Ultimul absolut văzut în ochii înlăcrimaţi ai unui copil

Posted: Decembrie 16, 2010 in Chestii grele
Etichete:, , , , , , , , , , , ,

Astăzi, nimic nu mai este absolut. Totul este relativ. Fără îndoială, are şi Einstein ceva de-a face cu asta, căci el ne-a arătat că pînă şi timpul este relativ. Trecerea timpului e afectată de gravitaţie, după cum demonstrează relativitatea generală sau cea specială, nu ştiu să fac diferenţa între cele două, deşi sper să pot vreodată. Dacă stai să te gîndeşti la asta, te ia ameţeala. Realitatea e atît de ciudată încît imaginaţia pur şi simplu  nu ajunge acolo unde poate ajunge cunoaşterea. Căci cunoaştearea avansează prin formule matematice pe care imaginaţia pur şi simplu nu poate să şi le reprezinte.

Dar ziceam că astăzi nimic nu mai este absolut, totul e relativ. Totul, absolut totul, poate fi redus la o problemă de gust, de percepţie individuală. De exemplu, niciodată în istorie nu a mai fost posibil să se vorbească de preferinţă religioasă (ceea ce înseamnă că poţi să îţi alegi ce religie să ai sau, la fel de bine, să nu ai niciuna.) Ceea ce, pentru că tot a venit vorba, e foarte bine.

Căsătoria, înţeleasă ca o legătură pe viaţă între două persoane de sex opus, nu a scăpat nici ea acestui proces de relativizare. Sigur, se poate spune că ea a fost mereu relativă la un anumit loc şi cultură. Dar totuşi, căsătoria avut întotdeauna o frîntură de absolut în ea. Vorbesc despre căsătorie nu ca unul care ştie despre ce e vorba, căci nu ştiu şi mai ales mă sperie. Am adus vorba de ea pentru că prin ea ajungem la unul dintre puţinele absoluturi pe care le mai avem astăzi. Nu, pentru parteneri, căsătoria nu mai este un absolut (dacă o fi fost, de fapt, vreodată). Divorţul este întotdeauna o soluţie la îndemînă pentru rezolvarea problemelor de cuplu, şi asta spune tot.

Dar pentru copil, care este rezultatul relaţiei de cuplu, lucrurile nu sînt aşa de simple.  El se uită la părinţii lui şi nu  vede nimic relativ acolo, ci doar absolut. În mintea unui fiu sau fiică, divorţul părinţilor nu va fi niciodată o simplă opţiune, ci va fi percepută ca o tragedie, ca disoluţia unui absolut, şi disoluţia unui absolut e întotdeauna tragică şi inconceptibilă. La fel de inconceptibilă, ironic, ca relativitatea lui Einstein.

Aşadar, în privirea înlăcrimată a unui copil avem dovada absolutului relaţiei dintre părinţii lui. Sigur, absoluturile sînt rare într-o epocă în care totul este relativ. Dar tocmai din acest motiv n-ar trebui să trecem aşa de uşor peste privirea înlăcrimată a unui copil, mai ales dacă prin ea ni se deschide o portiţă către transcendent, acolo unde absoluturile sînt, încă, posibile.

Comentarii
  1. Ciprian Bojan spune:

    Da, pentru că relativitatea e cauzată de faptul că raţiunea umană este în plină expansiune (acea „fiinţă veşnic nesatisfcută), dar în copilărie lucrurile nu sunt colorate în nuanţe, cu doar în alb şi negru… Copiii au puterea să discearnă, şi… nu se lasă seduşi foarte uşor… Un copil, în naivitatea sa, nu ştie decât de „bine şi rău”, pe care îl va personifica imediat cu fiinţe reale sau imaginare. Asta e lumea tuturor copiilor!

  2. ionetecatalin spune:

    E si a noastra cred, doar ca am pierdut o. Cred ca lumea aceea e un pic mai „adevarata” decit a noastra, a adultului postmodern.

  3. Ciprian Bojan spune:

    Asta am încercat şi eu să las de înţeles…

  4. Fr0z3nasic3 spune:

    Să nu te mai plângi că n-a avut textul succes. Abia a apărut. Aşteaptă să vină cititorii săptămânali şi lunari cu părerile. De ce crezi că e printre cele mai bune? Pentru că l-ai îmbrăcat în pesimism sumbru bacovian? Divorţul poate fi uneori mult mai tragic pentru soţi decât pentru copii. Copiii oricum vor petrece, de regulă, timp cu ambii părinţi, pe rând, ajungând să aibă două familii. Dar singurătatea părintelui divorţat, rupt de rutina zilnică, liniştitoare poate fi mai tragică decât schimbarea procentului 50-50% de timp petrecut cu părinţii de către copil.

    • ionetecatalin spune:

      Cred ca e unul dintre cele mai reusite pentru ca am convingerea ca am reusit sa descopar si sa descriu cit de cit un absolut, o specie pe cale de disparitie intr-o lume in care totul este relativ sau in care, vorba lui Marx, tot ce e solid se topeste in aer.

  5. mihaibala spune:

    Foarte bun articol. Probabil ca dincolo de „vederea alb-negru” a copiilor, un alt motiv pt care trec asa de greu peste divort este nevoia lui, inscrisa in gene, dupa ambii parinti. Divortul este pt un copil ceva similar cu amputarea unei parti a corpului.

    @Fr0z3nasic3 – cred ca toate persoanele pe care le cunosc, provenite din familii divortate, au anumite urme de care n-au scapat nici azi, la peste 20 de ani – unii se simt bine autocompatimindu-se, altii devin neloiali si instabili, altii sunt misogini sau androfobi (depinde care parinte a fost vinovatul principal in viziunea lor); religia o vad prin alti ochi etc.
    E posibil ca uneori divortul sa fie mai tragic pt soti, dar copiii nu scapa niciodata neafectati.

  6. […] de idei, gândirea umană evoluează odată cu vârsta. Dacă în copilărie avem tendinţa de a absolutiza realitatea înconjurătoare, în adolescenţă şi la maturitate, realitatea devine mai nuanţată. […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s