să fii notar, căci doamna respectivă nici nu prea ştia să vorbească româneşte. Cît timp am stat eu acolo, a făcut o greşeală pe care de obicei o fac proştii (sînt rău? incorect politic? cum să le zic?) care se chinuie să vorbească frumos. Întrebînd de nişte foi, a zis: „da’ ce-s cu astea aici?”.

Pure și simplu nebunie

Insomnia este foarte la modă printre tinerii de azi. De fapt la modă sînt  Pure și alte droguri „legale” sau „etnobotanice” care o produc. Mai mulți consumatori de Pure (injectabil, adică cu seringa în venă), un drog care se poate cumpăra de la magazine aflate la numeroase colțuri de stradă, mi-au povestit că drogul ăsta îi ținea trezi. Pe unii doar cîteva zile, însă cineva îmi povestea recent că nu a dormit nouăsprezece (19!) zile, drogîndu-se întruna cu Pure.

Toți cei care au consumat și heroină și „legale” spun că legalele sînt mult mai rele. Heroina are nevoie de ani de zile ca să distrugă definitiv un om, în timp ce drogurile astae așa-zis etnobotanice care se pot cumpăra legal de la orice colț de stradă au nevoie doar de cîteva luni. Creierul consumatorilor e efectiv prăjit iar corpul e adus rapid într-o paragină generală. Nu știu altora cum li se pare, dar mie mi se pare că povestea asta e ruptă dintr-un film SF-noir. Sîntem în plină distopie, vă spun! (aici a fost zvonul din   Aleea Livezilor)  Drogurile astea sînt aduse și vîndute din România de unii dintre cei mai puternici oameni din țară, pe care nimeni nu-i bagă la pușcărie, deși ar merita să putrezească acolo.

Revenind la insomniile lungi de 10-20 de zile, mă întreb ce se mai intîmplă în capul consumatorilor de legale în timpul ăla, în afară de atacurile de panică, de pe urma cărora unii sar în casa liftului și își rup picioarele, alții sar de pe bloc, alții își dau foc și așa mai departe. Ce bine ar fi dacă perioada de nesomn ar putea fi folosită productiv! Zilele astea am ceva de scris și mi-ar prinde foarte bine o insomnie productivă care să țină vreo trei zile (ca să fiu rezonabil). Mai că sînt tentat să dau și eu fuga la un magazin de vise să-mi iau o doză de Pure. Dar la fel de bine aș putea să mă arunc în gol de la etajul 10 și să termin dintr-o dată, căci în definitiv să te apuci de Pure e cam același lucru. Eu cel puțin aș scăpa repede, fără chinurile iadului prin care ajung să treacă copilașii ăștia teribiliști și inconștienți care fumează și injectează „sare de baie” și „îngrășăminte pentru plante”, căci sub astfel de etichete sînt vîndute drogurile astea, pentru a ocolo justiția care, uite domne!, în cazul ăsta e chiar oarbă!

PS: Îi urez aici bun venit pe blogul meu lui Mihai T. Cred că m-ai vizitat și mai de mult, dar acum ai comentat mai substanțial și îți multumesc. Pînă acum n-am avut timp să îți răspund la fiecare comentariu, dar o s-o fac cît de repede pot.

PPS: O cititoare fidelă şi inteligentă mi-a atras atenţia că am făcut ceva foarte urît colportînd zvonuri din Aleea Livezilor despre cine ar aduce legalele în România. Aşa că am făcut ce n-am mai făcut niciodată pe blogul meu, adică m-am cenzurat singur eliminînd fraza respectivă. Îi mulţumesc cititoarei şi sper să stea în continuare cu ochii pe mine.

Planeta maimuțelor

Ce frapează (într-un mod mai degrabă neplăcut) la toată literatura și filmele science-fiction, este incapacitatea imaginației de a vizualiza viitorul. Poate nu mă exprim bine. Să încerc să mă clarific. Am fost aseară să văd Rise of the planet of the apes, un film care nu poate fi numit bun, dar nici prost nu m-aș grăbi să-l numesc. M-am gîndit să văd în seara asta Planet of the Apes (1968), un clasic science fiction si unul dintre filmele foarte bune în general. În filmul ăsta din 1968, acțiunea se petrece  cam prin anul 2700. În acel viitor, oamenii au inventat nave care merg cu viteza luminii, dar aparatura de bord si mobilierul sînt cît se poate de retro. Undeva se poate vedea o bandă magnetică pe role care nu știu la ce folosea dar părea foarte importantă în economia navei spațiale. Ăsta nu e un caz izolat. După cum ziceam, e o caracteristică a întregii literaturi science fiction și bineînțeles  a filmelor bazate pe literatură. Asta înseamnă că nu e vorba de impotența imaginară a lui cutare scriitor, ci de un fel de lege a naturii: nimeni nu își poate imagina, de fapt, viitorul. Ca să nu mai zic că nimeni nu îl poate ghici. Așa că să nu le credeți pe țigăncile care vă promit că o să vă spună cu cine o să vă măritați. Toate proiecțiile noastre despre viitor sînt inextricabil legate de prezent. Dar viitorul este cu totul altceva decît prezentul.Viitorul e pentru prezent o surpriză absolută! Și nici știința nici magia nu pot să-l ghicească! Asta să fie limpede penru toată lumea și să nu vă lăsați păcăliți nici de una nici de alta. Pentru că sînt legate de prezent, proiecțiile noastre despre viitor sînt invariabil simple și banale variațiuni pe tema prezentului, nicidecum viziuni originale despre viitor. Cu toate astea, uite că totuși mă dau în vînt după literatură și filme SF.