După mine, potopul

Ziceam aseară că sînt solipsist. Dar bineînțeles că nu sînt eu atît de special încît să fiu doar eu solipsist (folosesc aici termenul foarte lejer, depărtîndu-mă de semnificația lui tehnică sau filozofică). În măsura în care ne credem buricul pămîntului, sîntem solipsiști. Și toți ne credem buricul pămîntului, pentru că, într-un sens, chiar sîntem. Dacă eu mor azi, odată cu mine se termină și universul. Bucuria, suferința, planurile, dorințele, patimile, pe scurt, viața, se termină la moarte. Poate sună banal, dar mai toată lumea crede că de fapt lucrurile astea nu se termină la moarte, că de fapt, moartea nu e moarte, ci doar o trecere. Bată-l vina pe Platon pentru neînțelegerea asta stupidă. În rezumat, puțin îmi pasă de existența universului după ce eu nu mai sînt. Cine a zis după mine, potopul, ne-a exprimat pe noi pe toți.

Dar altceva voiam să zic. Sentimentele noastre sînt poate cea mai fidelă expresie a solipsismului. Sentimentele sînt aproape în totalitate producții ale minții noastre. Și nu rar, ale corpului. Sentimentele nu au aproape niciodată o fundare în realitate. Sentimentul de afecțiune pentru o persoană, nu emană din persoana respectivă, ci emană din noi înspre ea, învăluind-o și…camuflînd-o. Cînd fabrica de sentiment din noi nu mai produce, survine demistificarea, adica obiectul pe care îl învăluisem în ceața sentimentelor noastre apare gol și rece. Așa se termină dragostea și alte afecțiuni. Așadar, infatuarea este și ea o neînțelegere. Căci propriu-zis nu noi sîntem infatuați de persoana pe care o iubim, adică sîntem plini de ea etc, ci noi o umplem pe ea cu noi înșine,  cu așteptările, idealurile, dorințele etc. Dacă e vorba de infatuare, atunci e vorba de o infatuare a noastră cu noi înșine. Dragostea adevărată, dacă există, este minunea prin care două persoane ajung în cele din urmă să stea față în față goale, contemplîndu-se, și să se placă așa cum sînt.

Anunțuri

3 gânduri despre „După mine, potopul

  1. Cătălin, n-ai spus nimic nou, în esenţă, dar ai darul de-a o spune rece, franc. Căutăm împlinirea prin „celălalt”, ca o proiecţie a noastră, a sentimentelor noastre în acea persoană.
    Io o zic niţel mai artistic: „Dragostea adevărată este desăvârşirea eu-ului prin persoana iubită”. Deci iată zicerile aceluiaşi adevăr, da’ cu alte cuvinte… 😉

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s