Cîte femei pe cap de bărbat?

Anthony Giddens, unul dintre cei mai populari sociologi ai momentului, scria undeva că modernitatea este profund sociologică. Ce voia să spună prin asta e că cunoaşterea sociologică (ştie cineva cum puteam să evit cacofonia asta?) devine ea însăşi parte din realitatea pe care voia doar să o descrie şi să o explice, o realitate pe care ajunge să o influenţeze în multe feluri. De exemplu, spune Giddens, cînd cineva se gîndeşte dacă să se însoare sau nu, nu poate să facă abstracţie de zvonurile despre rata în creştere a divorţurilor de care a citit prin vreun ziar. Dacă a mai auzit şi că concubinajul (altă cacofonie pe care am lovit-o în plin) devine din ce în ce mai popular, va sta probabil pe gînduri înainte să se însoare. În orice caz, şi asta e esenţial, decizia lui va fi într-o anumită măsură afectată de ideile sociologice prinse din aer.

Ca în cazul tuturor ideilor care zboară prin aer, social sau de alt fel, există un risc considerabil ca acestea să nu fie exacte sau să fie prost interpretate. În orice caz, nu trebuie să uităm că chiar şi în zilele noastre luminate de sociologie şi de ştiinţe în general, legendele urbate şi rurale, miturile de tot soiul înfloresc într-o veselie. Una de care mă lovesc frecvent şi de care m-am lovit cel mai recent aseară la o discuţie pe Lipscani, a fost  legenda că în România ar fi cam 3, 4 femei pe cap de bărbat. Vai de capul bărbatului, dacă ar fi aşa! Sau ferice de el? Întrebări la care nu se poate răspunde uşor.

Vestea asta e bună pentru vînzătorii de haine pentru femei, căci se ştie ce pradă uşoară sînt femeile cînd vine vorba de haine. BSB, de exemplu, are cele mai multe magazine deschise în România, după Grecia, ţara de origine. Doar că este o veste falsă, ceea ce fără îndoială îi va dezamăgi pe vînzătorii de haine pentru femei şi pe cei care credeau că astfel le cresc şansele să îşi găsească sufletul pereche sau, pentru cei mai puţin idealişti, sperau la cît mai numeroase one night stand-uri (nu standurile din magazinele cu haine pentru femei, altfel de standuri, ştiţi  voi de care). Conform datelor pe care oricine le poate accesa foarte uşor pe siteul INS-ului, scrie negru pe alb că în 2002 erau cam 11 milioane de femei şi cam 10 de bărbaţi, şi e foarte puţin probabil ca în zece ani să fi crescut numărul femeilor cu vreo 20 de milioane sau să fi scăzut cel al bărbaţilor tot cu atît.

În acest ultim caz eu ar trebui să fiu un antibărbat, adică un bărbat cu minus în faţă, că tot citeam mai devreme un articol despre antimaterie şi despre misterul dispariţiei ei. Căci, ne spun oamenii de ştiinţă, la Big Bang cantitatea de materie era egală cu cea de antimaterie, apoi, într-un hocus-pocus universal, aproape toată antimateria din univers a dispărut. Un om de ştiinţă scria că „Universul are o uşoară înclinaţie către materie, ceea ce explică de ce existăm noi”.  Mie mi se pare că astfel nu se explică de fapt nimic. Cel mult presupune că universul are nişte prejudecţi şi face discriminări, ceea ce face neapărat necesară luarea universui ca obiect de studiu pentru sociologie, care se ocupă de aspectele astea în ramura ei de psihologie socială. De ce, adică, să prefere el materia? De  ce să existe ceva mai degrabă decît nimic? De ce să existe atomi, animale, oameni, viaţă, flori, moarte, dragoste, sex, foamete, opere de artă, maşini, droguri, muzică,  şi tot restul chestiilor care formează existenţa şi care sînt făcute din materie? Păi ce e cu discriminarea asta? La fel de ştiinţifică mi se pare afirmaţia că Dumnezeu a preferat să existe ceva mai degrabă decît nimic (horrible dictu), decît  afirmaţia vagă şi ambiguă că universul ar avea o uşoară preferinţă pentru materie în defavoarea antimateriei. Orice am face, se pare că nu putem să evităm proiecţiile antropomorfice. Dar dacă toate proiecţiile astea antropomorfice sînt de fapt adevărul? S-ar cam întoarce Nietzsche în mormînt dacă ar fi aşa.

Dar revenind la mitul covîrşitoarei superiorităţi numerice a femeilor în raport cu bărbaţii, o întrebare foarte interesantă ar fi ce anume contribuie la păstrarea ei într-o vreme în care se poate foarte uşor verifica adevărul (adică falsitatea) ei. O fi vorba de o conspiraţie feministă pentru a demonstra superioritatea femeii asupra bărbatului? O ipoteză interesantă. O să fac o cercetare să văd dacă e aşa. Dar doar după ce fac o cercetare despre prejudecăţile universului. Sînt curios dacă universul o să-mi acorde un interviu.

Anunțuri

Facebook- şi Google +

E incredibil ce se întîmplă pe pagina de Facebook a lui Anders Behring Breivik,   tipul curajos care a împuşcat cu sînge rece 80 de tineri neajutoraţi şi a pus o bombă la clădirea guvernului. Oricît ar părea de incredibil, sînt oameni care  îl „apreciază” pe monstrul ăsta şi aplaudă ce a făcut el. Dintre cei 1200 de oameni care au dat like paginii, probabil sînt foarte mulţi care au făcut asta doar pentru a putea comenta acolo. Însă foarte mulţi realmente îl apreciază pe Anders Behring Breivik şi grozăvia pe care a făcut-o. Mi-a rămas în minte comentariul unui nazist german, „Good job, bro”, şi comentariul unui puştan care probabil tocmai ieşise dintr-un shooter unde fusese şi el într-un killing spree şi a comentat scurt dar extrem de semnificativ cu un gg, care în limbajul gamerilor înseamnă good game. Pentru adolescentul respectiv, monstrul cu păr blond era doar un gamer ceva mai curajos. În  capul unor realitatea reală şi cea virtuală s-au amestecat periculos de mult, dar asta e altă poveste. Ce mi se pare strigător la cer acum e în primul rînd că Facebook permite un dialog în care se foloseşte din plin cuvîntul fuck, bitch şi atmosfera generală e una cît se poate de rasistă. Anders Behring Breivik declara că i-a omorît pe tinerii membri de partid pentru a descuraja înscrierile viitoare. A spus judecătorului că a vrut să tragă un semnal de alarmă pentru naţiune înainte de a fi cu totul cotropiţi de musulmani. Şi cea mai bună cale în sensul ăsta i s-a părut să omoare aproape o sută de compatrioţi.

N-aş vrea să fac pe profetul, dar cred că episodul ăsta şi ce se întîmplă acum pe Facebook o să fie un cui în coşciugul acestuia, adică unul dintre fctorii care o să contribuie la pierderea supremaţiei Facebook-ului în faţa  rivalului Google +.

Spre o lume mai bună

Nu știu dacă lumea noastră se îndreaptă spre o lume mai bună. Revoluționarii marxiști erau convinși de asta, azi nu mai e nimeni convins. Lumea și-a pierdut încrederea în Progres, în Rațiune, în credință, în sfîrșit, și-a pierdut încrederea în încredere. Vrem s-o luăm de la cap și nu știm de unde. Sînt esoteric și fără noimă, știu și îmi cer scuze.

Anyslut, cum zice Ray William Johnson, mi-ar plăcea să trăiesc într-o lume mai bună. Nu perfectă, pentru că nu e posibil așa ceva pe aici prin universul nostru, dar mai bună. Destul de bună pentru a-mi permite să îmi las bicicleta la metrou fără riscul de a-mi fi furată. Anul trecut pe vremea asta am lăsat-o zece zile în parcarea de biciclete a gării centrale din Uppsala, timp în care eu m-am plimbat fără grijă prin Norvegia. O Norvegie care pe vremea aia era încă un paradis necăzut în păcat, spre deosebire de cea de azi care e lovită de iad. Un iad cu atît mai surprinzător cu cît nu a fost produs de diabolicii teroriști arabi ci de un blond neo-nazist și pseudo-creștin, as Norwegian as it gets, cum ar zice englezul.

L-am descoperit recent pe John Milbank, de care auzisem vag dar pe care nu-l citisem deloc, un intelectual care înoată, cu destul de mult succes, în apele tulburi unde se întîlnește teoria socială cu teologia. Și l-am redescoperit pe Slavoj Zizek, unul dintre cei mai importanți hegelianiști ai momentului, a cărui carte Zăbovind în negativ mi-a căzut din întîmplare în mînă acum vreo 10 ani. Sigur, n-am înțeles nimic din ea la vremea aia. Tot ce îmi amintesc e o discuție foarte interesantă despre sine  și cartezianul cogito cu referire la Blade runner .

Îmi promit azi că îmi voi lua cît mai repede un Kindle pentru a mă putea bucura mai bine de toate comorile în format pdf de pe calculatorul meu.

Paradis în destrămare

Ziceam odată că Scandinavia e un fel de rai pe pămînt, și cam așa e. E un rai pămîntesc și imperfect, firește, dar destul de rai. Dar orice rai omenesc e fragil și asta s-a văzut astăzi în Oslo, Norvegia, cînd acolo s-a dezlănțuit iadul. E vorba tot de un iad omenesc, bineînțeles. O bombă a explodat în jurul orei 3 pm în centrul orașului, omorînd șapte oameni și rănind mai mulți. La scurt timp după explozia bombei, pe o insulă unde se aflau tineri într-un fel de tabără, un individ deghizat în polițist și înarmat cu mai multe arme a deschis focul la întîmplare și a ucis zece dintre tinerii care se aflau acolo. Se pare că ar fi vorba de un act de terorism al extremiștilor islamici, dar deocamdată nu se știe sigur.

Într-o conferință de presă pe care tocmai am văzut-o în direct pe BBC, prim ministrul Norvegiei a declarat că societatea deschisă norvegiană nu va putea fi distrusă cu bombe și că „Răspunsul nostru la violență este mai multă democrație.” Nu îmi e limpede ce înseamnă asta, probabil nici primului ministru nu-i e prea limpede ce înseamnă. Cum adică să răspunzi cu mai multă democrație la bombe și împușcături care seceră copii nevinovați care se află în tabără? Dacă e vorba de o invazie a iadului în paradis, atunci paradisul trebuie să-și arate și fața de iad pe care fără îndoială o are.

Pînă acum a fost arestat un singur suspect, care e norvegian, deși toată lumea se aștepta să fie arab. Aș vrea să spun că înțeleg ce vor și musulmanii ăștia extremiști, dar nu înțeleg. Probabil nici ei nu înțeleg prea bine. Cert e că în capul lor asta e calea de a duce raiul pe pămînt. La fel a crezut și Stalin cînd a omorît milioane de oameni. Trebuie să recunoaștem că oricît de diabolici ar fi teroriștii arabi, nu se apropie de iadul sistematic instituit de comunism și apoi de nazism. Asta în caz că cineva se gîndește să dea vina pe religie în general pentru atrocitățile de la Oslo. Secolul XX a fost probabil cel mai puțin religios din istorie (deși asta e discutabil) și în același timp cel mai sîngeros și care a văzut cele mai odioase crime. Raiul norvegian a fost atacat nu de un iad religios, ci de  un iad omenesc, mult prea omenesc, vorba lui Nietzsche.

Adio heroină

Ştiinţa a adus pe lume heroina, iar după vreo sută de ani de ravagii facute de aceasta tot ştiinţa ne aduce un vaccin împotriva ei. Heroina este drogul care face cele mai mari ravagii la nivel mondial, fiind în acelaşi timp şi cea mai productivă vacă de muls pentru cei puternici care se îmbogăţesc de pe urma sclavilor heroinei. E un fapt ştiut de  toată lumea că banii din heroină sînt mai mulţi decît banii din tot petrolul din lume.

Ziceam că ştiinţa ne-a adus în sfîrşit un leac. Pînă acum exista un tratament substitutiv cu metadonă şi mai existau nişte operaţii miraculoase pe creier la clinici private, de exemplu în Israel. Pentru prima dată însă s-a descoperit un vaccin a cărui eficienţă uimeşte chiar şi pe descoperitorii lui şi care ar putea să fie un ajutor excepţional pentru cei care vor să se lase de heroină. Despre acest minunat vaccin  se poate citi aici, unde am citit şi eu prima dată.

Pînă la apariţia vaccinului, unii au apelat la un alt „tratament” pentru heroină, şi anume aşa numitele etnobotanice sau  „legale”. Aceste droguri care se pot cumpăra legal de pe internet sau de la magazinul de la parterul blocului, aşa numitele spice shopuri, într-adevăr vindecă dependenţa de heroină. Din nefericire pentru utilizatorul lor, însă, aceste droguri „legale” sau „etnobotanice” (le pun între ghilimele pentru că n-ar trebui să fie nici legale şi nici etnobotanice nu sînt), distrug sănătatea fizică şi psihică cam de o sută de ori mai repede decît heroina, deci tot de atîtea ori mai repede aduc şi moartea căutătorului de senzaţii tari cu orice preţ. Aşadar, n-aş recomanda tratamentul ăsta. Mai bine să aşteptăm vaccinul  care deocamdată a fost testat pe animale cu rezultate excepţionale.

Deci, dragă utilizatorule de heroină, mai rezistă puţin pînă apare vaccinul şi stai departe de etnobotanice.

Decît

Nu  vreau să fac din blogul meu un loc unde povestesc ce mi se întîmplă. Sigur, ce mi se întîmplă devine parte din mine şi deci din ce scriu, dar mă  refer la obiceiul unor bloggeri de a povesti pur şi simplu chestii care li se întîmplă. Ca şi cum altora nu li s-ar întîmpla chestii sau ca şi cum chestiile care li se întîmplă lor ar fi mai interesante decît chestiile care se întîmplă altora.  Dar acum simt nevoia să povestesc că tocmai m-am întors de la sustinerea în Catedra a tezei mele de doctorat. Coordonatorul meu şi-a luat foarte în serios misiunea şi mi-a corectat chiar şi numeroase virgule puse aiurea. A fost o surpriză pentru mine să constat că uneori pun virgula aiurea.

La fel cum a fost  o surpriză pentru mine, un tip care crede că vorbeşte bine limba română, să constat că îl folosesc incorect pe decît, ca în bancul ăla cu tipul care e întrebat de vînzător de cît să-i pună cartofi şi el răspunde că decît cartofi, da. Niciodată nu-l folosesc greşit pe decît în scris, doar în vorbit, pentru că scrisul e un gest reflexiv pe cînd vorbitul e unul automat. Iar eu am crescut într-un mediu în care lumea foloseşte total greşit decît-ul şi am respirat aerul ăsta care a devenit a doua mea natură. Oricum, noroc că am întîlnit o ardeleancă şi ea mi-a atras atenţia cu privire la greşeala asta grosolană de vorbire.

Asta a fost o paranteză. Revenind la teza mea de doctorat, deşi coordonatorul mi-a citi-o atent şi mi-a făcut constant observaţii şi sugestii, astăzi tot aveam emoţii, pentru că apăream în faţa tuturor profesorilor din Catedra de sociologie. Din fericire, teza mea a fost primită mult mai bine decît îndrăzneam eu să sper. În ultimul timp eu îi vedeam doar lipsurile şi neajunsurile aşa că reacţia stîrnită printre evaluatori a fost neaşteptată  şi plăcută. Uite, azi chiar am motive să fiu fericit. Cred că niciodată nu sîntem mai fericiţi ca în momentele în care oamenii se uită la noi şi la ce facem şi li se pare că e ceva de capul nostru. Dar gata cu văicăreala fericită, că devin tocmai bloggerul de care mă luam la început, dacă nu am devenit deja.

Are balta peşte

În dimineaţa asta Dîmboviţa a vrut să-mi demonstreze că habar  n-am ce vorbesc, că ar trebui să-mi văd lungul nasului şi să dau dovadă de ceva mai multă modestie intelectuală. Pe scurt, mi-a demonstrat că de fapt balta are peşte. Acum cîteva zile scriam că pescarii îi aduc degeaba ofrande cu undiţele lor, că aşteaptă la nesfîrşit după Dîmboviţa etern fiţoasă. Azi dimineaţă, însă, chiar în secunda în  care treceam pe lîngă cineva care pescuia între podul Izvor şi Piaţa Naţiunile Unite, acesta a scos din apă cu un gest melodramatic un peşte mic, cam de zece centimetri.  Pescarul era foarte încîntat de reuşita lui, căci imediat s-a întors către vecinul lui  mai puţin norocos şi i-a strigat triumfător: Campionul, nea Nicule!  Ar fi trebuit să mă dau jos de pe bicicletă şi să-l întreb pe   campion dacă nu vrea o poză cu captura lui care reuşea cu greu să întindă firul undiţei pînă jos. El ar fi avut ce să arate nepoţilor şi eu aş fi avut ce să pun pe blog.

Dar în loc de asta mi-a venit imediat în minte o conversaţie pe care am avut-o cu cineva aseară. Respectivul cineva zicea că nu există niciun dincolo, pentru  că nu se vede. Că nu există minuni, că nu există dragoste (care, dacă e, trebuie să fie tot o minune), că nu există Dumnezeu, pe scurt că nu există nimic dincolo din ce se poate vedea.  Cum, pornind de la ce se vede, să expediezi ceea ce nu se vede? Şi credinciosul şi necredinciosul se află în aceeaşi situaţie. Pentru niciunul nu există dovezi, ambii fiind în situaţia de a căuta indicii despre dincolo. Credinciosul se uită la ceea ce se vede şi găseşte numeroase semne pentru existenţa a ceea ce nu se vede, a unui dincolo. Pentru el moartea nu e doar o tragedie, o fundătură surdă şi absolută, ci o ghicitoare. La fel suferinţa. Dar ghicitori sînt pentru el şi rîsul, frumosul, muzica, căci toate lui i se par a fi expresii ale lui dincolo în aiciul nostru. Oricum ar fi, ce vreau să spun e că nu e deloc înţelept să tragi concluzia că nu există peşte în baltă doar pentru că de fiecare dată cînd treci tu pe lîngă pescari aceştia nu prind nimic.

Pe drumul de la mare se mai şi moare

În cea mai mare parte a timpului, viaţa e o fotografie neclară în care binele se amestecă cu răul, frumosul cu urîtul, fericirea cu suferinţa, speranţa cu disperarea. Uneori, ceea ce conform definiţiilor oficiale ar trebui să facă bine, face rău. Cum e cazul unor medicamente cu efecte negative mai rele decît  bolile pe care încearcă să le vindece sau al poliţistului care aseară a intrat frontal într-o maşină ca a mea. Bine că n-a fost a mea! Adică, un poliţist ar trebui să prevină accidentele, nu să le producă. Ştiu, poliţistul e şi el om ca fiecare dintre noi şi deci nu e scutit de accidente. Mă foloseam de el doar ca o metaforă pentru ideea de început, anume că în lumea noastră toate sînt amestecate şi că nicio graniţă nu e chiar graniţă. În cuvintele lui Marx: tot ce e solid se topeşte în aer !  Din fericire, în ciuda impactului frontal la viteză mare (se pare că a fost vina poliţistului, care a intrat pe contrasens), n-a murit nimeni.

La locul unui accident, eşti pus faţă în faţă nu cu fiare stricate şi cu oameni morţi, ci cu însăşi fragilitatea condiţiei noastre, care te izbeşte în plexul stomacului metafizic. Căci nicăieri nu se vede fragilitatea noastră în forma ei cea mai radicală ca în faţa morţii. Moartea, orice altceva ar mai fi, este şi un memento pentru ce sîntem noi de fapt (oare ce sîntem, de fapt?).

Javra alfa

Cîteodată lucrurile se potrivesc de minune. Copacul e tocmai acolo unde ai tu nevoie de umbră. Altă dată, însă, copacul e cu  doi metri mai departe de locul unde ai vrea tu să fie umbră și atunci îți vine să-ți blestemi zilele și să mori, ca Iona. Eu sînt acum la umbra unui copac pe faleza din Galați, însă umbra o să mă părăsească curînd. Ar fi fost minunat ca pomul ăsta să aibă coroana mai stufoasă și să fie doi metri mai încoace. Dar nu e. Și eu o să rămîn în curînd cu ochii în soare și o să fiu nevoit să-mi caut altă umbră.

Ieri scriam despre Dîmbovița eternă iar azi aș putea să scriu despre Dunăre, dar n-am chef căci nu prea sînt în apele mele. Aseară eram în Cișmigiu cu o carte în mînă și citeam liniștit pînă cînd lîngă mine s-au așezat patru adolescenți, mai exact trei adolescente și un adolescent, vopsiți roșu aprins în cap și cu cercei peste tot, știți genul. Vorbeau tare și beau bere iar scena a culminat cu adolescentul aruncînd cutia de bere peste umăr, probabil într-un gest care i se părea lui a fi de mascul alfa. Mă rog, poate avea dreptate. Doar că eu am început să fierb de indignare că trebuie să împart orașul cu astfel de exemplare ale faunei urbane (vezi demersul celor de la Guerrilla de acum ceva timp în care încercau să identifice cît mai multe specii ale acestei faune). Așa că după vreo două minute de fierbere, am decis să mă ridic și să iau cutia de bere de unde o aruncase javra alfa (pardon, cîinele alfa sau alpha dog-că tot a venit vorba dacă nu ați văzut filmul Alpha Dog, puneți mîna sau ochiul și vedeți-l, îmi aduc aminte că mi-a făcut o impresie puternică  cînd l-am văzut). Am așezat cutia pe banca care mă despărțea de haita de adolescenți dezlănțuiți și am continuat să citesc. Bineînțeles că nu am rămas neobservat și una dintre adolescente care probabil nu era așa de convinsă de supremația cățelului alfa cu pricina s-a ridicat și a pus cutia în coșul de gunoi unde îi era locul.

Realitatea pe care o producem noi țoți și care se cheamă realitate socială, este radical diferită de realitatea naturală, adică aceea a materiei neînsuflețite, prin aceea că este reflexivă. Adică, realitatea socială nu e ceva dat, ca structura atomului sau relieful sau compoziția chimică a solulului sau  gravitația etc., ci e produsă și transformată permanent de actorii care o compun. Așadar, deși avem impresia că lumea în care trăim, aia compusă din oameni și din produsele lor (obiceiuri, instituții, cultură, mahalale etc), e un univers fix la care trebuie să ne adaptăm, realitatea e că prin micro-gesturile noastre sîntem adevărate motoare care contribuim activ la transformarea ei. Asta înseamnă că ce am făcut eu cu cutia aia de bere, deși nu va schimba mare lucru, poate afecta într-o anumită măsură mentalitatea de mahala a maidanezului alfa și poate va arunca mai puține cutii cu bere pe iarba verde din parc. Știu, realitatea e plină de javre murdare. De exemplu, chiar acum, căutînd umbra asta la fel ca mine, un tip scuipă într-una, metodic și constant. Are o față de prost și mi-e grață de el, dar din păcate nu mă pot duce să-i culeg flegmele de pe jos  și să i le lipesc pe față.

O să încerc să-mi îndrept gîndurile către lucruri mai frumoase. De exemplu la faptul că săptămîna viitoare o să-mi susțin teza de doctorat în catedră sau că sînt nevoit să mă rup de cele mai frumoase cinci luni din viața mea de pînă acum. Dar parcă ultima chestie nu e chiar frumoasă. Eh, cine mai știe ce e și frumosul ăsta. Oricum dispare pe zi ce trece dintre noi. La fel ca dragostea, credința, speranța și alte realități demodate.

PS: Sînt tentat să-i fac o poză izvorului nesecat de flegme din spatele meu, dar mi-e teamă să nu-i devin țintă.

PPS: Mi s-a terminat bateria înainte să apuc să postez. În momente d-astea îmi doresc să am și eu un MacBook la care să țină bateria șapte ore. Dar chiar și în momentele astea prețul MacBookurilor (6-8 mii de lei unul de 13 inch) mi se pare nesimțit de mare. Avantajul faptului că nu am apucat să postez atunci e că acum, la cîteva ore, pot să fac observația că umbra la care mă refeream la începutul postului n-a fost așa de trecătoare cum credeam eu din cauză că anticipasem greșit traiectoria soarelui pe cer. Și metaforic și nemetaforic. La vreo trei ore după ce am început să scriu, umbra era încă acolo, răcoroasă și deasă.

Dîmboviţa eternă

În fiecare dimineaţă, în drum spre serviciu, trec pe cheiul Dîmboviţei unde în fiecare dimineaţă (cel puţin în cele de vară) sînt aliniaţi pescari, începînd cu Podul Izvor şi pînă spre Piaţa Naţiunile Unite. Pentru că eu trec cu bicicleta pe lîngă ei, îi mai văd scoţîndu-şi undiţele din apă şi de fiecare dată acul e gol.  Ceea ce mă face să mă întreb dacă cineva prinde vreun peşte vreodată din Dîmboviţa. Şi dacă nu prind,  de ce continuă să vină la pescuit. E ca şi cum Dîmboviţa ar fi o promisiune veşnic neîndeplinită care din nu ştiu ce motiv îi fascinează pe pescari.

În altă ordine de idei, aseară eram pe la Zara ca să profit de reduceri (chiar şi în mine e un mic consumerist, hi hi)  şi în timp ce probam un sacou  (un ardelean ar zice pînă probam un sacou) cineva îmi cotrobăia prin geanta pe care  o lăsasem pe o masă cu haine.  „E geanta mea”, zic. Domnul respectiv, un tînăr pe la 35 de ani, îşi cere scuze şi-mi spune că i se părea frumos modelul şi chiar se întreba ce caută o genată între haine. Eu nu mi-am luat geantă de la Zara pentru că mi s-au părut scumpe. Geanta mea e una ieftină, din Mini Prix, dar uite că probabil cineva ar fi fost dispus să plătească pentru ea de cinci, şase ori mai mult doar pentru că a găsit-o la Zara. Consumeristul din fiecare dintre noi…