Epitaf dragostei?

Muzica, literatura și mai recent filmul sînt cele mai gustate forme de artă (bineînțeles, fără a implica prin folosirea cuvîntului gustate că treaba asta e făcută neapărat cu gust). Muzica răsună tot timpul din toate părțile. Creștem respirînd povești și unii dintre noi au probleme în a distinge realitatea de ele. Iar filmul a devenit un fel de gumă de mestecat pentru toată lumea. Sigur, muzica bună, literatura bună și filmul bun sînt foarte puțin gustate, dar astă e altă poveste. Ce vreau să spun e că trăim într-o lume în care muzica, literatura și filmul reprezintă principala hrană spirituală a maselor. Acum, dacă ne uităm un pic la ele (sau citim, ascultăm, după caz) ne sare în ochi o temă despre care putem spune că e laitmotivul (ca la ora de limba română) întregii întreprinderi artistice de larg consum din ziua de azi. Este vorba, firește, despre dragoste.

Versurile muzicii noastre repetă obsesiv refrenul dragostei (lascivă, furtunoasă, nefericită, veșnică, trecătoare, etc, nu are importanță, important e că toate cîntă cuvîntul ăsta). Chiar și cei mai rafinați artiști de astăzi, cu posibila ecepție a death metal-iștilor, cîntă într-un fel sau altul dragostea, sînt obsedați de ea, o abuzează iar și iar în fiecare nou album. Despre cît de prezentă e dragostea în povești și în filme, nu e nevoie să mai spun nimic. Ca să rezum, dragostea este pentru noi astăzi ca o fantomă care ne bîntuie întruna și de peste tot.

De ce am zis fantomă? Pentru că, mi se pare mie, pe măsură ce e mai mult cîntată și povestită, dragostea e din ce în ce mai absentă din lumea noastră. Ca în unul dintre filmele mele preferate, It’s all about love. Dacă aș fi istoric, poate aș avea autoritatea să vorbesc despre legile care reglează cursul civilizațiilor. Aș spune atunci că o civilizație devine obsedată în arta și divertismentul ei de ceea ce presimte că este pe cale să piardă. Tot mai mulți dintre noi devin sceptici în ceea ce privește dragostea. Tot auzind povești despre ea și văzînd cum nu se potrivesc ele cu realitatea, ajungem la concluzia că dragostea nu e nimic mai mult decît o poveste. Doar naivii mai sînt în stare să creadă fără să se îndoiască. E  ca și cum toată dragostea s-ar fi mutat în universul imaginar și în ăsta real în care trăim n-ar mai fi rămas deloc. Păcat de noi, nu ne rămîne decît să murim, ca în It’s all about love, dacă e așa.

Așa o fi? Ne utiăm în jur și vedem peste tot love boats (căsătorii, relații etc) naufragiate, fumegînd, înconjurate de rechini și sirene. Dupăt toate aparențele, toată dragostea din lume s-a scurs și în locul ei ne-a rămas sexul ca sport și căsătoria ca simplu contract civil. Dar să nu prelungesc prea mult lamentația asta.  Eu cred că dragostea nu moare, vorba romanului iubitei lui Eliade. Faptul că ne bîntuie din versurile cîntecelor și din poveștile filmelor (aș vrea să scriu despre pasiunea noastră pentru finaluri nefericite și pentru sadomasochismul unor scriitori care fac tot ce le stă în putere penru a ne arăta că dragostea e nimic mai mult decît transpirație care în cele din urmă începe să pută, dar poate altă dată), chiar dacă ar fi dispărut cu totul din realitatea trăită, poate fi văzut și ca semn al nemuririi sufletului dragostei, care s-a reîncarnat în planul imaginar după  ce a fost ucisă în cel real. Săraca dragoste… Nu știu alții cum sînt, dar eu o iubesc.