Să ne țină minte

N-am mai scris de mult pe blog. Aproape că am uitat cum se face.  Glumesc, bineînțeles. Nu e așa de mult de cînd am scris ultima dată și nici nu e posibil să uiți așa ceva. Ce aș putea să uit, la urma urmelor? Parola de pe WordPress? Cum se apasă butonul „new post” ? Singurul lucru susceptibil de a fi uitat în legătură cu bloggingul e plăcerea  de a blogui sau pasiunea, dacă există așa ceva.

Am început așa pentru că vreau să scriu despre memorie. Nu despre memorie ca fenomen psihic, îi las pe cei care se pricep să scrie despre asta, ci despre un fel de memorie care se confundă cu viața însăși. Dintre toate dorințele omenești, cea după nemurire e  cea mai fundamentală (să nu-mi spună cineva că nu se poate spune cel mai fundamental, pentru că o să rîd de el). Dacă viața nu are sens, e pentru că la un moment dat se termină. Toate se termină la un moment dat, și din acest motiv viața nu are sens. Dar dacă viața are totuși un sens, acesta poate fi dat doar de ceva ce transcende viața. Nu, nu vorbesc de vreun suflet nemuritor. Am mai scris despre cît de rău a făcut Platon Occidentului cu filozofia lui dualistă, nu vreau să mai vorbesc despre asta. Nu cred într-un suflet care ajunge în iad sau în rai sau în alte locuri mai mult sau mai puțin extraterestre. Dar cred în nemurire. Da, în asta cred.

Oamenii caută nemurirea în multe feluri. Cea mai îndemînă formă de nemurire este reproducerea. În copiii noștri, ceva din noi supraviețuiește și ne duce mai departe. De aceea cei care nu au copii simt că viața lor nu are sens. Și chiar nu are. Dar forma asta de nemurire nu împlinește nevoia fundamentală de nemurire, pentru că la urma urmelor nu eu supraviețuiesc în copiii mei. Noi dispărem și ei trăiesc după noi, în locul nostru. Ne bucurăm pentru ei, dar faptul că noi dispărem rămîne ca o stîncă impenetrabilă, chiar și de către bucuria asta. Așa că unii dintre muritori, cei mai norocoși sau mai talentați într-un anume fel, caută nemurirea prin memoria celor mai mulți oameni. Și acest fel de a căuta nemurirea e la fel de comun ca primul, cel prin reproducere. Toți vrem să lăsăm ceva după noi, cu speranța că oamenii își vor aminti de noi. Alexandru Cel Mare voia un imperiu mondial, la fel și Napoleon și Hitler și mulți alții mai puțin norocoși decît ăștia trei. Platon a deveni nemuritor prin ideile lui (idioate) despre nemurire. Bach prin muzica lui. Tarkovsky prin film. Dostoievski prin literatură. Brâncuși prin sculptură. Și așa mai departe.  E adevărat, în felul ăsta individul însuși supraviețuiește morții lui, nu copiii lui. Dar ce patetic mod de supraviețuire! Poate oamenii își aduc aminte de tine (cei mai „cultivați” dintre ei), dar ce mai înseamnă asta pentru tine cînd din tine n-a mai rămas nici țărîna? Evident că nimic!

Vedem că toate încercările oamenilor de a cîștiga nemurirea sînt o formă de memorie. ADN-ul este un fel de memorie. La fel și celebritatea, faima etc. E oare posibil ca și adevărata nemurire să aibă vreo legătură cu memoria? John Polkinghorne, unul dintre cei mai importanți fiziceini în viață (a avut o contribuție majoră la descoperirea quarcilor-cred că am mai scris despre el), scria undeva că nemurirea înseamnă să fim ținuți minte de Dumnezeu. După el, învierea este posibilă prin aceea că Dumnezeu memorează starea cuantică a fiecărei particule din noi și la un moment dat o poate reproduce, chiar într-un univers diferit, construit cu altfel de materie decît cea din care e făcut al nostru, o materie care are moartea scrisă în proprietatea ei cea mai fundamentală, ca să zic iar așa. Felul ăsta de a înțelege nemurirea și învierea este atît de matur și evită atîtea prostii platoniciene pe care creștinismul le-a înghițit prin gurile avide ale părinților bisericești care îl divinizau pe Platon la fel de mult ca pe Iisus Christos! În primul rînd recunoaște, cu Cioran, Camus, Nietzsche și toți nihiliștii, realitatea morții! Moartea nu e o trecere în altă stare. Nu există un rai în care se duc oamenii cînd mor după cum nu există nici unul în care se duc cățelușii cînd mor. În al doilea, și cel mai important, trece dincolo de moarte prin recunoașterea Cuiva care are capacitatea de a ne ține minte și de a ne recrea din memorie, așa cum sîntem dar totuși altfel.

Dar gata, că iar am scris prea mult.

Triumful între patru pereți

Viața își păstrează calitatea de a fi intersantă doar în măsura în care sînt lucruri pe care încă nu le-am făcut, bucurii pe care nu le-am gustat, dureri pe care nu le-am încercat. Pe scurt, viața ne fascinează pentru că este o promisiune mereu neîndeplinită. Ceva mai mult pîndește în fundal și ne face să mergem înainte. Sînt unii, în  general oamenii cu imaginație foarte săracă, care au impresia că le-au făcut pe toate și sint teribil de blazați. Alții, chiar au făcut de toate și probabil sînt pe bună dreptate blazați. Întrebarea existențială prin excelență este: poate un om să le facă pe toate? E printre noi vreun individ  capabil să epuizeze întregul posibil al experienței umane? Poate cel mai bogat de pe Wallstreet? Poate cel mai celebru de la Hollywood?

Cioran vorbea despre triumful între patru pereți al spiritului. Se referea la dragoste. Le poți avea pe toate stînd în patul tău.

Valori românești

E deja un clișeu că noi românii sîntem celebri în lume pentru Hagi, Dracula și eventual Nadia Comăneci. Poate e adevărat, dar pentru oamenii mai educați sîntem celebri petnru adevăratele valori. Și adevăratele valori sînt nume ca Brâncuși, Eliade, Cioran, Lupasco, Ionesco, Enescu și alții. În perioada petrecută la Universitatea Uppsala, unde sociologia era în același departament cu teologia și studiile religioase, cînd făceam cunoștință cu cineva și suneam că sînt din România, aproape de fiecare dată era menționat numele lui Mircea Eliade. Într-adevăr, Eliade este probabil cel mai mare istoric al religiilor din lume. Sigur, n-ar fi putut să ajungă unde a ajuns dacă ar fi rămas în România, a fost nevoie să se ducă la Chicago pentru asta. Dar nu vreau să vorbesc iar despre colțul ăsta de lume ciudat care naște valori doar pentru a le sufoca. Zilele trecute eram la BCU, în sala profesorilor, și atenția mi-a fost atrasă de un set de volume mari, în piele. M-am apropiat și am văzut că era vorba de o enciclopedie a religiilor coordonată de Mircea Eliade. Șaisprezece volume de aproximativ o mie de pagini fiecare (dacă-mi amintesc eu bine), în care o armată de savanți din întreaga lume, sub comanda lui Eliade (Editor in chief), au încercat să dea socoteală de sacrul din întreaga lume și din întreaga istorie. Ambițios, nu-i așa? Și au reușit, atît cît pot niște oameni să reușească. A fost și ultimul mare proiect în care a fost implicat Eliade, A pucat să îl vadă finalizat și să scrie prefața, în martie 1986, cu o lună de zile înainte de a muri.

Anul trecut pe vremea asta

Dacă ai blog, e greu să nu faci din el un loc de văicărit atunci cînd pățești chestii urîte. Parchez de trei ani în aceeași zonă, și n-am pățit niciodată nimic. În schimb, săptămîna trecută am găsit geamul spart și azi am găsit, sau mai bine nu am mai găsit, oglinzile. Cînd ți se întîmplă așa ceva, devii paranoic și începi să te întrebi dacă nu cumva cineva care te cunoaște îți face glume. Mi-au și venit cîțiva suspecți în minte.

Pe măsură ce drogurile „legale”  și heroina avansează, Bucureștiul devine din ce în ce mai puțin sigur pentru noi și pentru mașinile noastre. Măcar bicicleta mi-e în siguranță, pentru că o țin în casă. Take that, hoților!

Anul trecut pre vremea asta eram în siguranță în Suedia. Acolo, toate erau roz chiar dacă în perioada asta a anului erau înghețate. Nicio mizerie nu contamina orizontul, în orice direcție ai fi privit. Oamenii își meritau pe deplin numele de oameni. Aerul era pe deplin respirabil. Și suedezele erau foarte frumoase.

Aici, în dulcea patrie, stau cu oglinzile pe care tocmai le-am cumpărat în casă deoarece mi-e frică să le montez. Pînă dimineață s-ar putea să nu le mai găsesc. O să apelez la expertiza unui prieten care știe să le spargă. Da, o să le sparg înainte de a le monta, ca să le fac astfel mai puțin furabile.

La următoarea intersecție veți găsi dragostea adevărată

i

Simțea că o iubește, dar nu cu toată inima. Sentimentul era intens dar localizat. Nu se simțea plin.

O cunoscuse pe Anca în urmă cu un an. El mergea la Biblioteca Centrală Universitară pentru a-și scrie dizertația de master, ea era acolo învățînd pentru ultima sesiune. Frecventînd amîndoi aceeași sală, se văzuseră de mai multe ori accidental și își aruncaseră priviri timide și scurte la început, iar pe măsură ce se vedeau din ce în ce mai îndrăznețe și mai lungi. Mihai era prea timid ca să facă el primul pas, deși Anca i se părea cea mai frumoasă fată pe care o văzuse el vreodată în realitate. Avusese întotdeauna problema asta și îi invidia pe cei care puteau să abordeze o fată cu naturalețe și dezinvoltură. Recunoștea că arta agățatului era una de care el era cu totul străin și pe care credea că nu ar putea s-o învețe vreodată pentru că ținea de un mod de a fi mai mult decît de un mod de a face. Mihai nu era dintre aceia care nu sînt în stare să schimbe două vorbe cu o fată din cauza emoțiilor. Din contră, era spiritual, poate prea spiritual, amuzant și se pricepea să vorbească despre orice. Problema, de care era prea bine conștient, era neputința lui  de a crea ocazia în care astfel de conversații să aibă loc. O privea pe fata cu păr roșcat și ochi negri, pe care atunci nu știa că o cheamă Anca, cu o privire în care se amestecau dorința, disperarea și resemnarea. Era aproape sigur că Universul e indiferent la dorințele lui, și de aici disperarea și resemnarea. I se părea că ar fi nevoie de o minune pentru a o cunoaște pe fata cu păr roșcat și ochi negri și știa foarte bine că minunile sînt foarte rare. În orice caz, lui nu i se întîmplase niciuna. La fel de bine știa că zidul de gheață care îl despărțea de ea putea fi foarte ușor topit de o simplă remarcă accidentală, de un bilețel, poate un zîmbet mai susținut, și mai ales știa că nu are nimic de pierdut. Dar toate astea nu schimbau cu nimic faptul că el era absolut incapabil să facă ceva de felul acesta, în afară de priviri mai mult sau mai puțin timide. Nici măcar faptul că din privirile ei înțelegea, sau cel puțin așa i se părea, că și ea simțea ceva asemănător.

Sesiunea era aproape de  final și ea venea din ce în ce mai rar la bibliotecă. Sistemul bibliotecii cerea ca locurile să fie rezervate de la un birou special de rezervări. Lui Mihai biroul acesta i se păruse mereu inutil, ca și altele din felul în care funcționa biblioteca. Știa că își poate alege un loc și direct din sala de lectură, așa că acum urcă fără să mai rezerve loc în prealabil. Ajuns în sala patru, observă imediat că ea era acolo, la fel de frumoasă ca întotdeauna. Lîngă ea era un loc liber și el îl alese imediat, fără să stea pe gînduri. Pînă atunci nu mai stătuse niciodată lîngă ea, și nu era ăsta cel mai bun loc, pentru că nu poți privi în ochi pe cineva care stă lîngă tine. Și pînă atunci tot ce făcuse fusese să o privească. Nu era prima dată cînd simțea imperativul “acum ori niciodată”, dar era prima dată cînd inima îi bătea cu putere și știa că într-adevăr e acum ori niciodată. Era atît de aproape încît îi simțea parfumul, un parfum pe care nu îl cunoștea dar care îl amețea și parcă îi spunea “haide, îndrăznește!”. Cu inima bătînd și tîmplele zvîcnindu-i puternic, Mihai își scoase din buzunar telefonul și scrise cu litere mari “Bună, eu sînt Mihai”. Împinse ușor telefonul înspre ea. În timp ce făcea asta simțea natura invazivă a gestului său. Era pe jumătate laș, căci nu avea curaj să îi spună bună fără ajutorul telefonului, pe jumătate barbar cotropitor prin faptul că împingea telefonul în spațiul ei intim forțînd-o astfel să reacționeze.

Cele cîteva secunde care au trecut de cînd el a împins telefonul și pînă cînd ea l-a observat și a reacționat, au avut în ele ceva din nesfîrșitul eternității sau din chinurile iadului. “Iadul poate fi veșnic chiar fără a fi nesfîrșit în timp” înțelese Mihai în cele cîteva secunde chinuitoare. Erau chinuitoare pentru că în mintea lui toată povestea lua proporții hiperbolice care depășeau cu mult realitatea situației. Și realitatea situației, văzută din afară, era simplă: un băiat trimite un mesaj unei fete sperînd să primească un răspuns pozitiv. Și acela a fost momentul în care Mihai a aflat că pe ea o chema Anca.

 

ii

Trecuse un an de cînd era cu Anca și fusese cel mai fericit an din viața lui. Anca era nu doar frumoasă, ci după cum ghicise din privirile ei, era și bună și inteligentă. Detesta minciuna și avea planuri de viitor.  Pe măsură ce se apropiase de ea, Mihai îi descoperise și mai mult frumusețea, bunătatea și inteligența. Pe scurt, se îndrăgostise de ea. O iubea, dar nu pe deplin. O parte din el rămăsese neatinsă de Anca. Auzea un cîntec de sirenă care venea de..ei bine, de nicăieri și de peste tot. Își amintea de momentele în care o văzuse prima dată la bibliotecă. I se părea atunci că ea este dragostea. Apoi, pe măsură ce Anca devenea mai reală, cu atît dragostea, orice ar fi însemnat cuvîntul ăsta, devenea mai ireală.  Blestema natura umană pentru festele pe care le juca oamenilor. Văzut de afară,  pute fi descris ca încă un porc de bărbat care s-a plictist de partenera lui. Văzut de acolo de unde doar el se putea vedea, era un om slab bîntuit de fantoma posiblității. Cîntecul de sirenă era de fapt un vînt puternic ce nu îl lăsa se prindă de nimic concret. În cele din urmă nu putea să sfîrșească altfel decît zdrobit de vreo stîncă, dar asta nu schimba nimic situația lui disperată. Citise cîndva un articol în care autorul folosea un termen englezesc, proximity incentives, pentru a descrie modul irațional prin care oamenii se lasă atrași de satisfacții imediate deși știu că destinația finală le poate fi fatală. Cel mai bun exemplu erau fumătorii, care cedau întotdeauna satisfacției pe termen scurt deși toate dovezile le spuneau că pe termen lung efectele fumatului sînt dezastruoase.

Stă în bibliotecă și scrie, la fel ca acum un an. Astăzi, o blondă cu ochi verzi tocmai i-a aruncat priviri scurte însoțite de un zîmbet jucăuș. Nu e sigur dacă el e cel care a început jocul din priviri, dar e sigur că îi plac ochii blondei. Și golul din el privește afară și parcă spune, uite, ea are forma mea! Între timp, își cumpărase un telefon cu un ecran mai mare.

 

Semnele Timpului, un altfel de revistă

Am fost aseară la o aniversare. N-a fost aniversarea unei persoane ci a unei reviste. După cum scriam aseară, ieri în timp ce eram la BCU virusurile din corpul meu au dat lovitura și mi s-a făcut rău. Dar pentru că Hotel Parliament (situat, ghici, vizavi de Parlament) era în drumul meu spre casă, am zis onorez invitația pe care o confirasem. Nu că mi-ar fi simțit cineva lipsa, dar în invitație se spunea că o să fie și tort. Și spre deosebire de Portal, un joc video-experiment unde la final afli că „there is no cake”, aici chiar a fost tort și a fost foarte bun.

Dar nu despre tort e vorba aici și nici despre virusurile mele. Ci despre Revista Semnele Timului, revistă de analiză și opinie creștină la care mai de mult îmi doream și eu să scriu. Am și scris odată dar nu destul de bine, așa că n-am fost publicat. De fapt, mi s-a spus că textul trebuie prelucrat, iar eu dintr-un impuls stupid și adolescentin, n-am făcut asta. În orice caz,  stilul meu de scris, atît cît e, nu e deloc jurnalistic. Deci probabil nu textul ar fi trebuit prelucrat, ci eu, și nu știu dacă vreau să fac asta. Dar iar am revenit la mine (mic egocentric și narcisist ce sint, după cum mi se spune din cînd în cînd).

Ieri revista Semnele Timpului a aniversat un an de la lansarea ediției online (există și una tipărită). Revista se află pe locul  17 din 96 de revistele prezente in mass-media românească, are aproape 4000 de fani pe Facebook. Dar dincolo de statistici, revista reprezintă o interesantă încercare de a prezenta știri semnificative de peste tot din lume și de a le interpreta într-un cadru, Revista nu face niciun secret din asta, creștin. Aș fi vrut să fiu în stare să spun chestia asta aseară cînd Bianca a încercat să îmi ia un mini-interviu în care trebuia doar să răspund la întrebarea: de ce citiți Semnele Timpului? Am început bine, dar am finalizat cu…sînt bolnav. Și încă sînt, dar se pare că scrisul este mai presus de toate, pentru mine, inclusiv de boală. Ha, ha!

Experiment pe mine la mine pe blog

Ce fac eu acum e un experiment. Aseară, cineva care e infectat cu un virus foarte șmecher și care e și medic îmi povestea cît de șmecher este de fapt un virus. Nu știu dacă îmi aduc aminte toată explicația. Îmi aduc aminte doar că virusul are pe învelișul lui un cod care este un fel de cheie pentru intrarea în celulă, așa că atunci cînd virusul bate la ușă, celula îi deschide cu dragă inima, cam cum au deschis cei trei iezi cucuieți lupului. Apoi șmecherul de virus de inserează în ADN-ul celulei și începe să se reproducă. Cînd s-a reprodus destul, celula explodează și acum virusul, multiplicat ca în Matrix, invadează alte celule. Ce se întîmplă acolo e foarte interesant și Alin se întreba dacă se poate spune despre un virus că este inteligent. Eu am zis că se poate spune în același fel în care se poate spune și despre un cîine că e inteligent.

Toate astea sînt interesante, dar și mai interesant este că probabil chiar în timp ce îmi povestea toate astea, îmi făcea și o demonstrație practică, adică mă infecta cu virusul respectiv care își făcea loc și în celulele mele și le făcea să explodeze. De  fapt cred că celulele au început să explodeze cînd eram la BCU, dar sînt mari șanse ca furișatul în celulă să se fi întmplat chiar în timp ce Alin îmi explica procesul.

Experimentul pe care îl fac este că încerc să scriu deși mi-e foarte rău. Îmi închipui că ce simt eu acum e a suta parte din ce simte un  dependent de heroină în sevraj. Dar și așa, e greu de suportat.  Și starea asta de rău este tot un fel de stare modificată de conștiință. Percepțiile sînt modificate și cu suficientă febră poți să ai și halucinații. Oricum, ideea este că atunci cînd ți-e rău, lumea are altă semnificație pentru tine.  Sînt stăpînit de o senzație prelungită, mai mult rea dar care au și ceva plăcut în ea (poate doar pentru sadomasochiști), iar sentimentul de fond e unul de detașare de lume. Nu mai există probleme, nici bucurii, în afară de senzații elementare de bine și de rău. Cam la fel simte și un dependent de heroină, doar că la el atît plăcerea cît și durerea sînt mult mai intense. Ah, și are mult mai puține șanse să scape cu viață decît am eu.

Mă întreb dacă pot să primesc o rețetă pe ce am scris în seara asta.