Un vis

Cred că te-am visat odată, cînd aveam vreo 10 ani, zise el. Ea îi răspunse cu un zîmbet neîncrezător. –  Am visat o fată aşa de frumoasă  încît m-am simţit bîntuit de imaginea ei cîteva zile după. Zîmbetul ei lua acum o tonalitate melancolică, care o făcea să pară aproape tristă. -Poate toţi visăm în copilărie pe cel de care ne vom îndrăgosti cîndva şi uităm.  Poate eu sînt unul dintre puţinii norocoşi care îşi amintesc. Cred că doar aşa are sens ce zicea Kierkegaard, nu mai ştiu unde, că atunci cînd vedem pentru prima dată persoana de care ne îndrăgostim, avem sentimentul că  o cunoaştem deja, că ne e într-un fel familiară. Ea devenea din ce în ce mai neîncrezătoare şi mai distrată, ca de fiecare dată cînd el îl  pomenea  pe Kierkegaard. Ea nu credea în visele lui şi nici în vise în general. – Nu-mi amintesc visul, continuă el, îmi amintesc doar că l-am avut şi ce a însemnat pentru mine. E unul dintre visele acelea care rămîn cu tine pentru tot restul vieţii. Şi îmi place s-o iau la vale pe toboganul idealismului şi al romantismului patetic şi să-mi imaginez că visul e explicaţia pentru sentimentul că  te ştiam deja atunci cînd te-am văzut prima dată. De fapt, nu mă simţeam ca şi cum te-aş fi ştiut deja.  Ai apărut din senin şi aveai un aer nepămîntean. Dar era ceva în nepămîntescul tău care parcă era făcut dintr-un miros pe care îl mai inhalasem odată. Între timp ea îşi aruncase privirea pe fereastră căci începuse să plouă şi inhala mirosul foarte pămîntesc al teilor înfloriţi.

Anunțuri

6 gânduri despre „Un vis

  1. Miracolele există, doar oamenii care să creadă-n ele sunt din ce în ce mai puţini… Teribil de real… dureros de real…

  2. now, you really made me cry :))). chiar m-am emotionat, gandindu-ma la o discutie asemanatoare pe care am avut-o acu ceva vreme cu cineva, nu oricine. eu CRED ca e adevarata, intr-un anumit fel, mai nuantat (nu stiu acu sa nuantez), dar basically, it has a point.
    tot legat de ce ai scris, in alta ordine de idei, dar mult mai „becaliana”: platone, platone, care esti tu platon 😛 (si o spun cu simpatie, nu cu ironie, asa ca scuze de familiaritatea exprimarii)

  3. Nu e nevoie de niciun fel de scuze de la cineva pe care am reusit sa-l (s-o) fac sa plinga ;)) N-as vrea sa merg deloc inspre parintele Platon. N-as vrea sa explic sentimentul de familiar de care vorbeam prin vreo anamneza platoniciana. Deci nu prin vreun fel de memorie, adica prin vreo legatura cu trectutul. mai degraba, as vrea sa cred ca sentimentul de familiaritate e produs de recunoa;terea instanta a potentialului cuiva de a fuziona cu tine. Adica o anamneza din viitor, nu una din trecut, daca vrei. si asa am scapat si de becali si de platon dintr-o lovitura 😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s