Salvare sau castrare?

Peter Berger, unul dintre cei mai mari sociologi ai religiei în viață (care, în viața personală, e și un soi de luteran liberal), scria că, orice altceva ar mai fi religiile (deci punînd între paranteze posibilitatea ca ele sa fie revelații divine, așa cum pretind), ele sînt în primul rînd construcții omenești. Tot ce este sub soare e construcție omenească (indiferent dacă mai este și altceva în afară de aceasta) și asta spune tot atît despre fragilitatea ei constitutivă, cît și despre deșertăciunea ei ultimă (M-am uitat și iată că tot ce se face sub soare e deșertăciune și goană după vînt, zice Eclesiastul). Asta înseamnă că orice realitate suprasolară, în măsura în care se face simțită în cea subsolară, va fi în mod inextricabil împletită cu aceasta. Asta nu înseamnă că transcedentul este cumva neputincios în a se manifesta ca atare, nealterat de contactul lui cu impuritățile cărnii și contingentul imanentului. Înseamnă doar că astăzi, poate pentru prima dată în istorie, am devenit conștienți de această împletire și semnificația este una serioasă pentru oricine își propune să fie religios fără să uite că are cap, așa cum îmi propun eu.

Iată, de exemplu, cum poate lua naștere o sectă. Îmi închipui că membrii ei nu se  vedeau drept membrii unei secte, ci membrii poporului ales, singurii care au adevărul etc. La urma urmelor, asta e condiția subiectivă de posibilitate a oricărui grup religios: a crede fără urmă de îndoială că tu ai dreptate și tot restul lumii e rătăcit.

Exemplul e comic, extrem și probabil i se poate atașa o serie întreagă de calificative care îl fac prea îndepărtat de realitate ca să fie relevant. Și cu toate astea, el e adevărat. Mai bine zis a fost. Detaliile îmi scapă acum, dar este vorba de o sectă din Rusia Evului Mediu, bazată pe citirea greșită a unui cuvînt din Evanghelii. În loc de iscopito, care înseamnă salvare, ei citiseră oscopito, care înseamnă castrare. Așadar, ei citeau toate textele din Scriptură care spuneau că Iisus a venit să aducă salvarea, ca și cum ar spune că El a venit să aducă castrarea. În consecință, toți membrii ei se castrau. Să tot fii femeie în secta aia! Îmi închipui că le era extrem de greu să atragă noi membri, deși se pare că secta avut o oarecare amploare.

Acum, departe de a fi adevărat ce spunea Freud despre zei în general, că sînt simple proiecții ale psihicului uman (afirmația lui se voia științifică, dar e la fel de neștiințifică ca orice afirmație religioasă), este adevărat totuși că nu există zeu care să nu fie într-o anumită măsură contaminat de omenesc. Ceea ce face cu totul justificabilă și vital de necesară insistența unor teologi germani mai recenti (de exemplu Karl Barth) pe ideea că Dumnezeu, orice altceva ar mai fi, este înainte de toate totaliter aliter .

Despre modă cu Andrei Pleșu

Pînă la o recentă și semnificativă întîlnire din viața mea, hainele nu existau ca obiect în sine al interesului meu. Existau, bineînțeles, pentru că fără haine nu se poate, dar, după mintea mea de atunci, funcția lor era în principal aceea de a acoperi goliciunea. Bineînțeles, dacă m-ai fi întrebat, aș fi fost de acord cu zicala “haina îl face pe om”, deși aș fi calificat-o în așa fel încît să-i iau serios din greutate. Însă preocuparea pentru haine mi se părea trivială, mofturoasă. Din fericire, omul cît trăiește, crește (ca să fac o rimă, să evit clișeul cu “învață” și să spun, de altfel, ceva mai semnificativ, pentru ca una e să înveți și alta e să crești).

A scrie despre haine, stil vestimentar, modă și așa mai departe, înseamnă a mă aventura într-un teren neexplorat și în care alții chiar știu ce să scrie. Adică a scrie despre arta, tehnicalitatea, know-how-ul, formarea gustului, stilului și așa mai departe atunci cînd vine vorba de a te purta pe tine însuți. Din fericire pentru ignoranța mea în acest domeniu, pe mine mă interesează mai ales dimensiunea culturală, poate chiar spirituală, în orice caz profund umană a stilului vestimentar.

Într-un articol din Dilema Veche (9-15 decembrie 2010), Andrei Pleșu, răspunzînd întrebării unei eleve de liceu, scrie despre modă. M-am bucurat să citesc articolul acesta, pentru că descrie profunzimea din spatele a ceea ce, fiind vorba despre simpla artă de a arăta, este vorba de pură superficialitate.

„Departe de fi un moft “consumist”, o frivolitate oarecare, vestimenația este marcă subtilă a omenescului. Ea stimuelază și exprimă mutații importante ale imaginarului colectiv, ale răsturnărilor de mentalitate, ale modului în care personalitatea umană înțelege să se pună în scenă pentru sine și pentru ceilalți” scrie Pleșu.

Și : „Descoperirea individualității, a profilului irepetabil pe care fiecare ins îl propune lumii, consolidarea valorii de unicat a “personalității”-toate atribute definitorii ale modernității incipiente- s-au manifestat public printr-o spectaculoasă atenție acordată modului de a te îmbrăca, așa încît să te deosebești de ceilalți, printr-un stil, printr-o opțiune vestimentară cît mai pregnantă. Cu alte cuvinte, modernitatea a apărut pe scena lumii printr-o revoluție a îmbrăcăminții.”

Ce vrea să spună Pleșu, citîndu-l pe Bruckhardt, nu e că revoluția în îmbrăcăminte a produs modernitatea, ci că revoluția în îmbărăcminte a fost una dintre cele mai semnificative forme pe care le-a luat modernitatea în lume. Pentru mine acesta e un gînd nou, la care, dacă m-ar fi interesat hainele mai devreme, aș fi ajuns și singur (nu e nevoie să fii un geniu pentru a pune în relație nașterea individualității cu apariția preocupării pentru stil vestimentar), însă acum îi sînt îndatorat maestrului Pleșu pentru el. Simt uneori impulsul duios de a mulțumi unor oameni mari pentru cîte ceva, pentru cîte o mutație subtilă produsă în sufletul meu la care au contribuit și ei. În momentul acesta simt asta pentru Andrei Pleșu. Și mai e cineva pentru care simt impulsul duios de a-i mulțumi pentru diverse mutații în sufletul meu, între  care cea în raport cu vestimentația este una mai degrabă nesemnificativă. Andrei Pleșu, vrînd nevrînd, n-a făcut decît să lucreze în echipă cu cineva-ul menționat la producerea mutației despre care vorbeam și n-a făcut mai mult decît să adauge un topping cultural, căci adevărata mutație, aceea din profunzime, era deja produsă.

Sufletul meu e din altă lume

Ție ce-ți tulbură apele sufletului?

Sufletul e, să zicem, ca o apă. La unii e mai limpede, la alții mai poluată. La unii e ca un ocean adînc, profund, la alții e ca un pîrîu subțire care știe doar să curgă repede. Oricum ar fi, cel mai de preț lucru al sufletului e pacea, care mai poate fi numită și fericire, dacă dăm fericirii o definiție mai largă (uneori e foarte bine și cu urmări fericite să dai definiții mai largi, mai ales în cazul unei probleme ca  “ce  înseamnă să cunoști pe cineva“).

N-aș vrea să vorbesc despre alte suflete, pentru că de orice alt suflet mă desparte o prăpastie ontologică (adică un gol infinit de ființă). Mergînd pe bicicletă paralel cu un autobuz, acum vreo 40 de minute, un copil se uita oarecum mirat la mine. De altfel și alții se uitau mirați, așa cum se uită bucureșteanul la cineva îmbrăcat cu sacou, o geantă pe umăr și care merge cu bicicleta: ca la un OZN.

În momentul acela mi-am dat seama că am pace în suflet, și o aveam nu pentru că lumea se uita la mine ca la un OZN, ci pentru că aveam o întîlnire. Am realizat atunci că pacea sufletului meu e afectată doar, sau în principal, de chestiuni sufletești. De exemplu, am mereu probleme cu banii, dar asta nu-mi afectează cîtuși de puțin pacea sufletului. Sînt la fel de senin cînd am sute de euro datorie, chirie neplătită pe mai multe luni și așa mai departe, ca atunci cînd, rar, nu mai am găuri de acoperit și pot chiar să cheltui bani pe  tot felul de lucruri (nu că nu aș face-o și cînd am găuri de acoperit, din păcate o cam fac și probabil tocmai d-asta am atîtea găuri).

Nu aș vrea să-i dau dreptate lui Platon, dar faptul că sufletul meu este afectat mai ales de chestiuni sufletești, deci nu materiale, e în perfect acord cu doctrina idealistă a acestuia, după care sufletul e din altă lume. Sigur, Platon spunea baliverne, pentru că cei mai mulți oameni de pe lumea asta nu pot să doarmă cînd au datorii, deci sufletul lor nu e din altă lume.

Mă simt bine, totuși, simțindu-mă în compania selectă a unor suflete mari pentru care a plînge însemna a plînge nu după “lucruri lumești”, ci pentru lucruri din altă lume cum sînt dreptatea, arta, dragostea.

Sala de lectură a bibliotecii Facultății de Sociologie și Asistență Socială, ora 1 p.m.

Un balon de apă sau știe cineva cum se face back-up la creier?

Cineva tocmai îmi povestea cum, plimbîndu-se pe străzile Parisului, a fost speriată teribil de un balon de apă aruncat de la etaj de o obrăznicătură mică. În afară de faptul că potăi există și la Paris, povestea nu pare a avea nicio semnificație. Mie, însă, mi-a adus aminte de niște gînduri pe care le avusesem mai devreme în cursul zilei, coborînd scările Bibliotecii Centrale Universitare (din cînd în cînd, cîte un cititor mă întreabă ce înseamnă BCU). Făceam pe eroul, așa că luasem scările. Cînd mai aveam un etaj, piciorul mi-a alunecat pe marginea treptei. M-am dezechilibrat și era să cad, dar cel mai complicat control de stabilitate proiectat vreodată, creierul meu, și-a făcut repede treaba și am reușit să-mi regăsesc echilibrul înainte să mă rostogolesc pe scări. Probabil prea multă cafea, prea mult Eliade, prea mult stres. Oricum, pentru că mintea mea o ia mereu razna, imediat mi-a fugit gîndul la ce ar fi putut să se întîmple dacă aș fi căzut. Poate n-ar fi fost nimic grav, poate doar mi-aș fi luxat piciorul sau m-aș fi ales cu un cucui. Dar gîndul mi-a fugit imediat la latpop, pe care îl țineam în mîna dreaptă. Cu siguranță s-ar fi făcut praf pe scări. Și în el, deoarece nu sînt prevăzător să-mi fac backup, e cea mai importantă parte din viața mea în momentele astea, adică teza de doctorat la care muncesc (cu oarecare spor) de trei ani. Dacă mi-aș fi pierdut laptopul, rezultatul ar fi fost dezastruos. A fost un moment de iluminare și în seara asta îmi fac un update de back-up.

Dar laptopul e plastic și ceva metal. Am trecut imediat la imagini mult mai plastice și mi-am văzut împrăștiată pe jos materia cenușie, la care, din păcate, nu se poate face back-up nicăieri. Am simțit atunci extrem de dureros radicala fragilitate a tot ce e omenesc. Mă cred buricul pămîntului, și într-un fel sînt. Mă cred capabil de gînduri mari. Mă cred capabil de acțiuni nobile. De trăiri sublime. De dragoste. De aprecierea frumosului. De contemplarea lucrurilor ultime. Și dintr-o dată, un picior greșit reduce toate astea la o baltă de sînge și un raport medico-legal. Ce se va alege atunci de toate gîndurile și trăirile mele, unice în univers? De toate lucrurile netrăite? De copiii mei neconcepuți? De teza mea de doctorat neterminată? De romanul meu (despre care cred că poate fi mare) nescris?

Știe cineva cum se face back-ul la creier? Chestia asta la fel de fragilă ca un balon cu apă în care totuși și-a făcut loc, vai!, absolutul?

Despre a fi împreună

Ce înseamnă să fii cu cineva? Lucrurile par a fi simple cînd a fi cu cineva e determinat de anumite roluri bine stabilite. De exemplu nu are sens să întrebi ce înseamnă a fi cu cineva atunci cînd este vorba de un vînzător şi un cumpărător. A fi, înseamnă în cazul ăsta a schimba bani pentru un anumit produs.

Lucrurile sînt la fel de simple atunci cînd e vorba de doi îndrăgostiţi, de exemplu. Deşi rolurile de îndrăgostiţi nu sînt specificate ca atare nicăieri, ele sînt cît se poate de reale. A fi împreună pentru doi îndrăgostiţi înseamnă a simţi că atmosfera are o puternică încărcătură electrică, la fel ca în cazul unei furtuni. Înseamnă a trăi într-o bulă în care se produc tot felul de anomalii temporale (timpul zboară altfel în interiorul ei). Pe scurt, pentru doi îndrăgostiţi faptul de  a fi împreună   este determinat la modul cel mai pur de însuşi faptul de a fi împreună cu celălat: aceasta este singurul conţinut şi finalitate a raportului.  Sigur, mai înseamnă şi a face dragoste.

Doar dragostea determină raportul de a fi cu celălalt în forma lui cea mai pură, pentru că este determinat de nimic altceva decît faptul de a fi împreună cu celălalt. Toate celelalte feluri de a fi sînt determinate de altceva, de anumite situaţii de viaţă. Orice fel de a fi împreună cu celălalt care nu este modul de a fi împreună specific îndrăgostiţilor este artificial pentru simplul motiv că este determinat din exterior de un factor străin de faptul de a fi împreună cu celălalt.

Acum, s-ar putea spune că faptul de a fi împreună este determinat în general de nevoia de socializare. Însă nevoia asta de socializare are întotdeauna un conţinut: de exemplu a spune bancuri, a avea o conversaţie interesantă, a ne plînge de cum am fost înşelaţi de partener şi aşa mai departe. Cu excepţia îndrăgostiţilor, faptul de a fi împreună cu celălat este întodeauna subordonat unui anume tip de activitate. Îmi imaginez doi soţi care nu mai sînt îndrăgostiţi şi pentru care a fi împreună nu mai înseamnă ce însemna odată. Pentru ei, a fi împreună este subordonat creşterii copiilor, certurilor domestice, problemelor financiare şi aşa mai departe.

Acum, adevărata întrebare existenţială este: ce înseamnă a fi împreună cu celălalt în absenţa oricărui context sau set de roluri care să dea conţinut relaţiei. Cu excepţia cazului îndrăgostiţilor, cînd întrebarea nu are sens pentru că faptul de a fi împreună este determinat tocmai de faptul de a fi împreună, întrebarea este una extrem de dificilă. Îmi imaginez două entităţi existenţiale care prin natura lor au în ele însele propensitatea pentru stabilirea de raporturi existenţiale cu alte entităţi existenţiale, dar care nu pot face asta în vid.  Atunci, principala lor trăsătură, care este tocmai abilitatea lor de a stabili raporturi existenţiale, ar fi amputată sau, ca să zic aşa, ar fi ca un peşte pe uscat. Vorbesc aici despre comunicare atunci cînd nu există niciun subiect şi nici nu poate fi imaginat vreunul. Despre contact cînd nicio situaţie de viaţă nu indică vreun motiv sau vreo regulă după care acesta să se întîmple. Vorbesc despre simplul fapt de a fi împreună cu altcineva. Teza mea e că, cu unica excepţie a îndrăgostiţilor, nu există aşa ceva.

Despre distanțe și alți demoni

Nu știu de ce îl parafrazez mereu pe Marquez. Probabil e ceva extrem de poetic în titlul lui (Despre dragoste și alți demoni) care exercită asupra mea o fascinație de durată.

Trăim într-o lume în care distanța e o specie pe cale de dispariție. Altă dată, distanța, adică depărtarea în spațiu, avea o realitate cu care toată lumea era resemnată. Astăzi, de cînd avem automobil, avion, telefon mobil și internet, distanța este atacată din toate părțile. Nu atît de mult în sensul că nu mai există, ci mai ales în sensul că nu mai avem capacitatea de a de împăca cu ea. Ne-am pierdut liniștea resemnată cu care predecesorii noștri se raportau la spațiu și implicit la timp, aceea prin care stăteau o lună într-o barcă sau prin care așteptau șase luni o scrisoare de  la cineva drag. Anihilarea definitivă a distanței, care o dispară chiar și de pe harta cognitivă a speciei umane la un moment dat, o să vină odată cu inventarea teleportării, dar cred că pînă atunci mai avem ceva de așteptat. Dispariția distanței nu e în totalitate un lucru bun, dar presupun că are mai multe avantaje decît dezavantaje. În orice caz, e o direcție înspre care istoria pare să mergă ca vrăjită. Dacă de vreun vrăjitor bun sau rău, asta n-am cum s-o știu.

Cineva îmi povestea cum, acum mulți ani, cînd nu erau telefoane mobile, a primit vestea că primul lui născut era mort. El era dintr-o localitate din apropiera Alexandriei și atunci lucra în București. Distanța era de vreo sută de kilometri. Cu totul nesemnificativă am spune azi, dar acum 50 de ani 100 de kilometri însemnau altceva. Vestea a ajuns la el sub formă de zvon (Bă, vezi că tu ești bine p-aici și acasă ți-a murit copilul). Avea 18 ani și soția 14. Avea să afle mai tîrziu  cum copila de 14 ani se rostogolise în somn peste copilul de cîteva luni și îl omorîse. O tolomacă, o califică el acum, cu un zîmbet amar în rostire. Cînd a ajuns acasă, copilul era deja înmormîntat. Așa ceva n-ar fi fost posibil în epoca sms-ului. Omul acesta a îndurat incertitudinea, car mi se pare a fi imposibil de suportat, de a ști dacă omulețul ieșit din el mai trăiește sau nu. Noi astăzi, în epoca mesageriei instante, nu mai putem să ne împăcăm cu incertitudini mult mai nesemnificative (cum ar fi aceea de a ști dacă cel/cea cu care vorbim pe “mes” nu ne răsunde timp de două minute pentru că nu are chef de noi sau pentru că efectiv are ceva de făcut).

Reversul monedei este că, într-o lume în care distanța fizică este pe cale de dispariție, oamenii devin din ce în ce mai mult insule izolate, din ce în ce mai autiști, din ce în ce mai închiși în universurile lor private virtuale și în jocurile lor de limbaj, puțin inteligibile pentru alții. În ciuda dispariției distanțelor, homo modernus este cea mai singuratică ființă din istoria speciei umane. Asta o demonstrează, printre altele, și bolile psihice care în modernitate au luat o amploare îngrijorătoare (afirmația asta nu e științifică, adică, nu am acces la statistici care compară bolile de acum 1000 sau 100 de ani cu cele de azi, e mai degrabă o generalizare poetică dar într-o anumită măsură cu rădăcini în realitate).

Oricum ar fi, eu cred că o lume în care există teleportare ar fi mult mai interesantă decît asta. Și o să fie, în legătură cu asta n-am nicio îndoială. E doar o chestiune de timp. Sau, altfel spus: de abolirea totală a distanței în spațiu ne desparte doar oarecare distanță în timp.