Arhivă pentru August, 2011

În drum spre frumoasa  şosea (supra?)numită Transalpina, cineva din acest gip de Bucureşti a aruncat un ambalaj care părea să fie de la o ciocolată. Putea să fie şi de la altceva. În orice caz, nu contează. Ce contează e că acest gip care se îndrepta, poate, şi el spre virgina Transalpina, mai mult ca sigur era plin cu diverse chestii cu ambalaje de plastic pe care indivizii care îl ocupau, avînd diverse genuri şi vîrste, dar avînd în comun lipsa bunului simţ elementar, urmau să le arunce pe vîrf de munte.  O astfel de presupunere mi se pare îndreptăţită, din moment ce uite mergeau aruncînd gunoi pe şosea. Maşina respectivă e mare, dar se pare că nu e destul de mare ca să fie loc în ea pentru a păstra gunoiul pînă la primul coş de gunoi.

Mi-ar fi plăcut să mă iau după el, să merg în paralel şi să îi bat obrazul şoferului nesimţit. Dar mi-a fost frică să nu iau bătaie, aşa că am făcut ceva mai puţin îndrăzneţ, adică i-am făcut o poză şi uite că  o pun pe blog. În momente d-astea mi-ar plăcea să fiu şi eu un Mircea Badea sau măcar un Zoso, ca să aibă ceva efect. Altfel postarea mea o să aibă efect doar printre studentele de la filosofie anul unu, cum zicea mai de mult un cititor supărat.

Pentru cei care muncesc, zilele libere sînt adevărate ocazii de sărbătoare. Sau invers, sărbătorile sînt zile libere. Cum trăim într-o lume în care (aproape) toată lumea munceşte, iar cei care nu muncesc (cu excepţia celor putrezi, pardon, putred de bogaţi) îşi doresc să muncească, rezultă că zilele libere sînt pentru toată lumea ocazii de sărbătoare. Sau că sărbătorile sînt zile libere. De fapt despre asta vreau să reflectez în scris cîteva momente. Sau fraze.

Sărbătorile care sînt declarate zile libere sînt în general sărbători religioase sau istorice. Ziele trecute a fost Sfînta Maria şi ne-am bucurat toţi de un weekend prelungit (pe care eu nu l-am folosit cum ar fi trebuit, dar asta a fost problema mea). O altă zi liberă e ziua unirii. Atît sărbătorile religioase cît şi cele istorice sînt poveşti abstracte, iar în afară de faptul că ne bucurăm de ziua liberă nu mai înseamnă mare lucru.

De fapt sînt convins că nu mai înseamnă absolut nimic în afară de asta. E adevărat că e mai uşor să crezi în sfinţi decît în Dumnezeu, pentru că pe sfinţi i-a văzut cineva la un moment dat, în schimb pe Dumnezeu nu prea l-a văzut nimeni, iar oamenii, omeneşti cum sînt, au nevoie de chestii materiale în care să creadă, uitînd că chestiile materiale anulează credinţa. Dar şi asta e altă poveste pe care n-am de gînd s-o spun acum. La fel stau lucrurile şi cu privire la sărbătorile istorice: faptul că la 1 decembrie 1918 a avut loc Marea Unire, nu are niciun fel de însemnătate existenţială pentru individ, şi totuşi se bucură de o zi liberă.

Am scris  toate astea pentru că vreau să  militez pentru un proiect de lege. Argumentez că singura săbrătoare care are o oarecare miză existenţială este ziua de naştere a fiecăruia. Aşadar, militez pentru un proiect de lege prin care ziua de naştere  a individului să devină zi liberă de la muncă.  Propunerea mea are mult mai mult sens decît toate zilele libere pe care le avem pînă acum. Ziua de naştere a României înseamnă foarte puţin pentru noi. Pentru mine nu înseamnă absolut nimic. Dar să zicem că eu sînt o deviaţie de la linia patriotismului (patriotismul e o simplă neînţelegere, asta o  înţelege oricine se gîndeşte cît de cît serios la treaba asta). Oricum, ziua de naştere a unei ţări are puţină însemnătate existenţială pentru un individ, este în orice caz mai puţin importantă decît ziua lui de naştere. Căci ziua mea de naştere este în realitate ziua în care întreg  Universul începe să existe. Pentru că înainte să mă nasc eu nu exista universul. Şi după ce o să mor eu n-o să mai existe. Aşadar miza existenţială a zilei de naştere este maximă, absolută. Este în orice caz mai mare decît miza existenţială a Sfintei Maria sau a Marii Uniri.

Nu ştiu cine este în măsură să propună un astfel de proiect de lege şi probabil că respectivul nu-mi citeşte blogul. Aşa că dau întîlnire tuturor cititorilor mei în faţa guvernului sau în faţa parlamentului unde să strigăm cît ne ţin corzile vocale că vrem liber de ziua noastră.

Ce vreau să spun cu asta e ţi se pot întîmpla lucruri frumoase şi cînd eşti la muncă. De exemplu, ieri mi-am primit căştile prin FAN Curier la birou. Bucuria de a deschide cutia şi de a asculta pentru prima dată am încercat-o deci în timpul muncii. Pentru că tot a venit vorba, căştile AKG K370 sînt nişte căşti mici (in ear) şi drăguţe dar capabile de o calitate a sunetului impresionantă. Ce-i drept, nu sînt chiar ieftine. Dar ţinînd cont de faptul că eu am dat pe ele cam jumate din cît dă în fiecare lună un fumător care fumează cam 1,5 pachete pe zi (şi eu sper să le am cel puţin un an, dacă nu trei), nu cred că am dat chiar aşa de mult.

Astăzi, o colegă a adus la birou cea mai bună lasagna pe care am mîncat-o eu vreodată. E adevărat că mai mîncasem lasagna doar de vreo trei ori pînă azi. Tot azi, un prieten şi superior (cred că în ordinea asta) mi-a făcut cadou o  carticică tipărită în 1921. Cred că e cea mai veche carte a mea.  Se numeşte Religia viitorului şi a fost scrisă de Charles Eliot. O carte tipărită acum o sută de ani în trecut şi care vorbeşte despre viitor.

Ţinînd cont de toate astea, cum să nu zici că există viaţă şi la  birou?

Te plimbi pe o stradă aglomerată, prin faţa magazinului Unirea la ora 6 seara, să zicem, şi ai impresia că te plimbi printre oameni. Doar că cei printre care te plimbi nu sînt toţi oameni. Sînt multe bestii deghizate în oameni. Sau demoni cu chipuri de oameni, dacă vreţi. Unii dintre ei ajung la puşcărie, ca cel pe care l-am văzut eu azi, alţii nu ajung pentru că nu-i prinde nimeni. Avea părul lung, creţ şi prins în coadă la spate, slăbănog şi părea extrem de iritat. Executa o pedeapsă de 18 ani pentru viol la spitalul penitenciar Jilava. Dacă vi se pare mult, asta e pentru că nu ştiţi că victima violului a fost propria fiică în vîrstă  de doi ani. De doi ani! Pe de o parte, 18 ani e mult pentru un viol, da. Pe de altă parte, nici 1000 de ani nu ar fi suficient ca să repare răul făcut. În astfel de cazuri, dreptatea e pur şi simplu imposibilă. Asta l-a făcut pe Kant să declare că trebuie să existe o lume de dincolo în care să se facă dreptate, pentru ca simţul nostru moral să nu fie doar o glumă proastă. Dar nu vreau să-mi dau eu cu părerea acum dacă avea sau nu dreptate Kant, vreau doar să spun că ăla nu era om, era bestie sau demon cu chip de om şi sper că a fost violat de numărare ori de colegii lui de cameră.

Tot azi în Jilava, în timp ce aşteptam să înceapă comisia de eliberare condiţionată, citeam un roman. Citind, am avut sentimentul că pierd vremea. De ce, adică, să pierd vremea cu ficţiune cînd sînt atîtea cărţi de ştiinţă, filosofie, istorie, teologie etc de citit? Cu excepţia cazului cînd e vorba de Dostoievski sau altcineva de teapa lui, cititul romanelor e, totuşi, pierdere de vreme.

 

PS: La scurt timp după ce am scris asta, m-am dus in Cișmigiu unde am citit vreo sută de pagini din romanul respectiv.

Acum cîteva zile, se prea poate să fi fost chiar 27 iulie, auzeam pentru prima dată de Agota Kristof, o scriitoare unguroaică care a trăit în Elveţia şi care a scris în franceză. Romanul ei The notebook era folosit de Slavoj Zizek ca un exemplu pentru ceea ce crede el că ar fi singura salvare a umanităţii, anume un creştinism ateist, fără Dumnezeu. În paranteză  fie spus, ideea asta e foarte veche, datînd cel puţin de la Saint-Simon şi August Comte care în 1891 a scris Catehismul pentru o religie pozitivă. Aşa am auzit eu de Agota Kristoff şi mă gîndeam că aş vrea s-o citesc. Azi mă uitam pe Wiki să mai aflu lucruri despre  ea şi am aflat că a murit acum cîteva zile, pe 27 iulie, în casa ei din Neuchâtel. Deci cam în ziua în care auzeam eu pentru prima dată de ea, Agota Kristoff  (al cărei nume ne duce cu gîndul la Agatha Christie) murea sătulă zile, căci s-a născut în 1935. Tot un fel de sublim, mai mult sau mai puţin kantian, e şi sentimentul pe care-l încerc acum, un sublim creat de tensiunea dintre fiinţă şi neant (şi iar ajung la Sartre, fără să vreau). Căci ea murea  (în realitate) chiar în ziua în care se năştea (pentru mine).

Immanuel Kant a fost unul dintre gînditorii care, la fel ca Platon de exemplu, au contribuit la fixarea cursului istoriei. Multe dintre ideile lui Kant au ajuns să fie literă de lege , o lege nescrisă dar extrem de eficientă, pentru întreaga modernitate occidentală. Kant ne-a dat şi cea mai influentă definiţie a sublimului. Nu ştiu dacă am înţeles-o eu bine, dar după el sublimul este sentimentul care rezultă dintr-o tensiune sau nepotrivire a conceptului cu intuiţia. Un exemplu des folosit pentru a ilustra tensiunea asta este lumea. Am conceptul de lume în întregul ei, dar nu mi-o pot imagina în totalitatea ei. Adică, pot să spun lume şi să mă refer astfel la toată planeta  sau la toată realitatea, dar nu pot s-o cuprind pe toată într-o singură imagine. Îmi pot imagina şi  pot vizualiza, pe rînd, fragmente din lume, dar niciodată lumea în ansamblul ei. Mă gîndeam acum la sentimentul de uşurare pe care îl încearcă orice şofer care stă undeva linişitit şi aude claxoanele furioase ale celorlalţi şoferi furioşi pentru că sînt blocaţi în trafic. Cînd este el însuşi în trafic, pentru că face parte din el, nu-l poate vizualiza ca pe un ceva general, pentru că trebuie să fie atent la cum conduce. Din distanţa şi liniştea lui, însă, claxoanele celorlalţi şoferi îl pot ajuta să vizualizeze traficul ca pe o realitate generală, o entitate chiar. Dar bineînţeles că nimeni nu îşi poate reprezenta traficul în general. Putem doar să ne reprezentăm sau să vizualizăm cutare stradă, cutare intersecţie blocată, cutare accident etc, pe rînd. Deci din ideea de trafic, care e o construcţie mentală,  şi din imposibilitatea vizualizării ei rezultă sublimul. Deci n-am încotro decît să spun că pînă şi traficul din Bucureşti e sublim. În sens Kantian, desigur. Pentru că în alt sens şi ca să-l parafrazez pe alt filosof (pe Sartre care spunea că iadul sînt ceilalţi oameni), se poate spune că iadul sînt celelalte maşini.