Mort și viu în același timp

Șiți tricourile care eu pe ele imprimat cu litere mari cîte un text care se vrea extrem de amuzant? Eu azi am văzut unul care probabil e cel mai amuzant dintre ele. Pe tricoul respectiv scria așa:

Schrodinger’s

Cat is dead

Tricoul ăsta e foarte amuzant din mai multe motive. Primul dintre ele este că foarte puțini se prind despre ce e vorba. Pisica lui Schrodinger e o metaforă folosită pentru a face cît de cît înțeles unul dintre cele mai mari paradoxuri ale științei moderne, și anume așa-numita interpretare de la Copenhaga.  Chestia asta se referă la comportamentul, obraznic, între noi fie vorba, al anumitor particule sub-atomice, care se presupune a fi influențat de observator. Adică, particulele alea se comportă într-un fel cînd sînt observate și în altfel cînd sînt de capul lor. Cam la fel ca pisicile. Cum a ajuns pisica în povestea asta? Pai Schrodinger a folosit-o pe post de cobai virtual. El și-a imaginat o pisică într-o cutie în care există o instalație ce poate elimina otravă, instalație care e declanșată de un sistem sofisticat care înregistrează starea unui atom radioactiv care se poate descompune sau nu : dacă se descompune, se declanșează sistemul  care ucide pisica, iar dacă nu, pisica trăiește.  Deci moartea pisicii depinde de comportamentul atomului care se poate descompune sau nu. Pînă nu e observat, nu știm care e de fapt starea lui, motiv pentru care pînă în momentul în care deschidem cutia, ne spune Schroidnger, pisica e de fapt și moartă și vie. Atenție, pisica respectivă, săraca de ea, nu e moartă sau vie, ci e și moartă și vie, căci la nivel cuantic o particulă poate să  fie în mai multe locuri în același timp (fizicienii numesc asa superpoziție ). Sigur, interpretarea de la Copenhaga nu e acceptată de toată lumea, dar pînă acum n-a reușit să explice nimeni altfel anumite experimente. Revenind la tricoul respectiv, îmi cer scuze de la un cititor mai știutor decît mine pentru toate inexactitățile științifice pe care poate le-am spus aici. Tot ce am vrut să fac eu a fost să spun de ce e amuzant tricoul acela, și e amuzant pentru că tranșează negru pe alb (de fapt nu mai știu ce culori erau), poate cel mai mare paradox al fizicii moderne. Mai e amuzant și pentru că, mi se pare mie, trimite la vorba lui Nietzsche, God is dead (Cat is dead), vorba asta atît de tragic de serioasă pe care tricoul acesta o face să pară comică.

Recapitulînd, tricoul despre care scriu este probabil cel mai amuzant din lume pentru că nu se prinde toată lumea de el (sic!), pentru că tranșează fără menajamente un paradox al fizicii cuantice și odată cu el și pisica lui Schordinger, și pentru că îl ia în balon pe Nietzsche.  Pentru un tricou, mi se pare că face destule. Aș vrea să-mi cumpăr și eu unul de undeva.

Anunțuri

Sensul vieţii în buzunarul meu stîng

Eşti aproape singur pe Bulevardul Unirii la ora doişpe noaptea alergînd pe bicicletă. Casa Poporului îţi ocupă tot orizontul, cu lumina ei galbenă de apus de soare artificial. Aerul are temperatura perfectă, a unei călduri răcoroase şi un miros care te ameţeşte. Pedalatul face să se elimine un val de endorfine care îţi amplifică buna dispoziţie pe care o aveai deja.

În timp ce mergi fără mîini şi cu nasul în vînt inhalînd mirosurile fermecate, în buzunarul stîng îţi vibrează telefonul. Ai primit un mesaj. Eşti aproape sigur de la cine e şi te străbate un fior de bucurie. Amîni cîteva secunde momentul în care îl vei citi, cumva pentru a-ţi prelungi plăcerea. Îl citeşti. Nimic neaşteptat dar cu toate astea eşti surprins. Starea de bine e acum în vîrf. Continui să pedealezi cu şi mai mare entuziasm. Toate motivele de îngrijorare şi în general toate lucrurile care pot să ţi producă cea mai mică stare de disconfort psihic sînt împachetate bine şi aruncate undeva în spatele conştiinţei şi de acolo nu mai au nicio putere. Totul e bine în lume. Ştii că nu e aşa, dar tu aşa simţi, şi din contradicţia asta apare o tensiune ce riscă să-ţi umbrească bucuria, aşa că o expediezi repede în spate. Da, totul e bine cu tine şi totul e bine în lume. Nu poţi să doreşti nimic mai mult de la viaţă, eşti plin de ea. Ştii că viaţa nu poate şi mai ales nu trebuie să aibă alt sens decît cel pe care îl simţi învăluindu-te în timp ce pedalezi senin în sus pe lîngă Casa Poporului.

În cîteva minute începe să plouă şi dintr-o dată nimic nu mai e bine.

Creierul și-o arde cu glucide și cu uitare

De cînd am aflat și eu că creierul și-o arde cu glucide, am început să mănînc în fiecare zi cîte o prăjitură. Asta pentru că sînt mai stresat și mai obosit decît de obicei și creierul meu are nevoie mai mult decît oricînd altcîndva să și-o ardă.  S-au dus zilele cînd veneam cu prospețimea dimineții direct la BCU și scriam. Acum trebuie să-mi las prospețimea la birou sau la pușcărie, printre hîrtii și oameni cu probleme mai grave decît ale mele. Abia apoi ajung la BCU. Și cînd ajung peste creierul meu s-a lăsat o ceață care face scrisul o întreprindere extrem de dificilă.  Așa că astăzi în, venind de la serviciu, care din fericire e aproape de BCU, m-am oprit pe Lipscani ca să dau creierului  ceva de ars, mai exact o prăjitură cu ciocolată care nu știu cum se cheamă, deci nu e foarte exact,  și să beau o cafea. Ironic, e prima dată cînd pun și eu bani la cafea împreună cu colegii de birou, pentru că pînă acum eram doar un băutor accidental, și tocmai acum nu e cafea la birou. Morala ar fi că pentru a avea anumite lucruri e mai bine să nu le plătești. Cu morala asta nu ar fi de acord colegele mele de birou, dar din cîte știu nu se omoară niciuna dintre ele cu cititul blogului meu, așa că o să scap nepedepsit.

Dar să revin la Tip Top-ul de pe Lipsacani unde îmi mîncam prăjitura și îmi beam cafeaua (știați că  doar cu 2,5 lei puteți lua o cafea și un ștrudel?). Pe termen scurt e bine pentru creier că are ce să ardă, dar efectele negative ale zahărului sînt multe și rele. Dar deocamdată n-am ce face, așa că le pun între paranteze, uite așa :  (toate relele zahărului). Trăind în București vezi tot timpul cerșetori, atît de mulți încît devin invizibili. Dar unii reușesc să devină vizibili, și d-asta m-am apucat să scriu azi, nu ca să povestesc despre cum și-o arde creierul meu cu glucide. O bătrînică cu aer de bunică părăsită de familie și de soartă în general, stătea în Tip Topul strîmt de pe Lipscani perfect conștientă că ocupă nelegitim locul de sub picioarele ei, pentru că ea nu era un client care plătea, ci era cineva la vînătoare de resturi. Cu pași timizi, bătrînica ce fura spațiu se apropie de masa de lîngă mine unde cineva lăsase două șervețele nefolosite și o franzelă începută. Ia mai întîi cele două șervețele și apoi franzela și se retrage aparent mulțumită de prada ei. Deși era aglomerație, vînzătoarea (care, pentru că tot veni vorba, e o vînzătoare amabilă și zîmbitoare, o specie rară în fauna urbană a Bucureștiului) observase bătrînica, care probabil își face veacul pe acolo, și se uita cu ochi cercetători la mine încercînd să își dea seama dacă sînt ofensat în vreun fel de prezența unei cerșetoare. Nu, nu eram ofensat de cerșetoare, care nu era propriu-zis o cerșetoare. Eram chinuit și întristat de povestea tristă a bătrînei în care eu eram doar un decor impasibil. Dar chinul suferințelor celorlalți ne trece repede, nu-i așa? Cam așa e, și din cauza asta am zis să mi-l mai prelungesc puțin povestindu-l aici pentru conștiința mea de mai tîrziu și pentru voi.

Cocaină gratis şi la cea mai înaltă puritate pentru toată lumea!

În goana omenirii după senzaţii tari, aceasta s-a împotmolit în zilele noastre în droguri. Multe dintre efectele drogurilor pot fi şi sînt de fapt produse în mod natural de corpul nostru, fără mijlocirea criminală a substanţelor chimice. De exemplu, se ştie că exerciţiul fizic produce endorfine, substanţe pe care creierul nostru le produce pentru el însuşi, şi care sînt un adevărat drog al bunei dispoziţii, doar că fără toate efectele negative care vin cu drogurile introduse din exterior. Ce se înîmplă cu omenirea astăzi e că doreşte doar senzaţiile tari fără procesele, uneori anevoioase, care le produc. Aşa că luăm Xanax sau iarbă sau chiar heroină ca să ne simţim altfel, în loc să alergăm în parc sau să facem lucruri bune pentru cei din jur (se ştie că şi asta produce un sentiment vecin cu fericirea). Trăim într-o cultură în care fericirea e confundată permanent cu diverse pilule.

Deşi heroina rămîne liderul de piaţă în luma drogurilor (heroina, se pare, e cea mai scumpă marfă de pe pămînt, incluzînd aici uraniul îmbogăţit şi alte minuni), probabil că cel mai popular drog e cocaina. Heroina e mai degrabă drogul proştilor, pentru că ştii de la bun început că o se te omoare în scurt timp, în timp ce cocaina pare a fi drogul deştepţilor, al artiştilor. Unii au impresia că drogurile stimulează creativitatea. Poate o stimulează, dar creativitatea stimulată de droguri n-o să fie niciodată mai mult decît simplu delir individual, deci n-o să aibă niciodată valoare intersubiectivă adică publică. Dar nu despre asta vreau să scriu. Cocaina nu e vînat doar pentru creativitate, ci pentru că în general este drogul care amplifică viaţa însăşi.  Energie pură, fericire inhalabilă, extaz porţionat în liniuţe, colorează cenuşiul vieţii şi în general amplifică, cum ziceam, viaţa. S-ar zice că pentru un astfel de drog nu există stimulent natural. Adică, efectele cocainei nu ar putea fi produse altfel decît prin inhalarea de cocaină. Doar că recent cineva a pus pe Facebook un articol în care dragostea era comparată cu cocaina. Unii care au ştiut unde să se uite au văzut că în creierul îndrăgostiţilor se produce ceva asemănător cu ce se produce în creirul consumatorilor de cocaină.

Şi nu e aşa? Nu amplifică dragostea viaţa însăşi? Nu o colorează? Nu te face mai creativ? Nu te duce pe culmile fericirii şi ale extazului? Desigur, cu riscul implicit de a te arunca de acolo în prăpăstiile disperării. Dar fără risc nu e posibilă nici dragostea nici fericirea, şi ăsta e un lucru pe care nu l-au înţeles niciodată cei care îl critică pe Dumnezeu care a încercat să le creeze pe amîndouă şi după părerea lor mai bine nu se apuca de aşa ceva. Dar nici despre asta nu vreau să scriu acum. Ci despre faptul că dragostea este veritabila cocaină, o cocaină ruptă din rai, dacă pot să spun aşa, căci în ea se găseste efectele cocainei în forma lor cea mai pură, dar fără chinul iadului care înseamnă pînă la urmă consumul de cocaină.

Dacă înţelegem dragostea în felul ăsta, să ne mai mirăm atunci că ea ţine doar trei ani? Căci, oricît de ruptă din rai ar fi, pînă la urmă tot un fel de abuz asupra creierului prin suprasolicitare (un fel de overclocking, pentru it-şti) pare să fie. Ar fi minunat dacă dragostea-cocaină ar ţine toată viaţa, dar uite că nu ţine, pare a ne spune întreaga experienţă. În schimb, dragostea-cocaină are funcţia, ca şi cocaina-cocaină, de a crea dependenţă de obiectul ei. Cu alte cuvinte, dragostea-cocaină este un proces de sudare la temperaturi extrem de înalte. După ce se termină sudarea, cei doi rămîn sudaţi dar fără scînteile şi fierbinţeala procesului de sudare. Ce rămîne e legătura, fuzionarea, care, dacă nu cumva se consumă alte droguri, poate fi veşnică.

Uite zorii

N-am mai scris niciodată pe blog la ora asta (5 a.m.), dar somnul n-a fost prieten cu mine în noaptea asta, așa că am zis să profit cumva de insomnie. Nici nu știu despre ce vreau să scriu, știu doar că uite scriu.

În seara asta am fost la deschiderea retrospectivei Jiri Menzel, la cinema Studio. A rulat Cutting it short, o comedie poetică și luminoasă care i-a făcut pe mulți din sală să rîdă isteric. Pe mine a reușit să mă facă să rîd doar în hohote. Dar partea cu adevărat frumoasă a serii a fost că însuși Jiri Menzel a fost acolo și a răspuns la întrebările publicului. Eu n-am pus întrebări pentru că eram prea ocupat să-l filmez cu N8-ul meu care e primul telefon care filmează foarte bine și la distanță. Care, adică, folosește cei 12 MP ai camerei foto pentru zoom-ul la distanță astfel încît rezoluția imaginii rămîne mare chiar și la zoom maxim. Aș vrea să vă arăt cît de bine, dar nu prea pot încărca videouri pe blog pe versiunea asta gratis. Trebuie să recunosc: nu sînt blogger adevărat! Sînt un diletant, în blogging și în toate celelalte chestii pe care le mai fac în viața asta.

La final, a fost bere cehească, țuică românească, pălincă, vreo două feluri de lichior și alte băuturi alcoolice. Cred că doar în Romania și probabil în Cehia e posibilă o astfel de after-party. Adică, în alte țări mai „civilizate” probabil n-ar fi fost atît de mult alcool la un astfel de eveniment.

Mîine e ultima mea zi de libertate, căci de miercuri revin la jobul de opt ore pe zi la birou. Asta n-ar fi fost așa de mare tragedie dacă mi-aș fi terminat de scris teza, dar nu prea mi-am terminat-o. Și ziua de mîine, care ar fi fost ultima zi pe care aș fi putut s-o petrec în întregime la BCU scriind, e acum compromisă pentru că n-am putut să dorm în noaptea asta. O să merg oricum la BCU, dar probabil în loc să scriu o să stau cu ochii pe tavanul de sticlă, adică pe cer, visînd la te miri ce cu ochii deschiși sau chiar închiși, mă aștept, dat fiind că o să mă prindă somnul exact atunci cînd o să vreau mai puțin. Acum cînd îl doresc din tot sufletul, mă ocolește. Ciudat mai e și somnul ăsta. Ca toate lucrurile omenești, de altfel.

Uite, se luminează. Kierkegaard scria undeva așa: Mă simt atît de obosit încît simt că aș avea nevoie de o eternitate ca să mă odihnesc, atît de tulburat încît simt că aș avea nevoie de o eternitate să-mi uit durerile. Aș vrea să pot să dorm atît de mult încît să mă trezesc un om bătrîn și apoi să mă culc din nou și să dorm somnul veșnic.   

Eu nu mă simt chiar așa. Dar simt că trebuie să-mi cer scuze față de Kierkegaard.  Pe cinci luna asta a fost ziua lui și eu n-am scris nimic despre el, deși e omul pe care-l iubesc cel mai mult între toți muritorii. Sper să nu se supere mama, care îmi mai citește blogul din cînd în cînd, citind asta.

Ca musca-n lapte

Acum că e cald și sînt peste tot biciclete, nu mă mai simt deloc special. Însă chiar și acum sînt foarte puțini cei care folosesc bicicleta ca pe un mijloc de transport. Cei mai mulți ies cu ea la promenadă (poate am  folosit cuvîntul ăsta într-un sens impropriu aici, dar mi s-a părut că sună bine). Pentru mine nu doar că e un mijloc de transport, dar e mijlocul de transport, din motive pe care le-am enumerat deja altă dată.

Dar n-am vrut doar să mă plîng că nu mai sînt special. De fapt, chiar mă bucur cînd văd multe biciclete pe stradă. Și sper că într-o zi o să fie mai multe biciclete decît mașini. Măcar în lunile fără litera r (lunile reci au litera r in ele, o chestie pe care am descoperit-o și eu recent cu ajutorul  cuiva), dacă nu tot anul.

Aveam mai de mult în minte o reflecție rutieră despre bicicliști. Pentru că sînt și șofer, știu cum privește un șofer un biciclist. Poate aș fi știut și fără să fiu șofer, nu știu. Unora le e frică să meargă cu bicicleta în oraș din cauza șoferilor agresivi sau nebuni. Recunosc, cei mai mulți șoferi din București sînt agresivi și nu puțini sînt nebuni, dar cu toate astea eu cred că șoselele sînt foarte sigure pentru un biciclist (ar fi ironic să nu mai apuc să scriu următorul post pentru că a dat o mașină peste mine). Și cred că sînt sigure pentru că știu cum privește un șofer pe un biciclist. Nu știu dacă o să găsesc metafora cea mai potrivită. Probabil o să am nevoie de două metafore. Pe de o parte, biciclistul e musca în laptele șoferului, unde lapte înseamnă trafic. Biciclistul e chestia aia care nu are ce căuta pe asflat și care stîrnește instant iritare atunci cînd apare la orizont. Dar totodată, biciclistul e pentru șofer și ca o sacoșă de ouă față de care trebuie să se poarte cu mănuși. Frica de a-l lovi depășește cu mult iritarea de a-l vedea pe stradă. În consecință, cei mai mulți șoferi sînt foarte atenți în raport cu bicicliștii. Dar să nu se confunde frica cu respectul. Cum spuneam, pentru șoferul bucureștean tipic, bicilistul e în primul rînd o muscă pe care ar strivi-o dacă ar scăpa nepedepsit, spre deoseire de țările occidentale unde biciclistul e un coparticipant la trafic care se  bucură de respect și prioritate.

N-aș vrea să asigur pe nimeni că nu va păți nimic dacă iese cu bicicleta pe stradă, am încercat doar să-i încurajez pe cei care au deja curaj.

PS: Din păcate, nu mi-a făcut nimeni nicio poză în trafic, așa că arăt și eu ce am la îndemînă.

Boala de moarte

Din discuțiile cu cei bătrîni poți să afli lucruri frumoase. Cineva în vîrstă de 92 de ani îmi spunea că nu a stat niciodată în pat că să înnădească firul vieții. Bineînțeles că inițial nu am înțeles ce vrea să-mi spună, așa că mi-a explicat că nu a fost niciodată grav bolnav. Mi-a spus că de fapt nu a fost bolnav în niciun fel niciodată în viața lui, dar decît să-l cred pe el, sînt mai degrabă tentat să cred că îi joacă feste memoria.

Mi se pare extrem de frumos modul acesta de a vorbi despre ceea ce noi numim sec și negativ, boală. Ceea ce ar putea părea drept o exprimare eufemistică, e de fapt o modalitate pozitivă de a vorbi despre ceva negativ. Din pură negativitate (ceea ce amenință să anihileze corpul, deci conștiința, deci TOTUL), prin expresia “a înnădi firul vieții” boala ia o dimensiune pozitivă care o anulează. Nu mai vorbim despre boală, ci despre lupta omului pentru viață, de efortul lui (al cui?) de se menține de partea asta a lucrurilor, de a nu se duce (încă) pe cealaltă parte, acolo unde îl așteaptă adeărata pură negativitate, nimicul absolut, adică moartea. În loc de a fi victima pasivă a unui nu știu ce atotputernic care îl macină, adică în loc de a boli, individul devine cel care lucrează activ, cot la cot cu viața însăși, întru păstrarea și victoria acesteia.

Cine n-are bătrîni să-și cumpere, nu-i așa? (Mă întreb cum ar reformula corectitudinea politică zicerea asta)

Sînt și eu un fraier

Sînt în mijlocul primei chestii serioase pe care o scriu în viața mea (nu sună așa de bine formularea asta, știu, dar uite că acum nu mă pricep s-o spun mai bine). Sper că nu și ultima. De fapt, cel mai probabil n-o să fie ultima și nici cea mai serioasă. Asta pentru că oricare dintre viitorurile mele posibile, dacă nu cumva o să mor azi și gata cu viitorul, o să aibă într-un fel sau altul legătură cu scrisul.  Zilele astea scriu cercetarea empirică (poate sună ciudat, dar asta fac: acum scriu ce am descoperit pe teren) și pentru asta analizez toate interviurile pe care le-am făcut.

M-am apucat să scriu pe blog pentru că tocmai am dat peste ceva  ce îmi spunea unul dintre cei intervievați.  Mai poți să-l compari pe Becali cu dumneata, zicea domnul G.I., care abia bagi benzină? Am dat și peste o notă pe care am făcut-o atunci și în care mă întrebam cum de o fi ghicit. Cu excepția faptului că eu nu bag benzină, ci motorină, domnul G.I. a pus foarte bine punctul pe i-ul meu, pentru că într-adevăr, uneori abia am bani să bag motorină. Și asta în condițiile în care eu merg foarte mult cu bicicleta.

Asta mi-a adus aminte două chestii. Prima e un banc cu trei fraieri care mor și ajung la poarta raiului. Cineva îi întreabă acolo cum au murit. Primul, un german, răspunde că și-a luat un Ferrari, a prins 350 km/h pe autostradă, a pierdut controlul, s-a răsturnat și a murit. Al doilea, un american, a răspuns că și-a cumpărat un Porsche, a mers cu 200 la oră, a intrat într-un copac  și a murit. Al treilea, un român, a răspuns că și-a luat un BMW și a murit  de foame. Bancul ăsta e cu atît mai amuzant cînd îl spun eu.

A doua chestie care mi-a venit în minte e că la noi prețul benzinei și motorinei e la fel ca peste tot în restul Europei. Doar că europenii cîștigă în general de 5, 10 ori mai mult decît noi. Și ca să dau și un exemplu extrem: norvegian obișnuit cîștigă de 20 de ori mai mult decît un român obișnuit, dar amîndoi plătesc la fel pentru un litru de benzină sau motorină.

Ca să revin la scris, de unde am plecat, dar doar pentru a ajunge să mă plîng din nou de sărăcie, o să spun că mi-ar plăcea să am un MacBook Air, subțire ca o revistă și la care ține bateria 8 ore, pentru a putea să scriu prin parc, printre porumbei. Da, sînt porumbei și în București, și le poți cumpăra prietenia foarte ieftin, cu o pungă de covrigei, de exemplu.