Blogging vs facebook

Bloggingul e în general motivat de dorinţa de a spune ceva. Pentru unii e motivat de dorinţa de face bani, dar probabil a început  tot ca dorinţă pură de a spune ceva şi s-a amestecat la un moment dat cu dorinţa de a face bani şi s-a diluat cu totul în aceasta. Dar cei care fac bani din blogging sînt puţini, cred, aşa că cei mai mulţi dintre blogger sînt motivaţi tot de dorinţa pură de a spune ceva. Orice. De cele mai multe ori  chestii care nu interesează pe nimeni şi care rămîn necitite. Un cimitir de cuvinte care, pentru că nu şi-au trăit niciodată viaţa, adică n-au fost citite, sînt un fel de avortoni.

Arethe,  un cititor pretenţios al blogului meu, îmi spunea într-un comentariu recent că aşteaptă de la mine să fiu o sursă de inspiraţie pentru gînduri. Arethe a surprins mai bine decît conştientizam eu însumi raţiunea de a fi a blogului meu în raport cu consumatorii.  Deşi plin şi eu de tot felul de frustrări, nu scriu aici ca să mi le rezolv.  Scriu pentru a materializa  gînduri care altfel nu ar exista nici pentru mine (de aici subtitlul blogului meu: scriu şi uite că în urma mea răsare sensul).  Am ajuns astfel să simt nevoia să-mi cer scuze faţă de Zoso, pe care sper să nu le citească niciodată. Căci scuzele mele nu sînt de fapt pentru el, ci sînt doar o formă de exprimare a părerii mele de rău că am derapat, un derapaj pe care Arethe l-a surprins foarte bine, Şi l-a surprins  pentru că de fapt nu mă caracterizează tipul ăsta de derapaj. Şi mă bucur că e aşa.

Ca o reflecţie fără legătură cu ce am spus pînă acum, mi se pare că faceb00k-ul, această nouă super putere, subminează bloggingul şi o face în mai multe feluri.  În primul rînd, oferă o modalitate mai facilă de exprimare a acelor impulsuri care ar putea să se transforme în gînduri mai bogate. Altfel spus, în loc să scriu un paragraf pe blog, e mult mai uşor să arunc două vorbe pe facebook. Facebook-ul devine, ziceam, o rezolvare facilă a unei nevoi pentru care bloggingul era deja o rezolvare foarte facilă, căci e mult mai uşor să  scrii   pe blog decît să scrii o carte.

Spre ilustrare, tocmai m-am intilnit pe holurile judecatoriei sectorului 3 cu un batrinel stabilit in germania si care mi-a tinut o predica interminabila si plina de patos despre cum sa fac sa plec mai repede de aici. like pt batrinel si predica lui edificatoare. Am copiat aici exact ce scrisesem pe facebook. Pe blog aş fi scris cu diacritice şi aş fi explorat  mai în profunzime semnificaţia întîlnirii întîmplătoare pe care am avut-o cu un personaj interesant, conversaţia pornind de la observaţia acestuia că toaletele din Judecătoria Sectorului 3 sînt mai curate decît cele din alte judecătorii. Pe facebook, întîmplarea a fost epuizată rapid, adică expediată, în trei vorbe. Pierderea, căci de o pierdere e vorba, nu e nimănui altcuiva decît a mea, căci mi-am refuzat astfel ocazia de a mă confrunta cu propriile mele reflecţii, pe care le-am omorît din faşă prin apelul la facebook.

Toate astea au sens doar pentru cineva care simte nevoia să spună ceva. Ce am vrut să spun e că nevoia asta nu e în primul rînd de a spune ceva altora, ci de a-ţi spune ceva ţie. Pentru toţi ceilalţi, ce am scris acum nu va face decît să contribuie la expansiunea cimitirului virtual al avortonilor.

Anunțuri

A fi sau a nu fi idiot

Mai de mult am scris un post în care răbufunea oarecum frustrarea de a nu fi citit (pe vremea aia nu mă citeau nici studentele de anul 1, filosofie). Mă întrebam acolo de ce are atîta succes un Mircea Badea sau  mai ales un Zoso, care, mi se părea mie, n-are nimic de spus şi nici măcar nu ştie cum s-o facă. Zoso s-a alertat imediat şi am avut un scurt schimb de replici neprietenoase pe blogul meu. Toată povestea poate fi văzută aici.

Astăzi, cu ajutorul facebook-ului, car tinde să devină pîinea şi apa virtuală cu care trăim, nu-i aşa?, am dat peste un link în care cineva zicea: Un idiot, Zoso , pornind de la faptul că Zoso  le vorbea de sus celor de la Academia Caţavencu. Acum, eu nu sînt neapărat de părere că Zoso ar fi un idiot mai mare decît media idioţilor din România. Dar dacă ţinem cont de cît de popular este sau era la un moment dat Zoso, devine evident că el nu are dreptul să fie deloc idiot, nici măcar un pic. Am fost destul de dezamăgit să aflu că cineva care aparent avea gusturi mai bune, era fan Zoso.  Zăşto? Ca să zic aşa…

Consilier de probaţiune la bine şi la rău

De la începutul anului şi pînă acum aproximativ o lună cînd am revenit la serviciu, cam uitasem că sînt şi consilier de probaţiune. Vinerea trecută, însă, mi-am amintit asta într-un mod destul de dramatic. Mă aflam pe teren, undeva în zona Brîncoveanu, făcîndu-mi meseria  care pe teren înseamnă în general că vizitez  inculpaţi (sau infractori ipotetici). Mă aflam, deci, în curtea unui inculpat cu vilă şi cu un rottweiler foarte needucat. Needucat pentru că în timp ce mă aflam cu spatele la el, a băgat capul prin grilajul foarte generos (nici stăpînul nu era foarte educat) şi m-a muşcat de fund. Dacă descriu o întîmplare adevărată, am voie să folosesc cuvîntul fund, nu-i aşa? M-am dus la urgenţă şi de acolo la spitalul Colentina pentru a-mi face injecţiile necesare.

Cu mine pe teren erau şi două studente care fac practică la noi şi pe care le-am luat pe teren ca să le arăt ce aventuri are un consilier de probaţiune. Din cîte ştiu, e prima dată în istoria Probaţiunii din România cînd un consilier de probaţiune e muşcat de fund, deci nu mă aşteptam la o astfel de aventură. Studentele respective (care probabil nu-mi citesc blogul, iar dacă mi-l citesc sper că nu se supără pentru ce o să scriu) trebuie să-şi pună impresiile şi observaţiile într-un jurnal de practică. Astăzi, le-am întrebat dacă au de gînd să treacă în jurnalul de practică cum au asistat ele la violentarea unui consilier de proaţiune de către un rottweiler needucat. S-au uitat mirate la mine şi mi-au răspuns că nici prin cap nu le -a trecut aşa ceva. Asta pentru că jurnalul e un document oficial în care se trec lucruri oficiale şi serioase. Dar şi muşcătura mea a fost oficială, pentru că la spital am declarat-o ca accident de muncă. Şi a fost şi serioasă pentru că am şi acum pe curea urmele dinţilor care n-au reuşit să-mi găurească fundul. Doar doi au făcut asta.

Dacă ai fumat canabis, ferește-te de 112

Să te duci seara cu șeful înspre  casă nu  e cea mai înfricoșătoare perspectivă dintre toate, mai ales cînd au un șef cool ca al meu. Chiar dacă ești obosit după o zi de muncă 2 în 1, adică munca propriu-zisă pînă la 4, urmată de scris la teză, adică și mai muncă, după ce a plecat toată lumea acasă și s-a făcut liniște, pînă la 9. Chiar dacă prietena ți s-a dus singură la o petrecere sau eveniment monden sau cum vreți să-i ziceți, o chestie unde lumea se îmbracă foarte frumos și unde fiecare individ funcționează ca o oglindă pentru celălat. Chiar dacă ai băut cam multă cafea pe la 6 și ți-e teamă că n-o să poți adormi. De fapt, departe de a fi o perspectivă înfricoșătoare, drumul cu șeful înspre casă a fost unul dintre momentele de vîrf ale zilei, poate singurul (șefu’ nu-mi citește blogul, deci nu fac pupincurisme aici, în caz că cineva se pregătea să-și schimbe părerea excelentă pe care o are despre mine).

Asta pentru că șefu’ care e ascultător fidel de Realitatea Fm, m-a pus la curent cu momentele de vîrf ale zilei, și se pare că ziua asta chiar a avut niște momente de vîrf, spre deosebire de mine. În primul rînd, azi a fost prins avocatul din Brașov care aranjat să-i fie omorîtă nevasta de un delincvent profesionist. Delincventul fusese prins acum vreo trei luni cînd a avut loc crima, dar avocatul abia azi. De ce? Șeul meu  dădea vina pe faptul că e român și că noi nu ne pricepem la nimic, nici măcar la omorît. Avocatul, oricît de incredibil ar părea, păstrase niște bilete scrise de mîna lui în care dădea instrucțiuni celui care urma să-i omoare nevasta. Cît de prost să fie cineva să facă așa ceva? Îmi vine să-mi explic asta prin vreun soi de perversă deformare profesională,  dat fiind că era avocat mă gîndesc că n-a putut să se despartă de biletele alea deoarece reprezentau probe în Instanță, n-avea importanță că împotriva lui.

Șeful și-a continuat topul zilei cu accidentul din Primăverii, unde, pe la ora 4 dimineața, un șofer beat a intrat într-o mașină de poliție care era acolo  cu radarul. Se pare că au ajuns toți la spital.

Dar momentul cu adevărat de vîrf al zilei e dat de un apel la 112 al unui tînăr din Timișoara, care  a sunat  acolo pînă a fost luat în serios și în cele din urmă pe sus, spunînd că el e fiul lui Dumnezeu și cultivă canabis, și că vrea să fie luat. Pînă la urmă polițiștii l-au crezut și chiar au găsit la el acasă mult verde și pe el foarte high. Atît de high încît: 1: Se credea fiul lui Dumnezeu, 2: S-a autodenunțat și acum probabil o s-ajungă la pușcărie sau la Probațiune unde o să se ocupe colegii mei de la Timișoara de el.

După drumul înspre casă cu  șefu’, am ajuns la concluzia că uite cîte pierde unu care n-ascultă niciodată Realitatea Fm în mașină și stă ca prostu’ doar cu muzica bună de pe Guerrilla.

Dilema bloggerului

Cînd îţi faci blog, devii un fel de mic domn stăpîn pe moşia lui. Tocmai citeam un articol care prezenta un studiu conform căruia internetul nu contribuie aşa de mult la democratizarea opiniei cum argumentau unii. Adică, şi pe internet se formează cam aceleaşi relaţii de putere ca în alte situaţii. Pe un forum, de exemplu, unii o să fie mai ascultaţi decît alţii din alte motive decît cele care ţin de calitatea argumentării lor.

Totuşi, pe un forum toate opiniile sînt în principiu egale. Există un moderator care are grijă să nu existe atacuri la persoană şi limbaj prea colorat şi care ar trebui să fie imparţial. De multe ori nu e pentru că i se urcă puterea virtuală la cap. Un blog, în schimb, deşi e public, e proprietatea cuiva, deci e de fapt privat. Cînd vii la mine pe blog, e ca şi cum ai veni în locuinţa mea unde pot să te şi împuşc dacă mă simt ameninţat.

Nu ştiu dacă şi-au pus şi alţii problema asta, dar eu am primit recent un comentariu pe blog care m-a făcut să simt ceea ce am numit aici dilema bloggerului. Cum să reacţionezi cînd primeşti comentarii care nu doar sînt atacuri la persoană, adică nu au niciun fel de argumentare decît cea ad hominem, dar sînt şi jignitoare şi încalcă regulile oricărui bun simţ?
Fiind stăpîn absolut (un fel de Dumnezeu pe blogul meu) pot să mă prefac că nu a existat comentariul respectiv şi să nu-l aprob. Dar conştiinţa asta a mea păcătoasă nu mă lasă să fac asta. Dar înainte să merg mai departe, să vedem despre ce e vorba. Iată comentariul pe care l-am primit acum vreo două zile de la un om supărat la postul meu Dumnezeul lui Darwin:

Prin posturile tale, reusesti performanta de a fi simultan la fel de plictisitor ca un popa si la fel de lipsit de solutii ca un psiholog.

Sa-ti spun si de ce: abordezi subiectul cu niste preconceptii bolnave de baiat de altar complexat (care incearca sa-si demonstreze in subconstient ca el nu e prost , ca poate trai si cu faptul ca nu a dat la poli), astfel incat stiu de dinainte la ce concluzie vei ajunge. Doi la mana, in probleme stiitifice backgroundul tau e firav , esti ca o cladire fara o fundatie stabila. Nici nu stiu de unde sa incep , ca n-ai expus nici un argument logic.
Din ce inteleg eu, genele sunt susceptibile la influenta cuantica pentru ca „sunt foarte mici” ??? Ei si? Ce mi-e asta , ce mi-e teoria stringurilor, tot aceeasi gargara. In recombinarea genomica, cromozomii sunt mereu aranjati in junctiuni complementare. Daca era haos microscopic cum zici tu , poate alelele alea care te-au facut pe tine credincios s-ar fi suprapus cu partea cortextului cu care iti misti mana.

Nu cred ca multi din cei care te citesc prima data mai revin si a doua. Si sincer, cu materialul asta cred ca nici nu agati prea mult , poate doar poete care-s anul i la filozofie. Stick to social „sciences” ,my friend.

O să încerc să fiu şi eu la fel de supărat ca anonimul meu comentator (comentariile josnice au întotdeauna nevoie de mantaua anonimatului). În primul rînd, supăratul nostru stăpîneşte foarte problematic abilitatea elementară a cititului. Dar asta nu-l împiedică să încerce scrie, activitate ceva mai complexă decît cititul. De ce spun asta? Pentru dl. supărat nu observă că eu doar mă refeream la cartea lui Miller şi o puneam în relaţie cu un articol citit recent. Deci ideea că evoluţia ar fi influenţată de evenimente din lumea cuantică nu îmi aparţine mie, ci lui Miller. După cum scrie, supărăciosul nostru e biolog, aşa că ar trebui să ştie cine e Miller.

Apoi, mă acuză că nu am o fundaţie ştiinţifică stabilă. Aş adăuga nu doar că nu e stabilă, dar nu am deloc aşa ceva. Din cîte ştiu, n-am încercat să public niciodată în vreo revistă de specialitate. Dacă mai scriu despre ştiinţă pe blog, n-o fac din nostalgia de a nu fi dat la politehnică (în orice caz, acolo nu se face ştiinţă domnule supărat, acolo se produc ingineri!), ci datorită unei curiozităţi naturale în legătură cu Universul ăsta minunat în care trăiesc.
Nu pot să nu mă întreb cît de stabilă e fundaţia ştiinţifică a unui om care numeşte teoria stringurilor (pe româneşte teoria corzilor sau pe engleză string theory) gargară. Ar trebui să o aibă mai solidă decît a lui Hawking care din cîte ştiu nu crede despre teoria corzilor că ar fi doar gargară.
Mi se spune apoi să mă limitez la ştiinţele sociale, unde „ştiinţe” este pus între ghilimiele pentru a se sugera că ştiinţele sociale nu sînt deloc ştiinţe. Acum, i-aş spune supăratului că fizcienii spun acelaşi lucru despre biologie. Pentru fizicieni, doar fizica e ştiinţă. Şi au într-un fel dreptate pentru că fizica este cea mai elementară ştiinţă, are ca obiect elementele cele mai ultime (sic) din întreaga realitate disponibilă empiric. Pentru un fizician, biologia nu e o ştiinţă, ci un fel de istorie naturală. Dar spune-i asta biologului şi o să se supere maxim. Ştiinţele sociale au crezut odată că pot folosi metodele ştiinţelor naturale, dar recent şi-au dat seama că nu e o direcţie prea înţeleaptă. În orice caz, a spune că ştiinţele sociale nu sînt ştiinţe, înseamnă a da dovadă de cea mai crasă ignoranţă. Căci ştiinţă nu este doar ceea ce se petrece într-un laborator şi poate fi prezentat sub formă de formule matematice, ci orice demers care are un obiect bine determinat şi o metodologie adecvată pentru investigarea respectivului obiect. Dacă supăratul vrea să sugereze că psihologia, sociologia, antropologia, economia şi istoria nu sînt ştiinţe, treaba lui. Dar eu simt că pierd vremea luînd în serios pe cineva de felul ăsta.

În final, supăratul face pe sociologul naiv, ştiinţă pe care tocmai o expediase, şi schiţează un profil demografic al vizitatorilor mei. Ce să zic…studentele de la filosofie anul unu nu sînt cel mai prost segment de populaţie posibil, deci e şi asta o performanţă.

Dar bineînţeles că pierd vremea luînd în seamă un astfel de comentariu! Dacă am făcut-o, am făcut-o nu pentru anonimul supărat, ci pentru dilema mea. Ce să fac cu atotputernicia mea virtuală? Dacă sîntem în situaţia în care sîntem acum, sîntem pentru că Dumnezeu n-a vrut să expedieze răul deşi ar fi putut. L-a luat în serios. Dacă am vreo urmă de conştiinţă, singura chestie despre care se poate spune că e supraomenească în om, aceasta îmi spune că nu pot să mă prefac că n-am primit comentariul respectiv, oricît de puţin ar fi meritat acesta să fie luat în seamă.

Dacă sînt plicticos ca un popă şi lipsit de soluţii ca un psiholog (foarte bine alese exemplele, îi recunosc asta supăratului), rămîne să decidă studentele anul 1 de la filosofie care mă citesc cu pasiune.

Puşcărie te halesc

Nu, nu m-am tîmpit. Nici nu m-am cocalarizat sau manelizat. Am pus titlul ăsta doar ca să şochez (dacă aş fi pus semnele de punctuaţie necesare aş fi stricat toată şmecheria). De fapt, chiar vreau să scriu două vorbe despre puşcărie şi despre mîncarea de acolo. Cîteodată, joia, cînd serviciul mă trimite prin Jilava, am ocazia să mănînc acolo. Cantina sau popota cadrelor e un loc oarecum intim, cu mîncare bună şi foarte, foarte ieftină. Azi am mîncat peşte  cu mămăliguţă şi usturoi şi cu îngheţată la desert. Totul cu doar şase lei. Să tot mănînci în puşcărie. Aproape că îmi pare rău că nu am drum zilnic pe acolo.

Poate unora li s-a întors pe dos stomacul în secunda în care au auzit de mîncare asociată cu puşcăria. Am văzut şi mîncarea deţinuţilor şi am şi mirosit-0, plimbată pe secţie în nişte butoaie de aluminiu, şi mi s-a întors şi mie pe dos stomacul. Probabil mîncarea îndeplineşte toate standardele de iegienă etc, dar cînd vine vorba de miros, modalitate de prezentare etc., te face să crezi că ar putea să fie şi viermi acolo.

Pentru că a venit vorba de viermi, o fac un salt din Jilava în adîncimile spaţiului cosmic. Din fizica teoretică, science fiction-ul a luat conceptul de gaură de vierme şi l-a bagatelizat uşor, dar în esenţă gaura de vierme e ceva foarte serios. Gaura de vierme, din cîte îmi amintesc eu, e o modalitate de a parcurge distanţe incredibil de mari sugerată de anumite teorii din fizică. Conform acestor teorii, în anumite condiţii spaţiul se îndoaie şi face ca două puncte situate la milioane de ani lumină distanţă să ajungă unul lîngă altul făcînd astfel posibilă trecerea dintr-unul în altul, ca şi cum ai trece o punte. Recent citeam un articol în care se spunea că viermii ar putea ajuta omul să ajungă departe în spaţiu. Cînd am văzut titlul (ca să  vedeţi cît de important e titlul şi de ce am riscat să-mi stric reputaţia apelînd la unul aşa de colorat)  gîndul mi-a fugit imediat la găurile te vierme (metaforic) pe care le ştiam eu din SF şi fizica teoretică. Doar că în articolul respectiv era vorba de viermi din ăştia de pe pămînt pe care îi găsim uneori prin mîncare, şi nu doar în Jilava. Se pare că anumiţi viermi îşi pot aduce contribuţia la prevenirea anumitor probleme de sănătate asociate cu călătoriile foarte lungi din spaţiu. Cu alte cuvinte, viermii sînt de viitor. Parcă şi văd oamenii viitorului dormind cîţiva ani într-o cutie plină de viermi. Dar cred că astfel am sugerat un coşciug cu un cadavru în descompunere, atingînd astfel pentru prima dată pe blogul meu dimensiunea horror. Îmi cer scuze de la cititorii mai sensibili.

Dumnezeul lui Darwin

În urmă cu mai bine de un an, am citit o carte care a însemnat enorm pentru evoluţia mea intelectuală. Cartea era scrisă de unul dintre cei mai mari biologi ai momentului, Kenneth Miller, şi se chema Finding Darwin’s God (Găsindu-l pe Dumnezeul lui Darwin). Nu pot să las ocazia asta să treacă fără a mă lăuda că după ce i-am citit cartea, am avut şi un foarte scurt schimb de emailuri cu dl. Miller, ceea ce la vremea respectivă  m-a făcut foarte fericit.

Acum, ce e interesant în legătură cu Miller şi cu cartea lui, e că acest domn biolog este şi un catolic practicant. În general, biologii nu prea sînt credincioşi, spre deosebire de fizicieni care în general sînt. Deşi e credincios, Miller a fost unul cel care a demontat argumente creaţionismului ştiinţific, jucînd un rol important în procesele în care se discuta ce anume să se predea în şcoli, evoluţionism sau creaţionism. Ştiţi foarte bine că în America toate se rezolvă cu procese. Recent citeam undeva că nişte spitale de acolo au dat în judecată nişte mari producători de tutun pentru că au tratat bolnavi care le fumaseră tutunul. Comic, nu-i aşa? Pe undeva pe acolo a fost uitat faptul fundamental că ţigara şi-o bagă fiecare sigur în gură, de bună-voie şi nesilit de nimeni, ca la căsătorie. (Nu vreau să insinuez că ar fi căsătoria o formă de sinucidere, deloc!)

Revenind la Dumnezeul lui Darwin, Miller, după ce demonta unul cîte unul toate argumentele creaţioniştilor, mai ales pe cele ale aşa numitului young earth creationism, arăta că Dumnezeu se implică în cursul evoluţiei printr-o misterioasă manipulare a ADN-ului la nivel cuantic. Genele, adică, fiind atît de mici, ar fi cumva susceptibile la influenţa fenomenelor cuantice. Cartea a fost foarte bine primită în general, dar criticată pentru ideea asta, că evoluţia ar fi influenţată în vreun anume fel de sub-lumea cuantică. Azi dimineaţă, am dat peste un articol care poate fi citit aici în întregime  în care tocmai asta se argumenta. Mai exact, se arăta că ADN-ul poate discerne între anumite stări cuantice şi este influenţat de către acestea. Sigur, aici se termină bruma mea de ştiinţă, aşa că nu merg mai departe pentru că nu înţeleg mai mult. Mă mulţumesc doar să arăt că ce era pentru Miller calea, care acum cîţiva ani cînd a fost propusă a fost luată în rîs, prin care Dumnezeu acţionează într-un univers care altfel pare a fi condus de legi mai stricte sau mai haotice dar în orice caz implacabile, este confirmat de descoperirea asta recentă.

Ce este omul?

Mă gîndeam acum la chestia asta pe care o numim natura umană. Unii ar zice, şi tind să fiu de acord cu ei, că nu există aşa ceva. Adică, natura umană ar fi o chestie atît de dinamică, un făcut permament mai degrabă decît un dat iniţial, încît aproape că nu ar avea rost să vorbeşti despre ea. Întrebarea Ce este omul (fie urmată de biblicul ca să te gîndeşti la el sau fără aşa ceva) e fără îndoială cea mai importantă dintre toate. Dacă omul e doar produs al evoluţiei, ştim ce este omul. Este un fel de cod scris pentru computer, o sumă  de instincte şi alte funcţii adaptative şi atîta tot. Dar dacă omul e mai mult decît atît, dacă e opera unui Dumnezeu infinit, adică, nu mai ştim sigur  ce e omul. Paradoxal, în incertitudinea asta de a nu şti exact ce e omul, stă toată fericirea noastră şi toate speranţele de mai bine pe care le putem avea. Cu alte cuvinte, dacă avem o perspectivă strict materialistă asupra lumii, există şi o natură fixă a omului, puţin diferită de a altor materiale, dar similară în fond cu a acestora. Dacă în ecuaţie introducem spiritul, dintr-o dată omul devine loc miraculos al întîlnirii animaliculuil, determinatului, finitului şi noroiului, cu divinul, nedeterminatul, infinitul. Şi abia cînd omul se întîlneşte cu infinitul are sens să ne întrebăm ce este omul. Altfel, răspunsul la întrebare e relativ simplu.

O să ziceţi  că am luat-o iar la vale pe panta vorbelor abstracte şi fără rost. Doar că legătura lor cu viaţa e una foarte puternică.

Se pare că sîntem permanent fascinaţi de vraja lui altundeva. Fiind aici, indiferent cît de frumos se întîmplă să fie aici-ul pe care-l avem la un moment dat, ne plictisim şi ne dorim să fim în altă parte. Se pare că la mijloc ar fi natura umană. Dacă natura umană e ceva determinat, n-avem decît să ne resemnăm cu faptul că vom fi mereu sclavii lui altundeva. Dacă natura umană e nedeterminată, ne rămîne speranţa că ne putem ridica de-asupra ei şi că ne vom împăca la un moment dat cu un anume aici.

 

Un vis

Cred că te-am visat odată, cînd aveam vreo 10 ani, zise el. Ea îi răspunse cu un zîmbet neîncrezător. –  Am visat o fată aşa de frumoasă  încît m-am simţit bîntuit de imaginea ei cîteva zile după. Zîmbetul ei lua acum o tonalitate melancolică, care o făcea să pară aproape tristă. -Poate toţi visăm în copilărie pe cel de care ne vom îndrăgosti cîndva şi uităm.  Poate eu sînt unul dintre puţinii norocoşi care îşi amintesc. Cred că doar aşa are sens ce zicea Kierkegaard, nu mai ştiu unde, că atunci cînd vedem pentru prima dată persoana de care ne îndrăgostim, avem sentimentul că  o cunoaştem deja, că ne e într-un fel familiară. Ea devenea din ce în ce mai neîncrezătoare şi mai distrată, ca de fiecare dată cînd el îl  pomenea  pe Kierkegaard. Ea nu credea în visele lui şi nici în vise în general. – Nu-mi amintesc visul, continuă el, îmi amintesc doar că l-am avut şi ce a însemnat pentru mine. E unul dintre visele acelea care rămîn cu tine pentru tot restul vieţii. Şi îmi place s-o iau la vale pe toboganul idealismului şi al romantismului patetic şi să-mi imaginez că visul e explicaţia pentru sentimentul că  te ştiam deja atunci cînd te-am văzut prima dată. De fapt, nu mă simţeam ca şi cum te-aş fi ştiut deja.  Ai apărut din senin şi aveai un aer nepămîntean. Dar era ceva în nepămîntescul tău care parcă era făcut dintr-un miros pe care îl mai inhalasem odată. Între timp ea îşi aruncase privirea pe fereastră căci începuse să plouă şi inhala mirosul foarte pămîntesc al teilor înfloriţi.