Arhivă pentru Ianuarie, 2011

După Kierkegaard, omul este o ființă disperată. Anxios pînă în măduva oaselor, posesor al unei libertăți pe care, oricum ar folosi-o, nu-și poate schimba soarta în mod esențial. Dacă te însori, vei regreta, scrie el. Dacă nu te însori, vei regreta. Fie că te însori, fie că nu te însori, tot vei regreta. Dacă te spînzuri, vei regreta. Dacă nu te spînzuri, vei regreta. Fie că te spînzuri, fie că nu te spînzuri, tot vei regreta.  Bineînțeles că de aici se revendică personajul lui Sartre din Greața, căruia toate îi erau egale, sau Străinul lui Camus, și din motivul acesta este Kierkegaard părintele existențialismului.

Dar disperarea are un conținut foarte specific la Kierkegaard, despre care nu m-aș pricepe eu să scriu  prea multe, decît poate că soluția identificată de el la disperare este recunoașterea eului că fundamentul lui nu este el însuși (această nerecunoaștere este sursa principală a disperării), ci Cel care l-a creat și recunoașterea Lui ca fundament ultim al existenței.

O să fac doar un studiu de caz cu mine ca obiect al studiului, pornind de la două tipuri de disperare identificate de Kierkegaard, anume disperarea de posibilitate și disperarea de necesitate. Disperarea de posibilitate este aceea care  se pierde în posibil și nu se raportează corect la necesar. Mai simplu spus, este atrasă constant de infinitul de posibilitate și din acest motiv îi este imposibil să se fixeze în concret și să se mulțumească cu el. Disperarea de necesitate, din contră, este fixată în concret, dominată de necesar și nu are deloc ochi pentru posibilitate. Poate toate lucrurile astea sună foarte complicat, dar sînt de fapt foarte simple și asta se vede dacă luăm un exemplu. Să presupunem că cineva vrea să se însoare. Un disperat de posibilitate riscă să rămînă celibatar pentru că este constant fascinat de numărul infinit de variante posibile. Nu se poate mulțumi cu nimic concret, pentru că posibilul îl strigă de pretudineni ca un cîntec vrăjit de sirenă. Pe scurt, i se pare că are la dispoziție o ofertă nelimitată, chiar dacă el nu e tocmai Brad Pitt. Misterul tocmai aici stă: cum de poate tipul acesta, adică eu, să fie un disperat de posibilitate știind că este departe de a fi un Brad Pitt sau un Johnny Depp etc!!?. Din păcate pentru el, uite că poate și este, adică sînt, un disperat de posibilitate.

În schimb, disperatul de necesitate se însoară prea repede. El nu acordă atenția cuvenită posibilului, se împiedică prea repede în concret. El sau ea o să se lipească definitiv de prima variantă care se întîmplă să le iasă în cale.

Ambele tipuri de disperare sunt păcate, în sensul că e păcat de săracul disperat. Primul aleargă după o fata morgana pe care n-o va atinge niciodată și probabil va muri de sete prin vreo văgăună.  Al doilea, grăbindu-se și neavînd deloc ochi pentru posibilitate, își refuză singur șansa să întîlnească la un moment o variantă care l-ar face mult mai fericit decît prima.

Fericit este doar cel capabil să dozeze bine necesarul și posibilul într-o licoare potrivită. Adică, să nu se păstreze treaz în totalitate sub efectul prozaic al necesarului, dar nici să nu se îmbete de tot cu fantasmele posibilului. Ca în cazul tuturor băuturilor, moderația e cheia și cînd vine vorba de disperare.

 

Loredana scria foarte bine aici despre iluzia care ne orbește uneori, iar pe unii chiar îi omoară, că nu putem înlocui pe cineva de care am fost îndrăgostiți la un moment dat. Ținînd cont de faptul că lumea e plină de oameni minunați (pe care, desigur, poate nu am avut norocul să-i întîlnim încă), e într-adevăr vorba de o iluzie. Dar spune-i asta celui care suferă în chinurile dragostei neîmpărtășite, și o să rîdă de tine. Pentru el, iluzia asta e mai reală decît orice realitate.

Eu vreau să scriu despre altceva. Aș vrea să scriu despre ce efect are, pe de o parte, dragostea iar pe de altă parte lipsa acesteia  asupra felului în care vedem lumea. E vorba tot de o iluzie, dar o iluzie la fel de reală ca cea de care vorbeam mai devreme. La urma urmelor, ceea ce e real în capul meu, e real în realitate, pentru că realitatea este de fapt capul meu. Asta nu înseamnă că nu  există și un alt fel de realitate, poate chiar mai reală, adică cea obiectivă, din afara capului meu, ci doar că realitatea mea subiectivă are suficientă substanță pentru a putea fi numită realitate.

Cînd ni se refuză dragostea, sau orice are funcție și efect de dragoste la un moment dat, ne simțim ca și cum ni s-ar fi scufundat toate corăbiile. Întreaga realitate e colorată într-un gri deznădăjduit, sufocant. Nimic nu mai are sens, nimic nu mai merită, abia dacă mai găsim motivație să ne ridicăm din pat. Tot ce e rău, devine și mai rău. Toate greutățile devin și mai grele. Toate lucrurile frumoase pălesc. Toate scopurile își pierd fascinația. Asta pentru că sentimentul acționează la rădăcină, adică asupra eului nostru, asupra căruia are un efect depresiv. În consecință, toate proiectele și experiențele în care eul este implicat, pe scurt, viața, este alterată, stricată.

Cînd iubim și sîntem iubiți, efectul este invers și putem folosi și în cazul ăsta o metaforă din navigația maritimă: vîntul ne umflă pînzele! Aș putea să mă pierd într-o descriere fără sfîrșit a modului în care dragostea transfigurează întreaga experiență, o colorează în cele mai vii culori, îi dă strălucire, sens, energie. La fel ca și în cazul lipsei de dragoste, este vorba tot de o iluzie (în sensul că lucrurile rămîn la fel, ce se schimbă radical e modul nostru de a le privi, percepția noastră), însă o iluzie extrem de efectivă ce are un impact uriaș asupra modului în care navigăm prin realitate. Cînd ești îndrăgostit sau crezi că ești, niciun munte nu pare prea înalt, nicio problemă imposibil de rezolvat, nicio porcărie pe care viața ne-o servește inevitabil pe tavă la un moment dat nu pare a fi necomestibilă. Explicația e aceeași: rădăcina vieții, eul, este injectată cu vitalitate iar pentru că experiența este împletirea eului cu realitatea, rezultatul este că viața pare a fi creația unui eu atotputernic care își împrăștie peste tot fericirea fără ca ceva, orice, să îi poată sta în cale. Căci orice altceva ar mai fi, dragostea este înainte de toate fericire.

 

E foarte ușor să scrii pe blog, pentru  că nu te corectează nimeni. Azi mi-am început ziua încercînd să modific un articol pe care l-am terminat acum cîteva zile, conform sugestiilor făcute de cineva care l-a analizat serios și mi-a făcut o mulțime de observații punctuale. La început am fost ușor deprimat, dar pentru că toate observațiile erau pertinente și valoroase, în cele din urmă am ajuns să simt o plăcere deosebită în a modifica ceea ce la un moment dat mi se părea bun. Nimic din ceea ce facem nu e bun în mod definitv, dar la un moment dat tot trebuie să ne oprim din corectat.

Eu a trebuit să mă opresc mai devreme decît plănuisem, pentru că prietena care acum ceva timp m-a invitat să vorbesc despre Probațiune la seminarul ei și apoi mi-a făcut cadou un ibric de cafea, m-a invitat azi la teatru. Am văzut Viața e vis, la Odeon. Ca să fiu blînd, piesa n-a fost deloc de vis. E adevărat, costumele, decorurile și sunetul au fost spectaculoase. Deci a fost o foarte stimulantă din punct de vedere vizual, auditiv și chiar olfactiv, căci la un moment dat un actor a fumat o  țigară întreagă pe scenă și fumul a ajuns pînă la mine. Sau doar mi s-a părut. Dar din punct de vedere cognitiv, piesa n-a strălucit. În orice caz, eu n-am  înțeles nimic din ea. Dacă era ceva de înțeles acolo, probabil mesajul intenționat de autor a fost: piesa mea n-are sens, și tocmai în asta rezidă sensul ei, deci înțelegeți și voi ce vreți. N-a avut dialog, n-a avut monolog. În afară de costume și decoruri extravagante, nu prea a avut nimic. Nu cred că am fost doar eu de părerea asta, pentru că la un moment dat din primul rînd au plecat două doamne care păreau a fi văzut piese de teatru toată viața lor. Dacă nu cumva erau chemate de amanți la o înîlnire urgentă și secretă, aș presupun că mult mai probabil e că nu le-a plăcut piesa. Printre lucrurile intresante din piesă au fost și o bicicletă și o tipă topless.

Tipa topless a rămas la teatru, dar bicicletă am avut și eu. Da, în ciuda vremii de afară și a prietenilor mei mirați, eu merg cu bicicleta și pe vremea asta. Și în seara asta chiar am mers, mai mult de 20 de kilometri. La un moment dat, după aproape 90 de minute de mers cu bicicleta prin ger, mult după ora zece și mult sub minus zece grade, am avut o revelație. Căștile mele AKG K77, pe lîngă un sunet excelent au și calitatea de a-mi acoperi în întregime urechile, ceea ce pe vreamea asta și pe bicicletă înseamnă foarte mult. După 90 de minute pe bicicletă îmi înghețaseră mîinile și picioarele și simțeam durere. Totodată, îmi părea rău că nu am dat pe acasă să iau mașina, deși faptul că ardeam calorii și-mi puneam la lucru diverși mușchi, mă făcea să-mi pară mai mult bine decît rău. Însă din căști muzica lui Mahler mă făcea să simt plăcere. O plăcere tristă, melancolică, dar plăcere. Gerul și muzica lui Mahler m-au făcut să înțeleg ceva în plus despre suferință. Da, suferința e inevitabilă pe lumea asta. Se poate spune că orice altceva e vis, doar suferința e reală, pentru că la ea revenim de fiecare dată, după scurtele popasuri în oazele de fericire. Dar există două moduri de raportare la suferință, și asta am înțeles eu cu claritate avînd mîinile și picioarele înghețate și cu partea a treia din simfonia a 9-a răsunîndu-mi iar și iar în cap.

Unul e cel pasiv sau reactiv. E specific celor care află că există suferință pe lume doar atunci cînd îi lovește pe ei nenorocirea. Aceștia se văicăresc, înjură, își smulg părul din cap și cam atît. Celălat mod, activ sau proactiv, e a priori conștient de existența suferinței, pe care o simte chiar cînd nu e a lui, îi iese în întîmpinare, ca în artă, cu o privire eroică  dar totuși deznădăjduită. Căci arta, adevărata artă, nu este altceva decît o mînă întinsă suferinței în încercarea de a o îmblînzi, de a face pace cu ea înainte de a da nas în nas cu ea.

Ziceam aseară că sînt solipsist. Dar bineînțeles că nu sînt eu atît de special încît să fiu doar eu solipsist (folosesc aici termenul foarte lejer, depărtîndu-mă de semnificația lui tehnică sau filozofică). În măsura în care ne credem buricul pămîntului, sîntem solipsiști. Și toți ne credem buricul pămîntului, pentru că, într-un sens, chiar sîntem. Dacă eu mor azi, odată cu mine se termină și universul. Bucuria, suferința, planurile, dorințele, patimile, pe scurt, viața, se termină la moarte. Poate sună banal, dar mai toată lumea crede că de fapt lucrurile astea nu se termină la moarte, că de fapt, moartea nu e moarte, ci doar o trecere. Bată-l vina pe Platon pentru neînțelegerea asta stupidă. În rezumat, puțin îmi pasă de existența universului după ce eu nu mai sînt. Cine a zis după mine, potopul, ne-a exprimat pe noi pe toți.

Dar altceva voiam să zic. Sentimentele noastre sînt poate cea mai fidelă expresie a solipsismului. Sentimentele sînt aproape în totalitate producții ale minții noastre. Și nu rar, ale corpului. Sentimentele nu au aproape niciodată o fundare în realitate. Sentimentul de afecțiune pentru o persoană, nu emană din persoana respectivă, ci emană din noi înspre ea, învăluind-o și…camuflînd-o. Cînd fabrica de sentiment din noi nu mai produce, survine demistificarea, adica obiectul pe care îl învăluisem în ceața sentimentelor noastre apare gol și rece. Așa se termină dragostea și alte afecțiuni. Așadar, infatuarea este și ea o neînțelegere. Căci propriu-zis nu noi sîntem infatuați de persoana pe care o iubim, adică sîntem plini de ea etc, ci noi o umplem pe ea cu noi înșine,  cu așteptările, idealurile, dorințele etc. Dacă e vorba de infatuare, atunci e vorba de o infatuare a noastră cu noi înșine. Dragostea adevărată, dacă există, este minunea prin care două persoane ajung în cele din urmă să stea față în față goale, contemplîndu-se, și să se placă așa cum sînt.

Ultimele mele două posturi m-au făcut să-mi dau seama cît de personal e de fapt blogul meu personal. Ultimele două posturi au fost atipice  pentru că eu am fost aproape în totalitate absent din ele. În unul propuneam o ghicitoare, în altul vorbem despre Pitagora și mă abțineam de la comentarii, cu unica excepție răutăcioasă a celui dintre paranteze.

Mi-am dat seama că blogul meu e de fapt despre mine, despre modul în care eu văd lumea, despre cum se reflectă ideile altora în capul meu, așa zăpăcit cum se întîmplă să fie. Blogul meu este, la urma urmelor, un simplu exercițiu în solipsism, însă un solipsism luminat, care se știe fals și vrea să treacă dincolo de el însuși.  În asta stă toată semnificația blogului meu, dacă are vreuna, și ăsta e singurul lucru care îl face interesant. Și o semnificație are, cel puțin pentru mine. E un fel de martor care odată o să mă salveze sau o să condamne.

PS: Am făcut fotografiile astea la BCU, pe unde îmi fac veacul în ultimul timp.

Pitagora a fost unul dintre cei mai interesanți și mai enigmatici oameni din istorie, scria Bertnard Russel, căci cu el debutează matematica, înteleasă ca raționament demonstrativ deductiv. Dar el a infiintat și o religie, ne spune același Russel, care avea ca principii transmigrația sufletelor și păcatul de a mînca bob.

O parte din regulile ordinului pitagoreic:

1 Să te abții de a mînca bob

2. Să nu ridici de jos bucățile căzute

3. Să nu atingi un cocoș alb

4. Să nu frîngi pîinea

5. Să nu pășești peste cumpăna unei balanțe

6. Să nu ațîți focul cu un cuțit

7. Să nu muști dintr-o pîine întreagă

8. Să nu smulgi frunze dintr-o cunună

9. Să nu te așezi pe o baniță de grîu

10. Să nu mergi pe drumul mare

11. Să nu mănînci inima

12.Să nu ai rîndunici sub acoperiș (în ciuda acestui principiu, mi se pare că el avea cîteva. Nota mea)

13. Cînd iei oala de pe foc, să nu lași urma ei pe cenușă, ci să netezești locul.

14. Să nu privești într-o oglindă așezată dincolo de opaiț

15. Cînd te scoli din așternut, să-l faci sul și să netezești adîncitura lăsată

 

Există oameni, zei și ființe asemenea lui Pitagora, mai spunea el despre el însuși.

 

Din partea mea, no comment, deocamdată.

Acum cîteva zile, scriam despre caracteristicile cele mai generale ale unei ghicitori. Astăzi, o să propun una. De fapt, nu e o ghicitoare propriu-zisă. Textul care urmează nu are nicio semnificație, decît că pare a fi o listă de păcătoși, dar  are o proprietate interesantă care poate fi descoperită dacă e citit de la cap la coadă și nu numai. Am încercat să pun un indiciu în ce am scris mai sus care poate face toată povestea floare la ureche. Ceea ce  e bine, pentru că nu vreau să-mi chinui vizitatorii.

Așadar:

Dennis ,Nell, Edna, Leon, Nedra, Anita, Rolf, Nora, Alice, Carol, Leo, Jane, Reed, Dena, Dale, Basil, Rae, Penny, Lana, Dave, Denny, Lena, Ida, Bernadette, Ben, Ray, Lila, Nina, Jo, Ira, Mara, Sara, Mario, Jan, Ina, Lily, Arne, Bette, Dan, Reba, Diane, Lynn, Ed, Eva, Dana, Lynne, Pearl, Isabel, Ada, Ned, Dee, Rena, Joel, Lora, Cecil, Aaron, Flora, Tina, Arden, Noel, and Ellen sinned.

După o scurtă definiție a dragostei, o să încerc acum una mai lungă, dar nu prea lungă, pentru că îmi pierd cititorii. Mă refer la dragostea romantică (grecescul eros). Bloggingul e arta de a scrie scurt, se pare, așa că n-am decît să încerc și eu să fiu artist.

Există două mari feluri de a defini dragostea. Unul o definește prin raportare la o realitate transcendentă, mai exact la Dumnezeu. În viziunea asta, dragostea nu face propriu-zis parte din natură sau din lume, ci e literalmente un nectar al zeilor care se scurge printre nori pînă la noi, bieți muritori, deci o minune.

Astăzi, însă, mult mai influente sînt definițiile imanente ale dragostei. Adică acelea care exclud din start posibilitatea transcedentului. Astăzi respirăm un aer care face foarte grea credința în ceva dincolo de ceea ce se vede. Procesul prin care s-a ajuns să trăim astăzi într-o astfel de lume este magistral descris de Charles Taylor în cartea lui descurajant de lungă (1000 de pagini) A secular age. Plecînd de la premiza că  tot ce există poate fi descris  de către științe și ce nu poate face obiectul științei, nu există, pentru acest al doilea fel de a defini dragostea,  aceasta nu este nimic mai mult decît un  proces chimic sau o stare de nebunie temporară, după unele teorii psihologice. Însă o privire atentă la acest mod imanentist sau științific de a defini dragostea, ne arată ceva interesant. Dragostea este acel proces (ce pare a putea fi explicat chimic, biologic, neurologic, psihologic, psihiatric etc) care creează  exclusivitate. După logica reproducerii speciei, exclusivitatea este mai necesară femeii decît bărbatului, pentru că barbatul își propagă ADN-ul cu mai multă ușurință decît femeia. (Unii folosesc cu superficialitate anumite teorii biologice pentru a-și justifica diverse comportamente reprobabile din punct de vedere moral. Treaba lor, nu mă preocupă aceștia aici ). Dar cum se explică atunci sentimentul care pune stăpînire pe un bărbat atunci cînd iubește și care îl face să nu mai vrea să audă de alte femei? Căci pentru un bărbat care iubește, atît timp cît iubește, alte femei pur și simplu nu mai există. Cel puțin nu ca posibile partenere sexuale. Pentru mine, chiar și din perspectiva definițiilor științifice  care exclud din principiu transcendentul, concluzia este că, orice altceva ar mai fi, dragostea este înainte de toate o minune.

Probabil ăsta este și motivul pentru care se întîmplă atît de rar.

O ghicitoare are două elemente esentiale. Primul este că deși este, este doar pe jumătate, adică se ascunde, pentru că trebuie să fie ghicită. Al doilea este că nu are propriu zis o utilitate, adică este scop în sine, nu mijloc. Decît, poate, cu excepția cazurilor în care s-a făcut vreun pariu. Este, cu alte cuvinte, un joc.

În același fel, și viața există pe jumătate, pentru că, deși o trăim, nu știm sigur ce este. De unde venim, unde ne ducem, ce trebuie să facem, au fost mereu întrebările fundamentale și pentru  cei care mai gîndesc, încă sînt. Cred că am mai scris despre copilașul de la Prevestiri din copilărie (Radio Guerilla) care spunea că trăim ca să mîncăm, să dormim și să ne relaxăm. Deși noi adulții am zice că a uitat cîteva lucruri esențiale (de exemplu, nouă culcatul ni se pare cel puțin la fel de important ca dormitul și probabil l-am fi pus în capul listei), de fapt nimeni nu poate răspunde mai bine decît acel copilaș la întrebarea fundamentală, de ce trăim.

Apoi, viața nu pare să aibă vreo utilitate, adică să existe în vederea a altceva.  Deși e mult prea serioasă pentru cuvîntul ăsta, în esență viața este un joc. Pentru nihiliști, e un joc liber și fără nicio miză. Pentru ceilalți, are diverse reguli și, cel mai important, miză.

 

Ne trezim, iată, azvîrliți în mijlocul unei ghicitori care ne sfîșîie cu extazurile ei vesele și triste, tragice și comice, bune și rele, albe și negre, dulci și amare .(Prea multe adjective dăunează stilului, nu-i așa?)

 

Scurtă definiție a dragostei

Posted: Ianuarie 19, 2011 in De dragoste
Etichete:,

Scurtă definiție a dragostei: chestia aia care nu mi se întîmplă mie!

 

PS: N-aș vrea ca cineva care s-a obosit să dea click să se simtă trădat de prea scurta mea deifniție a dragostei. Mi s-a părut destul. Aș fi avut ce să scriu altceva, dacă aș fi fost genul de blogger care d-abia așteatpă să i se întîmple chestii ca să aibă ce să scrie. Mi-am pierdut cheile la BCU, mi s-a stricat telefonul, mi s-a stricat bicicleta și altele. Toate au venit deodata așa că aș fi putut să scriu despre metafizica nenorocilor care nu vin niciodată cîte una singură ci doar în haită și așa mai departe.